ICCJ. Decizia nr. 2582/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2582/2012
Dosar nr. 142/115/2010
Şedinţa publică din 05 aprilie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1578din 5 octombrie 2010, Tribunalul Caraş-Severin, secţia civilă, a respins acţiunea reclamantului D.G.I. precum şi cererea de intervenţie în interes propriu a intervenientei C.L., formulată împotriva pârâtului S.R. pentru acordarea de despăgubiri, în temeiul Legii nr. 221/2009.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. 142/115/15 ianuarie 2010, reclamantul a chemat în judecată S.R. reprezentat prin M.E.F.P. Bucureşti, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa în cauză să constate caracterul politic privind dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, în baza Deciziei nr. 200/1951 a următorilor membrilor familiei acestuia, „latu sensu”, respectiv C.I. (I.), D.M., soţie, C.Ş., fiică, T.G., ginere, T.M.L., nepoată, D.I., ginere de nepoată, şi D.G.I., strănepot şi obligarea pârâtului la plata despăgubirilor materiale şi morale în sumă de 1.000.000 euro cauzate de suferinţele fizice şi psihice la care au fost supuşi toţi membrii familiei sale prin deportarea în Bărăgan şi confiscarea tuturor bunurilor precum şi pentru toate persecuţiile pe care le-au suportat după revenirea la locul de domiciliu, cu cheltuieli de judecată.
La termenul de judecată din 30 martie 2010 au formulat cerere de intervenţie în interes propriu C.L. şi C.E.I., susţinând că, parte din persoanele pentru care reclamantul a solicitat daune, sunt rude cu intervenienţii, în grad îndreptăţit a primi despăgubiri.
La termenul de judecată din 27 aprilie 2010 instanţa a admis în principiu cererea de intervenţie în interes propriu formulată de C.L. şi a respins cererea de intervenţie formulată de C.E.I.
Tribunalul a respins atât acţiunea principală cât şi cererea de intervenţie în interes propriu formulată de către intervenienta C.L. pentru considerentele următoare:
Potrivit art. 1169 C. civ., cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească .
Reclamantul şi intervenienta în interes propriu C.L. nu au probat cu nici un mijloc de probă faptul că au fost deportaţi în Bărăgan, după cum nu au probat nici cine anume a fost deportat în Bărăgan cu toate că prin încheierea şedinţei publice din 22 iunie 2010 instanţa le-a pus în vedere să precizeze pentru cine anume solicită daunele şi care sunt persoanele despre care se pretinde că ar fost deportate.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen legal, reclamantul D.G.I. solicitând schimbarea ei şi, în consecinţă, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată de el şi de intervenienţii în nume propriu.
În motivarea apelului s-a arătat faptul că reclamantul şi membrii familiei sale au fost supuşi măsurii dislocării forţate în Bărăgan, fiindu-le totodată confiscată averea.
Umilinţele, relele tratamente şi privaţiunile îndurate pe parcursul anilor de exil precum şi lipsirea lor de meritate şanse de afirmare socială şi profesională şi după încetarea acestei măsuri administrative cu caracter politic, sunt motive justificate pentru care acţiunea lor pentru obligarea statului la plata despăgubirilor pentru daune morale trebuie admisă iar nu respinsă.
S-a apreciat şi că instanţa de fond a fost superficială în interpretarea datelor cuprinse în actele dosarului.
Prin notele scrise depuse în apel, dar fără a declara apel, intervenienta intimată C.L., expunând istoricul procedurilor urmate în cauză, a solicitat soluţionarea corectă a cauzei în conformitate cu Legea nr. 221/2009 dar şi cu C.E.D.O., cu Rezoluţia Adunării Parlamentare a Consiliului Europei 1096/1996 şi cu Rezoluţia 1841/21006 care recomandă ca persoanele persecutate politic să fie recompensate pentru prejudiciile morale suferite din acest motiv.
A mai susţinut şi că cererea sa şi a unchiului său, C.E.I. pentru conexarea dosarelor lor la dosarul reclamantului nu a fost discutată precum şi faptul că acesta din urmă nu a declarat apel în cauză pentru că nu i s-a comunicat hotărârea primei instanţe.
