ICCJ. Decizia nr. 2576/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2576/2012
Dosar nr. 16459/3/2008
Şedinţa publică din 05 aprilie 2012
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1578 din 14 octombrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă – în urma declinării competenţei de soluţionare a cauzei de către Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, prin sentinţa nr. 3892 din 21 martie 2008, a fost admisă cererea formulată de reclamanţii V.G. și V.L., în contradictoriu cu pârâţii B.N. și B.F. şi, în consecinţă, a dispus obligarea pârâţilor să lase reclamanţilor, în deplină proprietate, apartamentul nr. 1, situat în Bucureşti, str. Gheorghe Lazăr, sector 1.
În motivarea sentinţei, s-a reţinut că titlul invocat de reclamanţi, constând în contractul de vânzare-cumpărare din 29 noiembrie 1971 de notariatul Sectorului 7 Bucureşti, este preferabil titlului pârâţilor, deoarece provine de la un proprietar necontestat, este încheiat în formă autentică, a fost transcris sub nr. 6910/1971 în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni al Notariatului sectorului 7, în timp ce contractul de vânzare-cumpărare invocat de paraţi este încheiat cu un autor al cărui drept este contestat, iar pârâţii nu au făcut dovada transcrierii lui sau a înscrierii dreptului lor în cartea funciara.
Titlul autorilor pârâţilor este reprezentat de deciziile nr. 442 din 16 martie 1982 şi 14 septembrie 1982, emise în temeiul Decretului nr. 223/1974, decret care contravenea dispoziţiilor art. 480 și 481 C. civ. şi Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului la care România era parte.
În plus, în privinţa deciziei nr. 442 din 16 martie 1982, tribunalul a reţinut că nu s-a făcut dovada ca aceasta ar fi fost comunicată, comunicare obligatorie potrivit chiar art. 4 din Decretul nr. 223/1974. Decizia menţionată constituie un act administrativ individual, iar actele administrative individuale îşi produc efectele de la data comunicării lor către persoana vizată. Cum decizia nu a fost comunicată până la momentul abrogării actului normativ în virtutea căruia a fost emisă, ea a devenit caducă, astfel încât efectul preluării cotei părţi din dreptul de proprietate asupra imobilului în patrimoniul statului nu s-a produs.
În consecinţă, tribunalul a apreciat că titlul autorului pârâţilor nu este unul valabil, nefiind apt să transfere în mod valabil din patrimoniul reclamanţilor în patrimoniul statului dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu. Întrucât statul nu a avut niciodată un titlu valabil asupra imobilului, nu putea transmite pârâţilor mai mult decât avea.
Tribunalul a înlăturat susţinerile pârâţilor, privind buna-credinţă şi principiul aparenţei, reţinând că nu s-a făcut nicio dovadă a faptului că, anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, pârâţii ar fi făcut minime demersuri pentru a se asigura că Legea nr. 112/1995 este aplicabilă imobilului, în sensul că statul avea titlu asupra imobilului şi că sunt întrunite toate celelalte condiţii legale pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Adresa nr. 3231 din 12 septembrie 2007 emisă de SC R.V. SA nu face dovada bunei-credinţe a pârâţilor, întrucât buna-credinţă trebuia să existe la momentul încheierii contractului.
Întrucât aplicarea Legii nr. 112/1995 era condiţionată de întrunirea unor condiţii cu privire la imobil şi, respectiv, cu privire la rezolvarea cererilor adresate de foştii proprietari sau moştenitorii acestora, orice persoană care înţelegea să invoce dispoziţiile legii menţionate pentru a cumpăra un imobil în temeiul acestei legi avea obligaţia legală implicită de a se asigura că situaţia juridică a imobilul determină aplicarea legii speciale şi, în caz afirmativ, că eventualele cereri adresate de foştii proprietari sau moştenitorii acestora au fost soluţionate de comisiile special constituite în temeiul legii. Or, adresa emisă de SC R.V. SA nu relevă împrejurarea că pârâţii ar fi făcut astfel de demersuri, ci doar arată punctul de vedere al celui care, în contractul de vânzare-cumpărare, apare ca vânzător, cu privire la modul de preluare a imobilului, relevând totodată împrejurarea că, la momentul încheierii contractului, nu ar fi existat pe rolul instanţelor nicio cerere în revendicare.
În ceea ce priveşte susţinerea pârâţilor, în sensul că reclamanţii ar fi trebuit sa urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, tribunalul a reţinut că această lege nu reglementează o procedură administrativă prin care persoanelor îndreptăţite să le fie restituite în natura imobilele care au fost vândute anterior intrării în vigoare a legii. Singura modalitate juridică prin care reclamanţii pot redobândi bunul în natură este acţiunea în revendicare prin comparare de titluri.
