ICCJ. Decizia nr. 2622/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2622/2012
Dosar nr. 34607/3/2008
Şedinţa publică din 6 aprilie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 28 martie 2007, pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, reclamantul Ț.E.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta D.A. să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului nr. 2 din imobilul situat în str. Argentina, şi să fie obligată pârâta să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul în litigiu şi la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că acest imobil a aparţinut prin transmiterea succesivă a proprietăţii mamei sale, defuncta B.Ț.N.A., al cărui unic moştenitor este reclamantul. Imobilul a fost incendiat în întregime, iar ulterior a fost reconstruit de către autoarea sa conform cu actele depuse la dosar.
A arătat că, prin Decizia S.P.R. nr. 288/1953 acest imobil a fost naţionalizat în conformitate cu Decretul nr. 111/1951 şi a trecut în administrarea I.L.L. Bucureşti.
În temeiul Legii nr. 112/1995, imobilul a fost cumpărat de autoarea pârâtei în conformitate cu contractul de vânzare cumpărare din 15 noiembrie 1996 de la ICRAL H.N. SA.
La data de 26 aprilie 2007, pârâta a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia prescrierii dreptului la acţiune al reclamantului întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi pe fond a solicitat respingerea acţiunii formulată de reclamant ca neîntemeiată.
La data de 19 septembrie 2007, instanţa la cererea pârâtului s-a pronunţat pe excepţiile invocate, respectiv excepţia autorităţii de lucru judecat pe primul capăt de cerere din acţiunea formulata de reclamant, excepţia inadmisibilităţii pronunţând încheierea de la aceiaşi data.
La termenul din data de 24 octombrie 2007, pârâta a depus la dosarul cauzei copia deciziei civile nr. 1737 din 11 iunie 1970 pronunţata în dosarul nr. 2641/1970, de către Tribunalul Municipiului Bucureşti secţia a IV-a civila, prin care se reţine cu titlu definitiv la acea data, ca imobilul situat în str. Argentina, fosta proprietate a autoarei reclamantului, a trecut în proprietatea statului.
Raportat la această decizie civilă, pârâta a formulat excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamantului, având în vedere că acest titlu nu a fost desfiinţat la data introducerii acestei acţiuni de către reclamant.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480 şi 481 C. civ., art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi art. 112 C. proc. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 15068 din 31 octombrie 2007, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active şi a respins ambele capete de cerere ale acţiunii, ca fiind formulate de o persoană fără calitate procesuală activă.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul.
Prin decizia civilă nr. 631/A din 21 aprilie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia de necompetenţă materială a judecătoriei, invocată din oficiu, a admis apelul declarat de apelantul reclamant, a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza având ca obiect revendicare imobiliară, în vederea judecării în primă instanţă Tribunalului Bucureşti.
Pricina a fost înregistrată astfel în fond, la data de 18 septembrie 2008 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. 34607/3/2008.
Prin încheierea de şedinţă din data de 05 decembrie 2008, instanţa a respins ca neîntemeiate excepţiile autorităţii de lucru judecat, a inadmisibilităţii, a lipsei calităţii procesuale active şi a lipsei de interes, cu motivarea cuprinsă în acea încheiere de şedinţă.
Prin sentinţa civilă nr. 1194 din 26 octombrie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca neîntemeiată acţiunea şi a obligat reclamantul la 3.500 lei cheltuieli de judecată către pârâta D.A.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că Ț.N. a dobândit imobilul din Bucureşti, str. Argentina, compus din două corpuri de clădire şi teren aferent prin moştenire de la autoarea sa B.A., decedată la data de 23 martie 1943. La rândul său, autoarea A.G.G.B. a dobândit în patrimoniu imobilul prin două contracte de vânzare cumpărare, respectiv contractul de vânzare cumpărare încheiat la 05 iulie 1907, autentificat de Tribunalul Ilfov Secţia notariat şi contractul de vânzare cumpărare încheiat la 26 ianuarie 1929, transcris de Tribunalul Ilfov Secţia Notariat. Construcţia compusă din două corpuri, A şi B, a fost edificată în baza autorizaţiilor din 14 martie 1908 şi 23 iunie 1910, corpuri de clădire ce au fost ulterior refăcute, situaţie de fapt ce a rezultat cu putere de lucru judecat din decizia civilă nr. 576 din 26 aprilie 2006 a Tribunalului Bucureşti secţia a IV-a civilă, definitivă şi irevocabilă. Prin Decizia civilă nr. 1737 din 11 iunie 1970 a Tribunalului Bucureşti secţia a IV-a civilă, s-a constatat că imobilul a trecut în proprietatea statului, în baza Decretului nr. 218/1960 precum şi a Decretului nr. 712/1960.