În susţinerea afirmaţiilor sale intervenienta a depus la dosar un set de acte cu privire la măsura dispusă împotriva rudelor sale şi ale reclamantului precum şi cu privire la stabilirea în favoarea sa a indemnizaţiei în baza Decretului – Lege nr. 118/1990.
Prin decizia nr. 782 din 19 aprilie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins apelul declarat de reclamantul D.G.I. împotriva sentinţei civile nr. 1578 din 5 octombrie 2010 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin, secţia civilă, în dosar nr. 142/115/2010, ca nefondat.
Cu privire la susţinerile intervenientei C.L. făcute în sprijinul cererii sale proprii de acordare a despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 221/2009 precum şi în sprijinul celuilalt intervenient (unchiul său, C.E.I.), curtea de apel a constatat că nu pot fi luate în discuţie nici sub aspectul problemelor de procedură invocate, nici sub aspect substanţial întrucât niciunul dintre ei nu a declarat în cauză apel principal sau incident, astfel că intervenienta are în proces doar calitatea de intimată.
Examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor de apel invocate, cât şi din oficiu, potrivit efectului devolutiv al apelului, sub toate aspectele temeiniciei şi legalităţii şi pe baza tuturor probelor de la dosar, instanţa de apel a constatat că apelul declarat de reclamant este nefondat.
Acţiunea reclamantului a fost respinsă de prima instanţă ca nedovedită pentru că, deşi i s-a pus în vedere acestuia să-şi dovedească afirmaţiile în sensul stabilirii identităţii corecte şi complete a rudelor sale care au fost supuse măsurii abuzive precum şi a naturii şi conţinutului acesteia, nu a produs probe chiar dacă în cauză au fost acordate mai multe termene de judecată în acest sens.
Prin înscrisurile depuse în apel s-a dovedit că reclamantul (care este unchiul intimatei) şi rudele lor comune au fost deportate în Bărăgan în perioada iunie 1951 – martie 1956, în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, ceea ce face ca măsura luată împotriva lor să fie considerată o măsură administrativă cu caracter politic în sensul dispoziţiilor art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, lege iniţiată de legiuitor pentru acordarea unor despăgubiri care să compenseze prejudiciul creat printr-un atare abuz.
Însă, deşi dovedite ca reale, pretenţiile reclamantului, la momentul soluţionării prezentului apel acţiunea sa nu mai poate fi admisă deoarece, ca urmare a pronunţării Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, art. 5 alin. (1) lit. a) al Legii nr. 221/2009 (pe care s-a întemeiat acţiunea), a încetat să-şi mai producă efecte.
Ca urmare a cererilor formulate de pârâtul S.R. prin M.F.P. în mai multe dosare aflate pe rolul instanţelor în care s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010), a admis respectiva excepţie.
Analiza art. 5 alin. (1) lit. a) al Legii nr. 221/2009 s-a făcut sub un dublu aspect, respectiv cel al constituţionalităţii sale dar şi cel al compatibilităţii lui cu dispoziţiile C.E.D.O.
Aspectul neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009 a fost dedus din examinarea comparativă a mai multor acte normative, respectiv: Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat şi O.U.G. nr. 214/1999 aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001 cu modificări şi completări ulterioare, examinare pe baza căreia s-a concluzionat că în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale cauzate persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă sunt în vigoare reglementări paralele, a căror coexistenţă conduce la crearea unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate.
S-a reţinut că prin art. 16 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, în procesul de legiferare este interzisă instituirea aceloraşi reglementări în două sau mai multe acte normative iar în cazul existenţei unor paralelisme, acestea vor fi înlăturare fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice.
Curtea Constituţională a constatat că nesocotirea de către legiuitor a legii menţionate prin instituirea, ca efect al dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a unei noi proceduri de reparare materială, identică ca scop cu cele deja consacrate prin legi anterioare încă în vigoare, încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, şi de aceea, este în mod vădit, neavenită.