Tribunalul a considerat că este neîntemeiată şi susţinerea în sensul că, ulterior notificării, reclamanţii ar fi trebuit să procedeze la declanşarea unui litigiu în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare al pârâţilor pentru ca, ulterior, după constatarea nulităţii, să continue procedura administrativă de restituire a imobilului prevăzută de Legea nr. 10/2001. Tribunalul a apreciat că o astfel de soluţie vine în contradicţie cu jurisprudenţa C.E.D.O. în materie, constituind o ";sarcină excesivă"; pentru reclamanţi să declanşeze o procedură administrativă care, la momentul declanşării ei să fie total lipsită de finalitate în lipsa unui alt demers juridic, acela al declanşării unui litigiu pentru constatarea nulităţii contractului pârâţilor, demers juridic care, la rândul său, ar fi fost fără nicio finalitate practică directă pentru reclamanţi, sigura finalitate a constatării nulităţii fiind aceea de a determina continuarea eventualei proceduri administrative începute anterior.
Prin decizia nr. 113 din 8 februarie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâţii B.N. şi B.F. împotriva sentinţei menţionate.
Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut că, la termenul din 16 septembrie 2008, înscrisurile în combaterea excepţiei lipsei calităţii de reprezentant au fost depuse de către apărătorul reclamanţilor după momentul rămânerii în pronunţare pe această excepţie, în lipsa pârâţilor sau a apărătorului acestora.
S-a constatat că, deşi, în acest fel, s-a încălcat dreptul pârâţilor de a lua la cunoştinţă de înscrisurile relevante pentru soluţia ce urma a fi dată excepţiei, drept ce se subsumează dreptului la apărare, această greşeală a instanţei de fond nu este de natură a determina desfiinţarea încheierii şi, cu atât mai puţin a sentinţei de fond, deoarece pârâţii nu au criticat, pe cale apelului, însăşi soluţia de respingere a excepţiei.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, Curtea a constatat că aceasta nu poate fi soluţionată pe temeiul principiilor şi criteriilor clasice, dezvoltate în doctrina şi în jurisprudenţa internă, prin compararea titlurilor. În soluţionarea prezentei acţiuni trebuie să se ţină seama de faptul că obiectul revendicării este un imobil care a fost preluat de stat şi care este supus unor dispoziţii legale speciale în dreptul intern, dar, în acelaşi timp, nu poate fi exclusă incidenţa Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg, extrem de bogată, din păcate, în privinţa cauzelor în care Statul Român a avut calitatea de pârât.
În acest context, Curtea a considerat că motivarea primei instanţe este criticabilă, deoarece a făcut o analiză a preferabilităţii titlurilor exclusiv din perspectiva criteriilor clasice. Pe de altă parte, motivarea sentinţei cuprinde considerente care ar putea conduce indirect la invalidarea contractului de vânzare-cumpărare al pârâţilor, deşi reclamanţii nu au formulat o astfel de cerere în interiorul termenului special de prescripţie.
Este adevărat că instanţa a încercat pe această cale să răspundă apărărilor pârâţilor, privind buna-credinţă şi incidenţa principiului error commmunis facit ius, însă, aceste apărări trebuiau înlăturate cu motivarea că instanţa nu era învestită cu analiza valabilităţii contractului de vânzare-cumpărare.
Atâta vreme cât contractul de vânzare-cumpărare nu a fost anulat, pârâţii deţin un titlu de proprietate valabil, însă valabilitatea titlului nu presupune în mod necesar şi păstrarea de către pârâţi a posesiei imobilului, în condiţiile în care şi reclamanţii deţin un titlu de proprietate. Tocmai aceasta este miza litigiului, adică alegerea titlului preferabil, cu consecinţa dobândirii de către titular a posesiei imobilului.
Întrucât ambele părţi deţin titluri de proprietate valabile, decurge atât reclamanţii, cât şi pârâţii, justifică existenţa în patrimoniul lor a unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie.
În ceea ce-i priveşte pe reclamanţi, aceştia, în calitate de foşti proprietari ai imobilului, au promovat pe cale separată o acţiune în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti – reprezentat prin Primarul General, prin care au solicitat să se constate nulitatea absolută a deciziilor nr. 442 din 16 martie 1982 şi 14 septembrie 1982 ale Biroului Permanent al Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti (acestea reprezentând actele administrative emise în baza Decretului nr. 223/1974 pentru preluarea imobilului de către stat) şi să fie obligat pârâtul să lase reclamanţilor, în deplină proprietate şi posesie, cota parte indiviză de 7,12 mp teren din suprafaţa totală de 413 mp şi cota parte indiviză de 18,07 mp din suprafaţa totală de 413 mp a imobilului din str. Gheorghe Lazăr, (teren pe care se află amplasat imobilul din prezentul litigiu).
