ICCJ. Decizia nr. 2579/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2579/2012
Dosar nr. 8072/118/2009
Şedinţa publică din 05 aprilie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 368 din 24 februarie 2010 a Tribunalului Constanţa a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanta C.G., pârâtul Statul Român Prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Constanţa fiind obligat să îi plătească acesteia suma de 8.000 euro, în echivalent în lei la data plăţii efective, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit.
Prima instanţă a avut în vedere, în raport de ansamblul materialului probator, că în cauză sunt incidente prevederile dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 221/2009 potrivit cărora „constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu’’.
În aprecierea prejudiciului moral instanţa de fond a reţinut că stabilirea domiciliului obligatoriu într-o localitate aflată la mare depărtare de localitatea de domiciliu, datorită unei anumite profesii sau situaţiei materiale prospere - considerată drept o ameninţare la adresa sistemului politic totalitar – a reprezentat o măsură abuzivă. Această „privare de libertate” sui-generis a fost de natură a aduce atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei, lezând demnitatea, onoarea şi libertatea individuală şi producând consecinţe şi în planul vieţii private şi profesionale, precum şi suferinţe pe plan moral şi social pentru întreaga familie.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel atât reclamanta cât şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Reclamanta C.G. a criticat soluţia tribunalului prin prisma cuantumului redus al daunelor acordate de pe urma mamei şi bunicii, în contrast cu suferinţele suportate de către acestea pe perioada dislocării şi stabilirii domiciliului obligatoriu.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a susţinut prin apelul său că despăgubirile acordate în temeiul Legii nr. 221/2009 au un caracter subsidiar, ele devenind incidente în situaţia în care despăgubirile deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 sunt neîndestulătoare faţă de prejudiciul moral suferit. A mai criticat sentinţa tribunalului sub aspectul cuantumului daunelor acordate reclamantei, susţinând că răspunderea statului pentru erori judiciare, nu poate fi transformată într-un izvor de îmbogăţire fără just temei.
La termenul din 26 aprilie 2010 a fost evocată şi motivată pe larg, de către pârât, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, publicată în M. Of. al României nr. 396 din 11 iunie 2009, în sensul neconformităţii sale cu dispoziţiile art. 138 alin. (5), art. 111 alin. (1), art. 148 alin. (1) şi art. 16 din Constituţie.
Prin încheierea din 26 aprilie 2010, Curtea de Apel Constanţa, în baza art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale şi a înaintat dosarul în vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate.
În temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, s-a suspendat judecata apelului, pe perioada soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate.
Prin decizia nr. 1462 din 9 noiembrie 2012, Curtea Constituţională a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
S-a reţinut că prin deciziile art. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituţionale, astfel că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 29 alin. (3) din legea nr. 47/1992 care prevăd că „Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale”.
Curtea de Apel Constanţa, prin decizia nr. 215/C din 21 martie 2011, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală A Finanţelor Publice Constanţa împotriva sentinţei civile nr. 368 din 24 februarie 2010 pronunţată de Tribunalul Constanţa.
A schimbat în tot sentinţa şi pe fond a respins acţiunea ca nefondată.
A respins apelul declarat de reclamanta C.G. împotriva sentinţei civile nr. 368 din 24 februarie 2010 pronunţată de Tribunalul Constanţa, ca nefondat.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a avut în vedere următoarele:
În speţă, reclamata a invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral în perioada regimului totalitar comunist (prin strămutarea în perioada 1951-1955, conform Deciziei nr. 200/1951 a M.A.I. din localitatea Săcălaz, judeţul Timiş, în localitatea Zagna-Vădeni, judeţul Brăila, a mamei sale şi bunicii) prejudiciul fiind însă raportat – sub aspect probator – exclusiv la abuzul săvârşit de statul român prin organele sale represive din acea vreme, iar nu la o vătămare concretă, determinantă şi neînlăturată, adusă valorilor de ordin personal nepatrimonial şi produsă asupra persoanei reclamantului.
Or, nici la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi nici după modificarea adusă prin O.U.G. nr. 62/2010 legiuitorul nu putea avea în vedere ca prin dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) să se instituie un cadru extins şi excesiv al compensaţiilor pentru prejudiciul moral, o asemenea viziune fiind de altfel exclusă de Rezoluţia Adunării Parlamentare a C.E. nr. 1096 (1996), care priveşte măsurile preconizate pentru înlăturarea vechii moşteniri din punctul de vedere al celor direct vizaţi de condamnările cu caracter politic.
În egală măsură, această perspectivă a fost înlăturată şi prin mecanismul de control al constituţionalităţii normelor, Curtea Constituţională arătând că asumându-şi obligaţia atenuării prejudiciului moral suferit de persoanele persecutate în perioada comunistă, statul a urmărit nu atât repararea lui prin repunerea persoanei într-o situaţie similară cu cea avută anterior (ceea ce este de altfel imposibil), ci doar acordarea unei satisfacţii prin recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului.
Curtea a reamintit că în condiţiile în care în legislaţia română existau o serie de acte normative cu caracter reparatoriu (inclusiv în domeniul restituirii proprietăţilor preluate abuziv), prin care s-au stabilit acestor persoane vătămate drepturi compensatorii de natură materială, stabilirea unor despăgubiri suplimentare pentru daune morale nu rezidă dintr-o obligaţie impusă statului în a le acorda, ci din intenţia de a le complini pe cele materiale deja acordate, pe criteriul reparării suferinţelor de ordin psihologic (element apreciat însă de către Curtea Constituţională ca fiind incompatibil cu principiile de proporţionalitate, echitate şi rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală).