Decizia nr. 1358/2010 de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate a articolului amintit are, de la data publicării, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţia revizuită, un caracter general obligatoriu şi putere numai pentru viitor.
Aplicarea simplistă şi automată a acestor principii ar părea să conducă la concluzia că acţiunile în acordarea despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 221/2009 rămân supuse dispoziţiilor în vigoare anterior momentului pronunţării deciziei de neconstituţionalitate întrucât aceasta nu are caracter retroactiv.
Această regulă se aplică, desigur, însă doar acelor situaţii care şi-au epuizat efectele, definitiv şi complet, înainte de intrarea în vigoare a legii noi (rezultate din constatarea neconstituţionalităţii sale parţiale sau totale) nu şi acelora care, deşi au luat naştere sub legea veche, îşi vor produce o parte sau toate efectele numai după ieşirea din vigoare a acesteia.
Cu referire la decizia de constatare a neconstituţionalităţii unui text de lege sau ordonanţă, rezultă, deci, că ea nu va produce consecinţe decât pentru viitor adică în privinţa consecinţelor şi efectelor încă nerealizate ale faptului ce a generat raportul juridic conflictual dedus judecăţii, pe care le invalidează în limita aspectului de neconstituţionalitate constatat.
Problema aceasta trebuie tratată nuanţat întrucât atunci când se discută despre efectele viitoare ale raportului juridic doctrina face distincţie în funcţie de situaţia juridică care l-a generat, respectiv dacă ea are o natură contractuală, ipoteză în care legea nouă nu se aplică întrucât efectele, ca şi celelalte elemente ale structurii raportului juridic, rezultă din voinţa expresă sau prezumată a părţilor iar noua lege ar interveni brutal şi nepermis asupra dreptului la liberă dispoziţie a părţilor, sau dacă ea are o natură necontractuală (legală), ipoteză în care legea nouă este de imediată aplicare.
Altfel spus, în prima ipoteză se poate vorbi despre drepturi câştigate prin voinţa părţilor iar, în cea de-a doua, doar de simple aşteptări în dobândirea pe cale judiciară, a unor drepturi.
Privită în conţinutul său, obligaţia de plată a despăgubirilor pentru daune morale pe care reclamantul o solicită a fi impusă statului în baza art. 5 alin. (1) lit. a) al Legii nr. 221/2009, este una rezultată dintr-o situaţie legală iar nu convenţională, respectiv din angajamentul asumat de bună-voie de către stat în a dezdăuna subiecţii special desemnaţi prin lege, în cadrul şi la finele unei proceduri judiciare.
Curtea Constituţională a reţinut că lipsa obligaţiei statului de a dezdăuna persoanele persecutate politic în perioada comunistă este confirmată şi de jurisprudenţa C.E.D.O. în materie (Hotărârea din 12 mai 2009 din cauza E. ş.a. contra Germania, Hotărârea din 2 februarie 2010 din cauza K. şi I.K. contra Georgia), fiind în primul rând important ca prin lege să se producă o satisfacţie de ordin moral prin însăşi recunoaşterea şi condamnarea măsurilor contrare drepturilor omului. Acest lucru a fost realizat în România atât într-o manieră globală, în cadrul procesului de condamnare publică a crimelor comuniste cât şi într-o manieră individuală, ca efect al O.U.G. nr. 214/1999, care a permis acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor care au fost supuse, din motive politice, abuzurilor vechiului sistem.
Chiar şi în absenţa vreunei obligaţii rezultate din Convenţie, interesul statului român pentru consacrarea acestei reparaţii de ordin moral ca şi a celei de ordin material (prin acordarea de indemnizaţii lunare, actualizate periodic, potrivit Decretului-Lege nr. 118/1990, aceloraşi categorii de persoane şi pentru aceleaşi fapte prejudiciabile ca şi cele menţionate în Legea nr. 221/2009), s-a manifestat efectiv iar măsurile menţionate constituie remedii adecvate reparării efectelor acestei tragedii a istoriei şi reprezintă în sine o satisfacţie echitabilă în sensul art. 41 al C.E.D.O. şi jurisprudenţei generate de aplicarea acestui articol.