Acţiunea a fost admisă prin sentinţa nr. 14121 din 24 noiembrie 2009 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, irevocabilă prin decizia nr. 2292 din 22 octombrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, recunoaşterea prin hotărâre judecătorească a nevalabilităţii titlului statului echivalează cu o recunoaştere indirectă şi cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamanţilor, care au astfel un „interes patrimonial” protejat de art. 1 Protocolul 1 al Convenţiei.
La rândul său, pârâţii au un bun actual în sensul Convenţiei (contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, neanulat), însă, având în vedere conflictul care apare între două drepturi asupra aceluiaşi bun, deopotrivă protejate de Convenţie, judecătorul trebuie să dea prevalenţă unuia dintre ele (neputând refuza să judece pricina pe motiv că legea nu prevede sau că este neîndestulătoare).
Instanţa de apel a pornit de la premisa că dispoziţiile Legii nr. 10/2001, potrivit cărora proprietarul imobilului preluat fără titlu valabil nu poate obţine restituirea în natură, în situaţia în care bunul a fost înstrăinat către un cumpărător de bună-credinţă (art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, respectiv art. 7 alin. (11) din aceeaşi lege, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009), din perspectiva jurisprudenţei C.E.D.O., echivalează cu o „ingerinţă” în dreptul de proprietate.
S-ar arătat că se impune analiza îndeplinirii cerinţelor primului alineat al art. 1 din Protocolul 1, respectiv dacă această „ingerinţă” a statului este prevăzută de legea internă, este justificată de o cauză de utilitate publică şi dacă există un just echilibru între cerinţele protejării unui interes general al comunităţii şi imperativul protejării dreptului fundamental al individului, în sensul acordării unei compensaţii rezonabile şi efective în schimbul bunului de care au fost deposedaţi.
Această analiză a fost deja făcută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele soluţionate în materia imobilelor preluate de stat (Străin împotriva României, Hotărârea din 21 iulie 2005, Păduraru împotriva României, Hotărârea din 01 decembrie 2005, Porţeanu împotriva României, Hotărârea din 16 februarie 2006), ale căror concluzii au fost reluate în hotărârile date în cauzele ulterioare.
Dacă, în ceea ce priveşte îndeplinirea primelor două cerinţe, Curtea Europeană a reţinut că acestea ar fi, în principiu, întrunite (cauza Străin împotriva României, paragrafele 49 şi 50), în privinţa proporţionalităţii ingerinţei Curtea a ajuns la concluzia contrară.
Astfel, Curtea a statuat că vânzarea de către stat unor terţi de bună-credinţă a bunului altuia, chiar dacă anterioară confirmării definitive în instanţă a dreptului de proprietate al reclamantului, combinată cu lipsa totală a oricărei despăgubiri, reprezintă o privare de proprietate contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (Cauza Străin, paragrafele 39 şi 59). În această cauză, Curtea a constatat că Legea nr. 112/1995, invocată de către stat, nu permitea acestuia să vândă chiriaşilor un bun naţionalizat în mod abuziv, de vreme ce legea în cauză reglementa doar vânzarea bunurilor legal intrate în patrimoniul statului (Hotărârea în Cauza Străin, citată anterior, paragraful 47).
În acest context, trebuie reţinută împrejurarea că legislaţia internă nu permite un remediu efectiv şi eficient al încălcării constatate, având în vedere procedura greoaie şi de durată pe care reclamanţii ar trebui să o parcurgă pe temeiul Titlului VII al legii nr. 247/2005 şi a O.U.G. nr. 81/2007.
În cauze mai recente, Curtea Europeană a observat că nici în prezent Guvernul României nu a demonstrat că sistemul de indemnizare creat în luna iulie 2005 prin Legea nr. 247/2005 ar permite beneficiarilor acestei legi să primească, conform unei proceduri şi unui calendar previzibile, o indemnizaţie în raport cu valoarea de piaţă a bunurilor de care au fost lipsiţi (cauza Bone împotriva României, Hotărârea din 04 noiembrie 2008, definitivă la 04 aprilie 2009, par. 18). În ceea ce priveşte lipsa unui remediu efectiv în dreptul intern, sunt elocvente constatările pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului le-a făcut în cauza Faimblat împotriva României (Hotărârea din 13 ianuarie 2009, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 141 din 06 martie 2009).
Curtea a reiterat faptul că Fondul Proprietatea nu funcţionează în prezent într-un mod susceptibil să fie considerat ca echivalent cu acordarea efectivă a unei despăgubiri, astfel încât, deşi Legea nr. 10/2001 le oferă părţilor interesate atât accesul la o procedură administrativă, cât şi, ulterior, la o procedură contencioasă, acest acces rămâne teoretic şi iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.