De pe urma defunctei Ţ.N., conform certificatului de moştenitor, emis de Notariatul de Stat Judeţean Prahova, a rămas unic moştenitor reclamantul Ț.E.A.
În baza Legii nr. 112/1995 apartamentul nr. 2 din imobilul situat în Bucureşti, str. Argentina a fost înstrăinat către O.Z., cu contractul de vânzare - cumpărare din 15 noiembrie 1996, dosar judecătorie. În urma decesului acesteia la data de 25 mai 1998, proprietatea asupra apartamentului s-a transmis asupra moştenitoarei acesteia, pârâta D.A., potrivit certificatului de moştenitor eliberat la 29 septembrie 1998 de B.N.P. Dr. M.M., fila 33.
În ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, reiterată de pârâtă după soluţionarea acesteia prin încheierea din 05 decembrie 2008, instanţa a constatat că prevederile Legii nr. 10/2001 nu exclud nici expres şi nici implicit acţiunea directă în revendicare împotriva cumpărătorului, neconţinând prevederi substanţiale imperative derogatorii de la dreptul comun în materia acţiunii în revendicare. În temeiul art. 480 C. civ. fostul proprietar are deschisă calea acţiunii în revendicare împotriva cumpărătorului posesor al imobilului preluat de către stat, care astfel a intrat în circuitul civil.
Prin urmare, în cazul în care imobilul a fost înstrăinat, fostul proprietar are deschisă calea acţiunii directe în revendicarea imobilului cât timp principiul consacrat de art. 1 alin. (1) din legea specială de reparaţie este cel al restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv.
De asemenea, tribunalul a dat eficienţă Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reţinând, în esenţă, că existenţa Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie, fiind necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
Prin urmare, trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranţă legitimă în acelaşi sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale, unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect - dacă acţiunea în revendicare împotriva terţului dobânditor de bună-credinţă poate fi admisă fără despăgubirea terţului la valoarea actuală de circulaţie a imobilului.
În consecinţă, susţine instanţa de fond, câtă vreme se impune analiza circumstanţelor concrete ale cauzei, acţiunea nu poate fi respinsă de plano ca fiind inadmisibilă, motiv pentru care excepţia inadmisibilităţii s-a apreciat ca fiind neîntemeiată.
În ce priveşte fondul cauzei, instanţa a constatat că pârâta D.A. a dobândit prin moştenire apartamentul cumpărat de autoarea sa în baza Legii nr. 112/1995, cu contractul de vânzare - cumpărare din 15 noiembrie 1996, contract în privinţa căruia instanţa reţine că este valabil încheiat, câtă vreme nu s-a făcut dovada că ar fi fost anulat prin vreo sentinţă definitivă şi irevocabilă, în conformitate cu prevederile art. 45 din Legea nr. 10/2001. Cum o astfel de acţiune ar fi în prezent prescrisă, iar art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 aşa cum a fost republicată, consacră în mod expres în acest caz numai posibilitatea restituirii prin echivalent către fostul proprietar, instanţa a constatat că şi pârâta deţine un bun în sensul Convenţiei, atâta timp titlul său de proprietate este valabil încheiat şi nu mai poate fi contestat în justiţie.
În cazul imobilelor preluate abuziv de către stat şi înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, fostul proprietar al bunului poate să obţină fie restituirea bunului în natură, fie despăgubiri în temeiul art. 18 lit. c), după cum contractul de vânzare cumpărare a fost anulat sau nu, potrivit art. 45 din Legea nr. 10/2001.