S-a statuat, în egală măsură, că prin deschiderea posibilităţii moştenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral suportat de antecesorii săi prin persecuţiile regimului comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiul echităţii, întrucât aceste persoane reclamante nu pot invoca aceeaşi îndrituire la astfel de despăgubiri ca şi cei supuşi măsurilor represive.
În raport de toate aceste considerente instanţa de apel a reţinut că, în speţă, reclamanta este fiica şi nepoata lui C.E. şi respectiv S.E., strămutate conform Deciziei nr. 200/1951 a M.A.I., şi care a beneficiat - până la data decesului intervenit în anul 1996 - de măsuri compensatorii acordate de stat în baza Decretului-lege nr. 118/1990, fiindu-i stabilită o indemnizaţie în cuantum de 822 lei lunar şi fiindu-i conferit dreptul de a beneficia de călătorii gratuite numai mamei sale.
Împrejurarea că, în acea perioadă, reclamanta nu era născută, nu prezumă de plano producerea unui prejudiciu moral în persoana sa, măsura represivă luată asupra antecesorului său, ca şi consecinţele în plan social produse asupra familiei sale justificând recunoaşterea morală de către stat a implicaţiilor de ordin patrimonial şi nepatrimonial asupra cetăţenilor săi în această perioadă istorică (inclusiv prin Legea nr. 221/2009, în forma în vigoare după înlăturarea dispoziţiilor apreciate ca fiind neconstituţionale), cât şi acordarea compensaţiilor materiale stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990.
Prin urmare, suferinţele morale ale mamei şi bunicii reclamantei nu pot fi transpuse asupra acesteia pentru ca să beneficieze de o cuantificare pe măsura prejudiciului suferit, având în vedere caracterul personal al daunelor morale.
Împotriva deciziei instanţei de apel reclamanta C.G. a declarat recurs şi, invocând dispoziţiile art. 304, pct. 9 si pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului şi desfiinţarea în tot a deciziei atacate iar pe fond modificarea in parte a sentinţei tribunalului,in sensul obligării pârâtului la plata sumei de 80.000 euro, în echivalentul în lei la cursul B.N.R., la data efectuării plaţii.
În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta a susţinut, în esenţă, următoarele:
Deşi instanţa de fond a reţinut corect ca în cauza sunt incidente dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 221/2009, cuantumul acordat cu titlu de daune morale nu a fost stabilit corect, instanţa greşit apreciind că nu se poate stabili diferenţiat o suma de bani pentru mama si respectiv, bunica sa, având in vedere perioada de patru ani a deportării si faptul ca bunica sa a decedat înainte de 1989 şi nu a beneficiat de legislaţia de după 1989.
În motivarea deciziei instanţei de apel se retine in mod greşit ca autoarele sale au beneficiat de drepturile stabilite prin Decretul-lege nr. 18/1990.
A arătat că bunica sa a decedat in anul 1987 iar aplicarea Decretului-lege nr. 18/1990 în ce o priveşte pe mama sa nu restrânge aplicarea Legii nr. 221/2009.
Instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile Legii nr. 221/2009 precum şi principiile generale de drept, încălcând totodată dispoziţiile art. 3 C. civ.
Recursul nu este fondat, pentru considerentele care succed.
Cu titlu preliminar, este de observat că motivul de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat numai formal, deoarece nu au fost dezvoltate critici de natură a se circumscrie ipotezei pe care acest motiv o reglementează.
Potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv” pot solicita instanţei despăgubiri.
Prin urmare, recurenta-reclamantă din prezenta cauză, în calitate de descendentă a mamei şi bunicii, avea calitatea să solicite acordarea de despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009, încadrându-se în dispoziţiile acestei legi.
Problema de drept care se pune în speţă este dacă dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care acest text de lege a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Astfel, se constată că decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituţional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.
Cu privire la efectele deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenţionată, se impune păstrarea soluţiei din hotărârea recurată, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanta nu era titulara unui „bun” susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul reclamantei.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Prin urmare, în aplicarea deciziei în interesul legii nr. 12/2011, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pe care reclamanta şi-a întemeiat pretenţiile deduse judecăţii, nu mai puteau constitui temei juridic pentru soluţionarea cauzei de faţă, astfel că soluţia care se impunea în cauză era aceea de respingere a acţiunii reclamantei, chiar dacă, anterior, instanţa de fond constatase că aceasta întruneşte condiţiile prevăzute de Legea nr. 221/2009 pentru a beneficia de acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de antecesoarele acesteia.
Recurenta-reclamantă a invocat şi încălcarea dispoziţiilor art. 3 C. civ., însă nu se poate reţine că instanţa de apel ar fi culpabilă de denegare de dreptate, deoarece acţiunea acesteia a fost soluţionată, chiar dacă nu în sensul dorit de aceasta.
Faptul că instanţa de apel a respins acţiunea, arătând, prin considerentele hotărârii, motivele pentru care s-a impus soluţia adoptată - respectiv intervenirea pe parcursul judecăţii a deciziilor Curţii Constituţionale, incidente în soluţionarea raportului juridic dedus judecăţii de către reclamantă - nu înseamnă că judecătorul a refuzat să judece, în sensul prevăzut de art. 3 C. civ.
Pentru considerentele anterior expuse, reţinute în cuprinsul deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţate de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, referitoare la efectele în timp al deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale şi de prevederile art. 3307 C. proc. civ., se constată că nu se mai impune analizarea criticilor care vizează cuantumul despăgubirilor morale deoarece dispoziţiile legale care au constituit temeiul juridic în baza căruia au fost solicitate aceste daune morale şi-au încetat efectele.
Având în vedere temeiurile arătate, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de C.G. împotriva deciziei nr. 215/C din 21 martie 2011 a Curţii de Apel Constanţa - secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 05 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2573/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 258/2012. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... → |
|---|