Toate aceste argumente, deduse din practica instanţei europene în domeniul restituirii imobilelor preluate abuziv, conduc la concluzia că reclamanţii din prezenta cauză sunt, practic, în imposibilitatea de a-şi recupera bunul. În lipsa unei despăgubiri efective, singura soluţie pentru a înlătura privarea de proprietate la care reclamanţii sunt supuşi în mod continuu este înlăturarea dispoziţiilor legii interne, ca efect al prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituţie şi aplicarea directă a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei instanţei europene.
Cum, în prezenta cauză, reclamanţii beneficiază de un „interes patrimonial” în sensul art. 1 Protocolul 1 al Convenţiei, există o ingerinţă în dreptul la respectarea dreptului lor manifestată prin vânzarea de către stat a imobilului către chiriaşi, această ingerinţă a rupt echilibrul just dintre protecţia proprietăţii reclamanţilor şi cerinţele interesului general, iar repararea acestui dezechilibru nu se poate realiza prin mecanismele legilor speciale interne de reparaţie, Curtea de apel sesizată cu soluţionarea prezentului recurs conchide că restituirea în natură a imobilului către reclamanţi constituie unica măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului către pârâţi.
Apelanţii-pârâţi (cumpărători în baza Legii nr. 112/1995) nu pot invoca încălcarea dreptului lor de proprietate decurgând din contractul de vânzare-cumpărare neanulat, deoarece, deşi există o ingerinţă în dreptul lor de proprietate, această ingerinţă este justificată de necesitatea respectării dreptului de proprietate al reclamanţilor, iar legea internă le deschide o cale pentru un remediu efectiv, respectiv calea prevăzută de Legea nr. 10/2001, republicată, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, pentru recuperarea preţului de piaţă al imobilului.
În ceea ce priveşte modul de aplicare în speţă a Deciziei nr. 33/2008 a Î.C.C.J., Curtea a constatat că partea finală a dispozitivului acestei decizii condiţionează prioritatea Convenţiei europene a drepturilor omului în raport cu legea internă astfel încât să nu se aducă atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
La data pronunţării acestei decizii nu era în vigoare Legea nr. 1/2009 şi, de asemenea, instanţa supremă s-a raportat, în motivarea acestei soluţii, la hotărârea pronunţată de Curtea Europeană în cauza Raicu împotriva României, neavând la dispoziţie alte hotărâri ale instanţei europene în cauze în care să se fi pus problema încălcării dreptului de proprietate al chiriaşului cumpărător în temeiul Legii nr. 112/1995.
În prezent, situaţia este schimbată în mod esenţial, atât datorită modificărilor legislative aduse prin Legea nr. 1/2009, cât şi datorită evoluţiei jurisprudenţei Curţii Europene în această materie.
Curtea de apel a considerat că, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009 (ulterioară deciziei în interesul legii), riscul încălcării dreptului de proprietate al cumpărătorului este eliminat, în condiţiile în care acesta are posibilitatea obţinerii valorii de piaţă a imobilului în cadrul unei proceduri judiciare de drept comun.
Noua reglementare schimbă ipoteza avută în vedere de Curtea Europeană în cauza Raicu împotriva României (la ale cărei considerente se face referire în decizia în interesul legii), deoarece Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, reglementează tocmai o cale pe care pârâta din prezenta cauză o poate urma pentru a obţine valoarea actuală de piaţă a imobilului.
Instanţa a făcut referire şi la Hotărârea din 24 martie 2009 dată în cauza Tudor Tudor împotriva României, prin care Curtea Europeană a considerat că acţiunea oferită de Codul civil pe temeiul răspunderii pentru evicţiune este suficientă pentru a asigura o reparaţie în situaţii precum cea a reclamantului, chiriaş - cumpărător în baza Legii nr. 112/1995, la momentul pronunţării hotărârii, Legea nr. 10/2001 neprevăzând o acţiune specifică împotriva statului pentru persoane aflate în aceeaşi situaţie.
În prezent, Legea nr. 1/2009 reglementează o cale mai avantajoasă (decât cea a Codului civil, considerată mulţumitoare de către Curtea Europeană), care permite pârâţilor, foşti chiriaşi, cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995, să obţină o reparaţie integrală a pierderii bunului, prin obligarea statului la restituirea preţului de piaţă al imobilului, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, pârâţii B.N. şi B.F., criticând-o pentru nelegalitate potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:
- În efectuarea operaţiunii ”neclasice” de comparare a titlurilor de proprietate, în mod greşit, instanţa de apel a pornit de la constatarea că şi reclamanţii deţin un titlu de proprietate valabil.