Acţiunea reclamantului nu poate fi soluţionată făcând abstracţie de reglementările speciale existente cu privire la dreptul său de proprietate şi modalitatea de ocrotire a acestuia, aplicabilă fiind cu prioritate norma specială, care prevede acordarea de despăgubiri.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţă, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piaţă corespunzătoare a întregului imobil, teren şi construcţii, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare. De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 18 lit. c) din acelaşi act normativ, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent, în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale. Din aceste reglementări legale, susţine tribunalul, rezultă că legiuitorul a înţeles să acorde preferabilitate titlului foştilor chiriaşi, care au cumpărat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Împrejurarea că Legea nr. 10/2001 nu a urmărit să acorde proprietarului deposedat abuziv un drept de opţiune, rezultă chiar din titulatura ei, din care se deduce şi raţiunea adoptării sale, aceea de a reglementa toate situaţiile juridice în legătură cu imobilele care formează obiectul său de reglementare. Totodată, prin edictarea acestei legi, legiuitorul a intenţionat menţinerea contractelor de vânzare cumpărare încheiate cu bună credinţă, recunoscând prevalenţa interesului subdobânditorului cu titlu oneros, ce a dovedit o atitudine subiectivă, impunându-se asigurarea securităţii circuitului civil şi a stabilităţii raporturilor juridice.
În consecinţă, criteriul de analiză al acţiunii în revendicare în speţă nu îl reprezintă compararea titlurilor din perspectiva regulilor clasice a titlurilor înfăţişate de părţi, ci atitudinea subiectivă a subdobânditorului cu titlul oneros a bunului proprietatea altei persoane, criteriu impus prin voinţa legiuitorului şi în considerarea căruia titlul pârâtei este preferabil.
De altfel nici cadrul juridic instituit de art. 480 C. civ., astfel cum a fost interpretat constant de jurisprudenţă şi de literatura de specialitate nu garantează restituirea bunului în natură, fiindcă este posibil să existe cauze obiective care să constituie un impediment în acest sens, situaţie în care persoana deţinătoare a unui titlu de proprietate nu ar putea obţine decât despăgubiri.
Referitor la cererea privind constatarea nevalabilităţii titlului statului, s-a apreciat că aceasta nu constituie un capăt distinct de cerere, ci unul dintre motivele invocate de reclamant în susţinerea temeiniciei acţiunii sale în revendicare.
În temeiul dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., tribunalul a obligat reclamantul la plata sumei de 3.500 lei cheltuieli de judecată către pârâta D.A.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantul Ţ.E.A. şi pârâta D.A.
În dezvoltarea motivelor de apel, pârâta D.A. a arătat că instanţa de fond a reţinut greşit că în textul sentinţei civile nr. 1194 din 26 octombrie 2009 se regăseşte următoarea formulare „corpuri de clădire ce au fost ulterior refăcute, situaţie de fapt ce rezultă cu putere de lucru judecat din decizia civilă nr. 576 din 26 aprilie 2006 a Tribunalului Bucureşti – secţia a IV-a civilă”.
Or, imobilul din Bucureşti, str. Argentina, a fost preluat de către stat în stadiul de realizare „construcţie la roşu – structură de rezistenţă, respectiv 1 corp parter 2 etaje planşee beton”, sindicatele fiind cele care au investit pentru construirea (reconstruirea), transformarea, dezvoltarea şi terminarea acestuia peste 2/3 din valoarea totală a imobilului.
Apelanta pârâtă a reiterat prin motivele de apel şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, întrucât prin decizia civilă nr. 1737/1970 s-a stabilit cu putere de lege că întregul imobil rămâne în proprietatea statului. Această hotărâre nu a fost desfiinţată până în prezent, astfel încât ea reprezintă titlul statului asupra imobilului din Bucureşti, str. Argentina. Simpla prezentare a certificatului de moştenitor nu susţine calitatea procesuală activă a reclamantului.