Potrivit celor anterior expuse rezultă că reclamantul nu avea, la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, un „bun” în sensul jurisprudenţei C.E.D.O. generată de aplicarea art. 1 al Protocolului adiţional (nr. 1) la Convenţie, pe care trebuia să-l prezerve sau să-l confirme prin declanşarea procesului, ci, doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească pe care o puteau executa, cel mai devreme, după momentul rămânerii ei definitive în apel [(art. 374 alin. (1) coroborat cu art. 376 alin. (1) şi cu art. 377 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.)].
Faptul că statul nu are, potrivit obligaţiilor pozitive impuse de Convenţie, decât obligaţia de protecţie a unui „bun” (în sensul autonom consacrat de acest act normativ, incluzând aici şi un interes patrimonial existent şi suficient de caracterizat), iar nu şi obligaţia de garantare a dreptului de a dobândi un astfel de bun, este argumentat în Decizia 1358/2010 a Curţii Constituţionale şi prin raportare la jurisprudenţa C.E.D.O. în materie (Hotărârea din 23 noiembrie 1984 din cauza V.M. contra Belgia, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în cauza S. contra Letonia, Hotărârea din 18 februarie 2009 în cauza A. contra Polonia).
Rezultă, deci, că raportul juridic de obligaţie la plată a statului în cauzele având ca obiect Legea nr. 221/2009 urma să îşi producă efectele, cel mai devreme, la data soluţionării apelului, ori, din moment ce Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost pronunţată şi publicată anterior acestui moment, dispoziţiile sale prin care s-a constatat ca fiind neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) din aceeaşi lege, care au condus iniţial la suspendarea lui de drept pentru 45 zile iar, după acest termen, la încetarea efectelor sale [(art. 147 alin. 1 din Constituţie)], datorită caracterului lor obligatoriu erga omnes trebuie avute în vedere de instanţă la tranşarea, la fond sau în apel, a substanţei pretenţiilor deduse judecăţii.
Aşa fiind, indiferent de identitatea reclamantului şi de natura abuzului comis de regimul comunist împotriva sa sau a rudelor sale, acţiunea de obligare a pârâtului S.R. la plata de despăgubiri pentru daune morale (cum este şi cea de faţă) nu mai poate fi admisă.
Împotriva deciziei instanţei de apel reclamantul a declarat recurs întemeiat în drept pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamantul, a susţinut următoarele:
La pronunţarea atât a sentinţei civile nr. 1578 din 05 octombrie 2010 a Tribunalului Caraş-Severin cât şi a deciziei civile nr. 782 din 19 aprilie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, instanţele trebuiau să aibă în vedere ce a însemnat măsura deportării pentru familia sa, perioada de aproape 5 ani cât au fost obligaţi să nu părăsească zona, împrejurarea ca în comunitatea din care făceau parte le-a fost afectată reputaţia, iar prin deportarea abuzivă au fost puşi la suferinţe fizice şi psihice, li s-a ştirbit onoarea, demnitatea şi li s-au îngrădit libertatea şi drepturile personale nepatrimoniale ocrotite de lege şi au fost lipsiţi de posibilitatea de a-şi continua activităţile anterioare şi de a obţine venituri corespunzătoare, deci atât pierderea suferită, cât şi beneficiul nerealizat, precum şi o anumită compensare a posibilităţilor pe care victimele le aveau anterior deportării şi acelea care le-au fost accesibile ulterior iar dacă Legea nr. 221/2009 a rămas fără conţinut datorită unor aspecte politice, totuşi în cauză puteau fi aplicate dispoziţiile art. 998 C. civ.