Sentinţa nr. 14121 din 24 noiembrie 2009 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, irevocabilă prin decizia nr. 2292 din 22 octombrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia IV civilă, la care s-a făcut referire, în ceea ce priveşte titlul reclamanţilor, nu este opozabilă pârâţilor, care nu au fost părţi în acea cauză, deşi se impunea participarea acestora la judecată, ca posesori ai imobilului revendicat, iar efectele hotărârilor, prin care s-a dispus desfiinţarea titlului statului, se răsfrâng şi asupra titlului chiriaşilor - cumpărători.
Hotărârea de desfiinţare a titlului statului nefiindu-le opozabilă recurenţilor - pârâţi, prin urmare, nu le poate fi opus nici titlul de proprietate al reclamanţilor, ale cărui efecte au încetat în urma constituirii titlului statului asupra imobilului.
- În mod greşit, în efectuarea aceleiaşi operaţiuni „neclasice” de comparare a titlurilor, s-a constatat că reclamanţii ar justifica existenţa în patrimoniul lor a unui bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie, constatare ce contrazice probele administrate.
Reclamanţii se află în situaţia de a nu fi exercitat dreptul de proprietate asupra imobilului din litigiu, timp de 25 de ani de la abandonarea acestuia în mâinile statului, ca atare, speranţa de a i se recunoaşte un vechi drept de proprietate, a cărui exercitare efectivă nu a mai fost posibilă o perioadă îndelungată, nu poate fi considerată ca bun în sensul articolului 1 din Primul protocol adiţional la Convenţie, după cum rezultă chiar din jurisprudenţa instanţei supreme.
Reclamanţii nu au solicitat autorităţilor administrative din România restituirea imobilului, după 22 decembrie 1989, cu toate că statul a adoptat două legi de reparaţie în această privinţă: Legea nr. 112/1995 şi Legea nr. 10/2001. Reclamanţii au căutat să evite etapa administrativă şi s-au adresat după 25 de ani direct instanţei de judecată cu acţiunea în revendicare, deoarece bunul fusese preluat de stat cu plată în proporţie de peste 70%, astfel că ar fi fost incomodaţi de faptul că li s-ar fi ridicat această problemă în etapa soluţionării administrative a cererii de restituire.
Reclamanţii nu au dovedit că au formulat cereri de restituire în baza Legilor nr. 112/1995 şi nr. 10/2001, cu toate că, în cererea de chemare în judecată, au afirmat contrariul.
Evitarea cu bună ştiinţă a procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 nu este admisibilă, deoarece, în cazul concursului dintre dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi normele dreptului comun, se aplică prioritar dispoziţiile Legii nr. 10/2001, conform principiului specialia generalibus derogant, astfel că, în conformitate cu dispoziţiile instanţei supreme, „după adoptarea legii de reparaţie nu mai există posibilitatea unei opţiuni între a urma procedura Legii nr. 10/2001 şi a recurge în continuare la dreptul comun, respectiv la promovarea unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile codului civil”.
- În mod nelegal, instanţa de apel a respins aplicarea dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 1/2009, cu motivarea că reglementarea, care lipseşte pe proprietar de bunul său, echivalează cu o ingerinţă în dreptul de proprietate. Instanţa de apel nu a căutat să înţeleagă raţiunile legiuitorului intern, care adoptă o astfel de lege în anul 2009, în cunoştinţă de cauză fiind despre întreaga practică a C.E.D.O. Din acest motiv, instanţa de apel a riscat ca, pronunţând atât de intransigent afirmaţia cu privire la ingerinţa în pretinsul drept de proprietate al reclamanţilor, să fi comis ea o ingerinţă în atribuţiile puterii legiuitoare, depăşind marginile puterii judecătoreşti.
Deşi instanţa de apel, în final, a anunţat o analiză concretă, nu a demonstrat în cazul din speţă că ingerinţa nu a fost proporţională cu necesitatea ocrotirii unui interes obştesc şi că reparaţiile oferite persoanei în cauză nu ar fi rezonabile, făcând afirmaţii generale, relative la plata despăgubirilor de către stat cu mare întârziere, modul defectuos de funcţionare a anumitor instituţii înfiinţate în acest scop, ajungând, pe temeiul acestor analize şi aprecieri, să stabilească a priori că şi reclamanţii vor suporta aceleaşi vicisitudini în cazul în care li se vor acorda doar despăgubiri şi că singura soluţie rămâne restituirea în natură. Este evident că instanţa a depăşit marginile puterii judecătoreşti.