Mai mult, prin Dispoziţia nr. 4059 din 07 martie 2006 emisă de Primarul General, din 7 apartamente existente în imobil, reclamantului i s-a restituit doar garsoniera care nu fusese înstrăinată în temeiul Legii nr. 112/1995. Pe de altă parte, dispoziţia a fost emisă în baza actelor anexate notificării, printre care nu se regăseşte şi decizia TMB 1937/1970. De asemenea, prin aceeaşi decizie se confirmă şi valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 pentru celelalte 6 apartamente, valabilitate contestată şi prin hotărârile judecătoreşti de respingere a contestaţiei formulate împotriva acestei decizii.
Pe de altă parte, prin art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, art. 1 alin. (4) din Legea nr. 1/2009 şi Decizia nr. 33/2008 a Î.C.C.J. se prevede că imobilele înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995 nu se restituie în natură, legea specială având prioritate în concursul cu legea generală.
În acest context, acţiunea reclamantului în revendicare este inadmisibilă, cu atât mai mult cu cât decizia din 1970 nu a fost desfiinţată, iar reclamantul a parcurs şi procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 şi a contestat în instanţă Dispoziţia Primarului General, contestaţie care a fost respinsă. Or, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea legii speciale şi cea de drept comun, astfel cum s-a statuat şi prin Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, în caz contrar fiind încălcată regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa C.E.D.O. (cauza Brumărescu c. României).
Apelantul reclamant a arătat prin motivele de apel că acţiunea este admisibilă, având în vedere modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, în art. 2 alin. (1) lit. a), potrivit cărora sunt imobile preluate abuziv şi imobilele preluate în baza Decretului nr. 111/1951.
Or, imobilul în litigiu a fost preluat în baza acestui decret, astfel cum rezultă din probele administrate în cauză. De altfel, apartamentul din imobil, deţinut cu chirie şi terenul aferent în suprafaţă de 167,66 mp, i-a fost restituit în natură prin Dispoziţia nr. 4059 din 07 martie 2005, recunoscându-i-se astfel atât calitatea de persoană îndreptăţită la restituire, ca moştenitor al foştilor proprietari, cât şi aceea de unic moştenitor al acestora.
În ceea ce priveşte decizia civilă din anul 1970, apelantul reclamant a arătat că din cuprinsul acesteia rezultă că autoarea reclamantului a solicitat restituirea imobilului încă din perioada comunistă.
Această decizie nu are autoritate de lucru judecat întrucât obiectul acelui dosar, pornit de Secţia Financiară, l-a reprezentat solicitarea „trecerii în patrimoniul statului în baza Decretului nr. 111/1951 a imobilului proprietatea pârâtei Ț.N., situat în Bucureşti, str. Argentina”, iar prezenta acţiune are ca prim capăt de cerere constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra apartamentului nr. 2 din imobilul situat în Bucureşti, str. Argentina.
Pe de altă parte, în dispozitivul acestei decizii nu există nici o menţiune cu privire la calificarea modalităţii de preluare a statului cu titlu sau fără titlu, abuzivă sau neabuzivă.
Or, având în vedere prevederile Legii nr. 10/2001, care califică drept preluare abuzivă trecerea imobilelor în proprietatea statului în baza Decretului nr. 111/1951, statul nu îl putea înstrăina în mod valabil.
Apelantul reclamant a formulat critici şi sub aspectul modului de soluţionare al acţiunii în revendicare prin comparare de titluri, apreciind că instanţa de fond a aplicat greşit criteriile de preferabilitate, în condiţiile în care acesta a dobândit de la adevăratul proprietar, ce nu a fost contestat.
Legea nr. 10/2001 prevede cazul de „restituire în natură” prin procedura administrativă numai în cazul în care se revendică un imobil de Statul Român, nu şi de la o persoană fizică, o astfel de acţiune fiind întemeiată pe dreptul comun.
Acţiunea în revendicare este o acţiune imprescriptibilă, avându-şi izvorul în prevederile art. 480, 481 C. civ. Ea nu îşi poate avea izvorul într-o lege specială atâta vreme cât textul C. civ. nu a fost abrogat.