Recurentul-reclamant s-a referit, prin cererea de recurs, la jurisprudenţa C.E.D.O. în analizarea acordării despăgubirilor pentru daune morale în temeiul art. 41 din C.A.D.O.L.F. (Hotărârea din 19 ianuarie 2010, pronunţata în Cauza A.M. şi alţii împotriva României, paragraful 29, Hotărârea din 10 noiembrie 2004, pronunţata în Cauza E.Z. împotriva Italiei, paragraful 25, Hotărârea din 6 aprilie 2000 în Cauza C. împotriva Portugaliei, paragraful 29, Hotărârea din 13 iulie 1995, pronunţata in Cauza T.M. împotriva Regatului Unit al Marii Britanii).
Recurentul-reclamant a mai invocat Rezoluţia nr. 1.096 privind masurile de lichidare a moştenirii fostelor regimuri totalitare comuniste, din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, care se refera la masurile de eliminare a moştenirii fostelor sisteme totalitare comuniste, Recomandarea Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 6.615 din 7 mai 1992 adresata Comitetului de Miniştri, precum şi Declaraţia de la Vilnius a Adunării Parlamentare a Organizaţiei pentru Securitate si Cooperare in Europa, adoptata in 2009.
Referitor la cuantumul despăgubirilor pentru daune morale, recurentul-reclamant a arătat că stabilirea acestuia este la latitudinea instanţei de judecata, in virtutea dreptului suveran al judecătorului de a aprecia.
Recursul este nefondat pentru considerentele care succed.
Cererea reclamantului de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii (M. Of. nr. 789/7.11.2011), în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag.1 din C.E.D.O., referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. În acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag.1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În cadrul aceloraşi considerente, Înalta Curte a reţinut că, atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar creea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare, conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
În ceea ce priveşte criticile privind acordarea despăgubirilor morale în temeiul altui temei de drept, respectiv art. 998 C. civ., este de reţinut că, în mod corect, instanţa de apel, constatând încetarea efectelor dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, nu a examinat cauza pe temeiul altor norme, făcând o aplicare corespunzătoare a prevederilor art. 294 C. proc. civ.
În condiţiile în care reclamantul a invocat temeiul juridic al cererii în despăgubiri ca fiind reprezentat de dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, examinate ca atare în primă instanţă, analizarea pretenţiilor acestuia din perspectiva altor prevederi legale ar fi echivalat cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului.
Or, atare act de procedură este contrar dispoziţiilor art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ., potrivit cărora „În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face cereri noi”.
Norma procedurală citată are caracter imperativ şi împiedică o solicitare a reclamantului în sensul examinării cererii sale pe temeiul altei norme decât cea corect invocată prin cererea de chemare în judecată, cu atât mai mult nu permite examinarea din oficiu a unui alt temei juridic, evident, dacă acesta a fost corect indicat de către reclamant şi nu este necesară o calificare a cererii sub acest aspect.
Excepţiile de la regula prevăzută în art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ., sunt redate în teza II şi în alin. (2) din acelaşi art. 294, vizează exclusiv obiectul unei cereri, nu şi cauza acesteia.
Fiind de strictă interpretare şi aplicare, cazurile respective nu pot fi interpretate ca referindu-se şi la temeiul juridic al cererii, indiferent de modificările intervenite în conţinutul normei invocate în cererea introductivă, inclusiv încetarea efectelor acestei norme, ca urmare a constatării neconstituţionalităţii lor, astfel cum s-a întâmplat în cauză.
În ce priveşte Rezoluţia Adunării Parlamentare nr. 1096/1996 Recomandarea Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 6.615 din 7 mai 1992 precum şi Declaraţia de la Vilnius a Adunării Parlamentare a Organizaţiei pentru Securitate si Cooperare in Europa, adoptata în 2009, invocate de recurentul-reclamant este de reţinut că acestea sunt documente politice internaţionale cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei, iar nu tratate internaţionale, astfel că nu au aplicabilitate directă în dreptul intern pe temeiul art. 11 şi 20 din Constituţie, care se referă numai la tratatele internaţionale.
Având în vedere temeiurile arătate, recursul va fi respins, în raport de art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul D.G.I. împotriva deciziei nr. 782 din 19 aprilie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 05 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2581/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2585/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