Pe de altă parte, instanţa aplică un raţionament selectiv, arătând că pârâţii nu ar avea nimic de pierdut prin deposedarea de imobil, deoarece vor primi despăgubiri la valoarea de circulaţie a acestuia, în baza aceleiaşi legi considerate anterior drept contrare Convenţiei europene.
- Cu privire la neaplicarea statuărilor din Decizia asupra recursului în interesul legii nr. 33/2008 a Secţiilor Unite ale I.C.C.J., instanţa are o motivare confuză. Decizia este obligatorie, potrivit legii, astfel că încercarea instanţei de a susţine că statuările ei ar fi depăşite de jurisprudenţa C.E.D.O. constituie de fapt o nerespectare a legii.
În speţă, refuzul reclamanţilor de recurgere la legea specială şi înaintarea acţiunii pe temeiul dreptului comun, completat cu jurisprudenţa C.E.D.O., încalcă dreptul de proprietate al pârâţilor consacrat printr-un titlu recunoscut chiar de instanţa de apel, totodată, admiterea acţiunii pune în pericol securitatea raporturilor civile din acest segment al proprietăţii imobiliare, astfel că statuările aceste decizii sunt perfect aplicabile, în favoarea pârâţilor din cauză.
- Recurenţii au criticat şi considerentul instanţei de apel, potrivit căruia principiul consacrat prin adagiul eror communis facit jus se poate invoca numai în cazul în care s-ar examina o cerere de desfiinţare a contractului de vânzare cumpărare încheiat cu privire la un imobil.
Principiul a fost generat de cazul vânzării bunului de către un neproprietar, care s-a manifestat în aparenţă ca un adevărat proprietar, dar vânzarea bunului altuia nu este sancţionată cu nulitatea contractului. Nu este nevoie de un proces de desfiinţare a contractului, pentru ca un cumpărător de bună credinţă să invoce aparenţa în drept spre a-şi păstra bunul.
În consecinţă, instanţa de apel a greşit atunci când a refuzat să examineze apelul pârâţilor şi sub aspectul criticării soluţiei primei instanţe, care le respinsese, în mod nelegal, această apărare.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul este fondat.
Motivele de recurs vizează modul de soluţionare, de către instanţa de apel, a cererii în revendicare a unui imobil (apartamentul nr. 9 din imobilul situat în Bucureşti, str. Gheorghe Lazăr, sector 1), preluat fără titlu de către stat, în baza Decretului nr. 223/1974, în sensul stabilirii preferabilităţii titlului de proprietate al reclamanţilor faţă de cel al pârâţilor, reprezentat de contractul de vânzare – cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 pentru acelaşi apartament.
Recurenţii – pârâţi au criticat, în primul rând, premisa analizei comparative a titlurilor de proprietate înfăţişate de părţile adverse cu privire la acelaşi imobil, anume existenţa a două titluri valabile, susţinând că hotărârile judecătoreşti la care s-a făcut referire în decizia de apel nu le sunt opozabile, întrucât nu au avut calitatea de părţi în proces, astfel încât nu pot fi invocate în susţinerea unui titlu de proprietate valabil.
Din considerentele deciziei recurate rezultă, însă, că instanţa de apel nu a identificat titlul de proprietate al reclamanţilor prin sentinţa nr. 14121 din 24 noiembrie 2009 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, irevocabilă prin decizia nr. 2292 din 22 octombrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, hotărârea judecătorească respectivă, pronunţată în acţiunea în revendicarea terenului aferent apartamentului din prezentul litigiu, având caracter declarativ, şi nu constitutiv al dreptului de proprietate.
În acest sens, instanţa de apel a arătat că recunoaşterea, prin hotărâre judecătorească, a nevalabilităţii titlului statului, echivalează cu o recunoaştere indirectă şi cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamanţilor, instanţa valorizând această constatare în contextul noţiunii de „bun” în termenii art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
S-a considerat că titlul de proprietate al reclamanţilor este reprezentat de însuşi actul de vânzare - cumpărare din 29 noiembrie 1971 de fostul Notariat de stat sector 7 Bucureşti şi transcris, iar valabilitatea acestuia a fost confirmată prin dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, pentru imobilele preluate fără titlu, proprietarii îşi păstrează această calitate şi pot cere restituirea imobilelor în natură.
Cu referire la aceste prevederi legale, instanţa de apel a apreciat că sunt aplicabile în cauză, chiar dacă au fost abrogate prin Legea nr. 1/2009, în virtutea principiului neretroactivităţii legii noi, în condiţiile în care erau în vigoare la data formulării prezentei cereri în revendicare.
Instanţa a inserat aceste constatări în motivarea deciziei cu finalitatea stabilirii existenţei unui „bun”, în termenii convenţiei, în patrimoniul reclamanţilor.