Or, vânzarea către chiriaşi chiar dacă s-a făcut anterior confirmării în justiţie în mod irevocabil a dreptului de proprietate al reclamantului în calitate de reclamanţi, reprezintă o privare de bun, constituind o ingerinţă în dreptul său de proprietate.
Compatibilitatea acestei vânzări a imobilului cu dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, trebuie analizată prin prisma justificării ingerinţei în dreptul de proprietate.
O privare de proprietate rezultând din aceasta normă nu poate să se justifice decât dacă se demonstrează că a intervenit în condiţiile prevăzute de lege, pentru cauză de utilitate publică şi cu respectarea principiului proporţionalităţii.
În ceea ce priveşte prima condiţie, principiul legalităţii implică în egală măsură existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile care să prevadă o astfel de ingerinţă.
Este de observat faptul că Legea nr. 112/1995 nu era aplicabilă decât în cazul bunurilor cu privire la care statul avea un titlu de proprietate şi că nici o alta dispoziţie internă nu acorda statului dreptul de a vinde un bun care se găsea de facto în patrimoniul său şi care nu avea nici un titlu.
Împrejurarea ca Legea nr. 112/1995 foloseşte noţiunea de ";imobile trecute în proprietatea statului cu titlu"; fără a defini în mod clar ce însemna sintagma ";cu titlu”, aspect ce a condus la interpretări eronate ale acestei sintagme din partea autorităţilor statului, nu este de natură să confere caracter previzibil legii, ci, dimpotrivă, constituie un motiv de a se reţine că legea nu conţine o norma suficient de accesibilă şi previzibilă, care să reglementeze o ingerinţă în dreptul de proprietate al titularilor imobilelor preluate, în realitate, fără titlu.
Astfel, la momentul vânzării, statul nu avea titlu asupra apartamentului revendicat, ingerinţa litigioasă fiind lipsită de baza legală din moment ce Legea nr. 112/1995 nu permitea decât vânzarea bunurilor dobândite cu titlu.
În aceste condiţii, ingerinţa în dreptul de proprietate este lipsită de baza legală, încălcându-se astfel art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat constant dispoziţiile Legii nr. 10/2001,inclusiv în forma modificată prin Legea nr. 247/2005, apreciind că această lege nu funcţionează în prezent într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri vechilor proprietari deposedaţi de imobilele lor naţionalizate şi că această lege nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private astfel de bunurile lor, înainte de intrarea sa în vigoare, datorită unei lipse prelungite a despăgubirii.
Astfel s-a constatat că procedura de aprobare a Fondului Proprietatea de către Consiliul Naţional al Valorilor Mobiliare şi transformarea titlurilor de valoare ale primei acţiuni cotate la bursă, operaţiuni necesare pentru ca despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 să poată avea o valoare efectiva, nu s-au încheiat până în prezent (Cauza Faimblat vs. România).
În apel, s-a încuviinţat părţilor proba cu înscrisuri.
La termenul stabilit în vederea soluţionării apelului, apelantul reclamant a invocat excepţia lipsei de interes a apelantei pârâte de a formula calea de atac, întrucât sentinţa instanţei de fond îi este favorabilă, iar prin apel se critică doar considerentele reţinute de prima instanţă.
Prin decizia nr. 723/A din 30 noiembrie 2010, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din camera de consiliu din 01 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, a respins excepţia lipsei interesului privind apelul declarat de apelanta-pârâtă D.A. şi a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâta D.A.
A admis apelul formulat de apelantul-reclamant Ț.E.A., în contradictoriu cu pârâţii Municipiului Bucureşti prin Primar General şi D.A.
A schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a admis cererea reclamantului, a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului din Bucureşti, str. Argentina şi terenul aferent, obiect al contractului de vânzare-cumpărare din 15 noiembrie 1996 şi a obligat pârâta să lase reclamantului în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr. 2 din imobilul situat în Bucureşti, str. Argentina şi terenul aferent obiect al contractului de vânzare-cumpărare din 15 noiembrie 1996.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut referitor la excepţia lipsei de interes a apelantei pârâte în promovarea căii de atac, că aceasta este nefondată, având în vedere că prin apelul declarat se aduc critici şi cu privire la modul de soluţionare al capătului de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra apartamentului nr. 2 din imobilul situat în Bucureşti, str. Argentina. Or, soluţionarea acţiunii în revendicare, prin compararea titlurilor exhibate de reclamant şi pârâtă, depinde de dezlegarea dată primului capăt de cerere, care poate conferi sau nu reclamantului un „bun” protejat de art. 1 din Protocolul 1 din C.E.D.O.
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun (art. 480 C. civ., art. 481 C. civ), Curtea a apreciat că şi aceasta este nefondată, întrucât nici un text de lege nu interzice revendicarea între două persoane fizice prin compararea titlurilor acestora.
Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001 reglementează regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 şi, respectiv procedurile de restituire în contradictoriu cu persoanele juridice deţinătoare, or, în speţă, aşa cum am arătat, acţiunea în revendicare a fost formulată în contradictoriu cu persoane fizice şi, prin urmare, procedura prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu înlătură acţiunea în revendicare între persoane fizice, întemeiată pe dreptul comun.
De asemenea, instanţa de apel a invocat Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, apreciind că atâta vreme cât se impune analiza circumstanţelor concrete ale cauzei, acţiunea nu poate fi respinsă de plano ca fiind inadmisibilă.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a apelantului reclamant, s-a reţinut că, prin actul de vânzare-cumpărare din 5 iulie 1907 de Tribunalul Ilfov Secţia Notariat şi transcris la 9 iulie 1907 la Grefa aceluiaşi Tribunal, A.B. a dobândit suprafaţa de teren de 200 mp., situată în Aleea Blanc B (filele 10 şi11 din dosarul Judecătoriei Sectorului 1).
La data de 14 martie 1908 şi apoi la 23 iunie 1910, s-au eliberat autorizaţiunile, privind construirea unui imobil cu două caturi şi a unei anexe cu etaj în legătură cu prima construcţie (filele 13 – 15 din dosarul Judecătoriei Sectorului 1).
Ulterior, prin contractul de vânzare-cumpărare transcris la 26 ianuarie 1929 la Grefa Tribunalului Ilfov Secţia Notariat, A.B. a cumpărat o suprafaţă de 90,09 mp teren, situată în Bucureşti, Aleea Blank B, contractul fiind încheiat cu Primăria Municipiului Bucureşti Sectorul 1 Galben, în baza deciziunii nr. 402 din 9 iunie 1927 a delegaţiunii permanente a Consiliului General al Municipiului Bucureşti (fila 17 din dosarul Judecătoriei Sectorului 1).
La nivelul anului 1940, în procesul verbal emis de Comisia pentru înfiinţarea cărţilor funciare în Bucureşti, A.B. figura cu imobilul în suprafaţă de 310 mp situat în Bucureşti, str. Argentina, compus din teren cu corp de casă având parter şi etaj, actele de dobândire menţionate pentru teren fiind actul de vânzare-cumpărare transcris la Tribunalul Ilfov Secţia Notariat şi deciziunea nr. 402 din 9 iunie 1927 a delegaţiunii permanente a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, prin care i s-a cedat acest teren.
B.A. a decedat la data de 23 martie 1943, unică moştenitoare a acesteia fiind B.N.A. (fostă Ţ.), aşa cum a rezultat din certificatul de moştenitor din 15 iulie 2003 eliberat de B.N.P. C.M.G. (fila 24 din dosarul Judecătoriei Sectorului 1). În urma decesului defunctei B.N.A. succesiunea a fost culeasă de către fiul acesteia B.E.A.
De asemenea, din relaţiile depuse de la D.I.T.L. Sector 1 a rezultat că în anul 1945 figura ca proprietar A.B., iar în anii 1952-1954 Ț.N., autoarea reclamantului din prezenta cauză.
Pe de altă parte, dovada dreptului de proprietate al autoarei reclamantului asupra imobilului în litigiu şi a transmiterii acestui drept prin moştenire către reclamant, a fost analizată şi de către Primăria Municipiului Bucureşti atunci când a soluţionat notificarea înregistrată sub nr. 1019/2001 şi a emis Dispoziţia nr. 4059 din 7 martie 2005.