Recurenţii – pârâţi nu au contestat explicit incidenţa art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 la data soluţionării apelului, însă au susţinut că reclamanţii nu se pot prevala de un „bun” pentru a pretinde restituirea în natură a imobilului, astfel încât legalitatea aprecierii instanţei pe acest aspect urmează a fi evaluată în contextul existenţei unui „bun actual” în patrimoniul reclamanţilor din cauză, cu referire şi la sentinţa nr. 14121 din 24 noiembrie 2009 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, irevocabilă.
În prealabil, pentru a răspunde criticilor recurenţilor relative la inopozabilitatea faţă de aceştia a hotărârii judecătoreşti menţionate, este de precizat că tribunalul a constatat că preluarea imobilului în litigiu de către stat a operat fără titlu valabil, prin decizia recurată menţinându-se considerentele primei instanţe şi pe acest aspect.
Or, în condiţiile în care pârâţii nu au infirmat această apreciere nici prin motivele de apel, nici prin motivele de recurs, nu se pot prevala de inopozabilitatea hotărârii judecătoreşti anterioare, prin care este constatată tocmai nevalabilitatea titlului statului creat prin preluarea imobilului în baza Decretului nr. 223/1974.
De altfel, fiind vorba despre o hotărâre judecătorească irevocabilă, este opozabilă inclusiv terţilor faţă de respectivul proces situaţia juridică ce a fost creată prin acea hotărâre, în virtutea puterii de lucru judecat, terţii având posibilitatea probării situaţiei contrare celei rezultate din hotărâre. Or, după cum s-a arătat, pârâţii din prezenta cauză nu au contestat însuşi caracterul preluării imobilului de către stat, invocând inopozabilitatea doar pentru că au dedus, din considerentele instanţei de apel, că titlul de proprietate al reclamanţilor ar fi fost identificat prin sentinţa civilă nr. 14121 din 24 noiembrie 2009, ceea ce nu corespunde realităţii.
În ceea ce priveşte modul de soluţionare a cererii în revendicare imobiliară, se reţine că instanţa de apel a considerat că aceasta nu are loc potrivit criteriilor „clasice” în analiza comparativă a titlurilor de proprietate înfăţişate de părţi.
Atare constatare este corectă, criticile recurenţilor pe acest aspect nefiind fondate.
Această perspectivă este creată de Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţiile unite într-un recurs în interesul legii, a cărei aplicabilitate în cauză nu a fost contestată şi la care instanţa de apel, în mod corect, a făcut referire, pentru stabilirea cadrului de analiză a cererii în revendicare a unui imobil preluat de către stat în perioada anterioară anului 1989, ajungând, însă, la o concluzie greşită, în privinţa existenţei unui „bun” în patrimoniul reclamanţilor.
Tranşând raportul dintre Legea nr. 10/2001, ce se preocupă de regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de către Statul Român după anul 1945 şi dreptul comun, în ceea ce priveşte posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, în favoarea legii speciale, această decizie nu exclude, însă, admisibilitatea acţiunii, în măsura în care reclamantul într-o atare acţiune se prevalează de un bun în sensul normei europene şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
În acest sens, s-a dispus a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Aceste considerente ale instanţei supreme au îndreptăţit instanţa de apel să cerceteze dacă dispoziţiile Legii nr. 10/2001 contravin Convenţiei europene, fiind motivul pentru care a analizat în concret dacă modul în care Legea nr. 10/2001 este interpretată şi aplicată într-un anumit caz riscă să conducă la încălcarea Convenţiei.
Această instanţă de recurs nu va evalua, însă, legalitatea acestei aprecieri a instanţei de apel, deoarece, în prealabil, trebuie stabilit dacă este corectă premisa raţionamentului juridic aplicat prin decizia recurată: doar dacă şi reclamanţii au un „bun” (precum pârâţii), este utilă verificarea conflictului dintre Legea nr. 10/2001 şi Convenţie, respectiv a eventualei atingeri aduse dreptului de proprietate al pârâţilor ori securităţii raporturilor juridice, în caz contrar, cererea în revendicare urmând a fi respinsă, fără verificarea celorlalte aspecte menţionate.
Pentru aprecierea existenţei unui „bun” în patrimoniul reclamanţilor, instanţa de apel a făcut, în mod corect, referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, în care s-a explicitat conţinutul noţiunii, ca vizând atât un „bun actual”, cât şi o „speranţă legitimă” de valorificare a dreptului de proprietate.
Cu toate acestea, s-a avut în vedere exclusiv jurisprudenţa anterioară cauzei Atanasiu şi alţii contra României, deşi hotărârea pronunţată în acea cauză (din 12 octombrie 2010) era definitivă la data soluţionării apelului şi îşi producea pe deplin efectele, publicată fiind în M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010.