În sensul Legii nr. 10/2001, unitate deţinătoare este fie entitatea cu personalitate juridică care exercită, în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii (minister, primărie, prefectură sau orice altă instituţie publică), fie entitatea cu personalitate juridică care are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat bunul care face obiectul legii (regii autonome, societăţi/companii naţionale şi societăţi comerciale cu capital de stat, organizaţii cooperatiste). Prin urmare, atâta vreme cât Primăria Municipiului Bucureşti mai deţinea din imobilul situat în Bucureşti, str. Argentina doar o garsonieră, a dispus, în temeiul Legii nr. 10/2001, restituirea doar a acestui spaţiu. Restul apartamentelor din imobil fiind înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, Primarul General nu putea dispune restituirea acestora, nemaiavând calitatea de unitate deţinătoare a acestora.
Însă, având în vedere că pentru a avea calitate procesuală activă reclamantul trebuie să afirme un interes legitim, Curtea a apreciat că, atât înscrisurile depuse în cauză pentru dovedirea proprietăţii cât şi a calităţii de moştenitor al reclamantului, de pe urma proprietarului imobilului, precum şi dispoziţia emisă în temeiul Legii nr. 10/2001, conferă reclamantului un astfel de interes în cauză, motivul de apel invocat în acest sens de către apelanta pârâtă fiind nefondat.
Împrejurarea că imobilul a fost bombardat, N.T. având statutul de sinistrat şi impunându-i-se încartiruirea la Urlaţi (Prahova), prin fişa de sinistrat din martie 1944, nu este de natură a-l lipsi pe apelantul reclamant de această calitate.
În acest sens, instanţa de apel a reţinut că ulterior bombardamentului, în octombrie 1945, N.Ţ. a încheiat un contract pentru reconstruirea imobilului din str. Argentina, iar în anul 1978 a decedat, moştenitorul acesteia fiind apelantul-reclamant, aşa cum a rezultat din certificatul de moştenitor eliberat de Notariatul judeţean Prahova.
Din adresa nr. 1163 din 25 februarie 2003 emisa de Direcţia Impozite şi Taxe a sectorului 1 (fila 27 din dosarul Judecătoriei Sectorului 1), a rezultat că imobilul a fost preluat în baza Decretului nr. 111/1951, sentinţa nr. 979 din 6 decembrie 1952.
Din adresa nr. 9856 din 21 mai 2002 emisa de A.F.I. (fila 26 din dosarul Judecătoriei Sectorului 1), a rezultat că prin Decizia nr. 288 din 6 martie 1953 a fost trecut în administrarea I.L.L. Bucureşti imobilul fostă proprietatea lui T.N., începând cu data de 01 octombrie 1952 (construcţie la roşu – Corp A), iar conform Deciziei S.P.C. nr. 929 din 6 mai 1953 imobilul a fost predat Consiliului Central al Sindicatelor din R.P.R.
Din decizia civilă nr. 1737 din 11 iunie 1970 pronunţată de Tribunalul Municipiului Bucureşti – secţia a IV-a civila (fila 143 din dosarul Judecătoriei Sectorului 1), a rezultat însă că sentinţa civilă nr. 979/1952 a fost casată, cauza fiind trimisă spre rejudecarea cererii secţiei financiare de preluare a imobilului în temeiul Decretului nr. 111/1951, iar în rejudecare această cerere a fost respinsă şi, ca urmare a unui recurs extraordinar, s-a dispus casarea cu trimitere, instanţa de trimitere respingând din nou acţiunea secţiei financiare, reţinând că nu sunt întrunite în cauză condiţiile din decretul nr. 111/1951.
Prin urmare, instanţa de apel a reţinut că titlul invocat de stat asupra imobilului în litigiu este reprezentat de sentinţa civilă nr. 979/1952 pronunţată în procedura declanşată în temeiul Decretului nr. 111/1951 (filele 26, 27 – dosarul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti), care are un caracter nelegal şi abuziv, întrucât sentinţa civilă nr. 979/1952 nu există, fiind casată.