În acest context, se reţine că instanţa de apel a considerat că simpla recunoaştere, pe cale judecătorească, a nevalabilităţii titlului statului creat prin preluarea imobilului anterior anului 1989, echivalează cu însăşi recunoaşterea dreptului de proprietate al titularului deposedat, asupra imobilului.
Această apreciere corespunde jurisprudenţei Curţii Europene anterioare anului 2010, în care se arăta că simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar dacă aceasta nu are caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, din cauza imposibilităţii exercitării dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra bunurilor lor vândute de stat unor terţi care le ocupau în calitate de chiriaşi, privare care, combinată cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piaţă a bunului, este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Străin, paragraf 39; cauza Porţeanu, paragraf 35; cauza Andreescu Murăreţ şi alţii – hotărârea din 19 ianuarie 2010, paragraf 20).
Or, se observă, în jurisprudenţa Curţii, o schimbare în raţionamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin şi Porţeanu, pe care Curtea l-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce priveşte conţinutul noţiunii de „bun”.
Astfel, în hotărârea pronunţată în cauza Atanasiu, se arată că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (paragrafe 140 şi 143).
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu – precum în speţă -, poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (paragrafe 141, 142 şi 143).
În cauză, prin sentinţa nr. 14121 din 24 noiembrie 2009 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, irevocabilă prin decizia nr. 2292 din 22 octombrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, s-a constatat, în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului în litigiu şi s-a dispus obligarea pârâtului să lase reclamanţilor, în deplină proprietate şi posesie, cota – parte indiviză de 7,12 mp teren din suprafaţa totală de 413 mp, precum şi cota – parte indiviză de 18,07 mp teren din suprafaţa totală de 413 mp, aferente imobilului situat în Bucureşti, str. Gheorghe Lazăr.
Restituirea a vizat doar terenul aferent apartamentului în litigiu, nu şi apartamentul ca atare, astfel încât hotărârea judecătorească menţionată nu reprezintă temeiul existenţei unui „bun actual” şi în ceea ce priveşte apartamentul în litigiu, care să-i îndreptăţească pe reclamanţi la revendicarea acestuia de la cumpărătorii în baza Legii nr. 112/1995.
În privinţa terenului, nu există niciun impediment la executarea hotărârii judecătoreşti anterior menţionate, întrucât figurează în patrimoniul Municipiului Bucureşti, nefăcând obiectul contractului de vânzare – cumpărare încheiat de către pârâţii persoane fizice din cauză, în baza Legii nr. 112/1995.
În privinţa apartamentului, însă, reclamanţii nu pot pretinde, în temeiul hotărârii judecătoreşti anterioare, un drept la restituirea bunului, care să susţină pretenţiile părţii în acţiunea în revendicare, prin care se tinde la redobândirea posesiei, ca stare de fapt.
Astfel, reclamanţii se pot prevala de un simplu drept de creanţă, sub condiţia iniţierii procedurii Legii nr. 10/2001. Verificarea împrejurării dacă reclamanţii au formulat sau nu notificare în baza legii speciale excede cadrului prezentei cereri în revendicare, motiv pentru care nu vor fi analizate susţinerile recurenţilor pe acest aspect, neavând relevanţă pentru soluţia ce se impune a fi adoptată în cauză.
Reclamanţii neavând un drept la restituire care să-i îndreptăţească la redobândirea posesiei apartamentului în litigiu, este inutilă evaluarea celorlalte motive de recurs, ce ar fi interesat compararea titlurilor pe baza criteriilor arătate în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi (aplicarea dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, relevanţa bunei – credinţe a subdobânditorului în cadrul cererii în revendicare).
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că cererea în revendicare este nefondată, sens în care va admite recursului şi, în temeiul art. 312 cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va modifica decizia recurate, respectiv va admite apelul declarat de pârâţii B.N. şi B.F. împotriva sentinţei nr. 1578 din 14 octombrie 2008 a Tribunalului Bucureşti - secţia a V-a civilă, pe care o va schimba în tot, în aplicarea art. 296 C. proc. civ., în sensul respingerii cererii în revendicare, ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâţii B.N. şi B.F. împotriva deciziei nr. 113/A din 08 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti - secţia a IV-a civilă.
Modifică decizia recurată în sensul că admite apelul declarat de pârâţii B.N. şi B.F. împotriva sentinţei nr. 1578 din 14 octombrie 2008 a Tribunalului Bucureşti - secţia a V-a civilă, pe care o schimbă în tot în sensul că respinge acţiunea, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 05 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2550/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2580/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