Pe de altă parte, a susţinut curtea de apel, Decretul nr. 111/1951, nu poate constitui un titlu valabil, întrucât încălca Constituţia României în vigoare la acel moment şi, prin urmare, preluarea a fost abuzivă şi nu a operat transferul proprietăţii.
Astfel, Constituţia din anul 1948, în vigoare la data preluării imobilului de către stat, ocrotea proprietatea particulară, putând fi făcute exproprieri doar pentru cauze de utilitate publică şi cu o dreaptă despăgubire.
În acelaşi sens, s-a susţinut, sunt şi dispoziţiile art. 480 C. civ., potrivit cărora nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru o cauză publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire, dispoziţii de asemenea încălcate de Decretul nr. 111/1951.
Decretul nr. 111/1951 este contrar şi art. 17 pct. 1 şi 2 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului la care România este parte, potrivit cărora orice persoană are dreptul la proprietate, atât singur cât şi în asociere şi nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa.
Astfel, curtea de apel a apreciat că Decretul nr. 111/1951 nu poate constitui un titlu valabil al statului, preluarea în baza acestui act normativ fiind abuzivă.
Mai mult, susţine instanţa de control, nu se poate aprecia că decizia civilă nr. 1737 din 11 iunie 1970 a Tribunalului Municipiului Bucureşti – secţia a IV-a civilă, prin care s-a reţinut, într-o acţiune pentru constatarea aplicabilităţii Decretului nr. 111/1951, că imobilul a trecut în proprietatea statului în baza altor acte normative (Decretul nr. 218/1960 şi Decretul nr. 712/1966), conferă statului un titlu valabil, cu atât mai mult cu cât, prin art. 3 din Decretul nr. 218/1960 s-a redus termenul de prescripţie al oricărei acţiuni având ca obiect restituirea unui bun intrat în posesia statului fără niciun titlu sau în cadrul procedurii prevăzute de Decretul nr. 111/1951, la 2 ani, socotiţi de la data intrării în posesie. Pe de altă parte, deşi prin hotărârea din anul 1970 s-a reţinut că imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 218/1960, acest act normativ s-a referit la împrejurări intervenite în temeiul Decretului nr. 111/1951.
Or, dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 10/2001 califică drept preluare abuzivă hotărârile judecătoreşti pronunţate în temeiul Legii nr. 111/1951. În raport şi de aceste prevederi legale, curtea de apel a apreciat că decizia civilă nr. 1737 din 11 iunie 1970 a Tribunalului Municipiului Bucureşti – secţia a IV-a civilă este un act jurisdicţional care în prezenta cauză constituie, din punct de vedere procedural, un înscris probator ce trebuie coroborat cu celelalte probe administrate în cauză.
Pe de altă parte, preluarea imobilelor de către stat, chiar şi printr-o hotărâre judecătorească, însă în baza acestor acte normative, trebuie apreciată ca fiind una fără titlu valabil, nefiind îndeplinite condiţiile impuse prin Legea nr. 213/1998 referitoare la conformitatea decretului de naţionalizare şi a actelor administrative de aplicare a acestuia cu Constituţia, tratatele internaţionale la care România era parte şi legile în vigoare la data la care bunurile au fost trecute în patrimoniul statului.
S-a mai susţinut că, prevederile celor doua decrete în baza cărora imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului contraveneau flagrant dispoziţiilor legale în vigoare la acel moment, respectiv dispoziţiilor art. 1847 C. civ., această formă de împroprietărire a statului, ca efect al împlinirii termenului de prescripţie de doi ani, nerespectând condiţiile textului legal mai sus citat, întrucât posesia exercitată de stat nu putea fi considerată utilă, în sensul art. 1847 C. civ., aceasta fiind fondată, în speţă, pe o sentinţă ce a fost ulterior casată (sentinţa civilă nr. 979/1950).
Faptul că la momentul preluării în posesia statului (1952) construcţia corp A se afla în stadiul „la roşu” şi că ulterior s-au făcut finisări şi transformări, nu a conferit statului vreun titlu de proprietate asupra imobilului, acesta putând invoca doar eventuale despăgubiri. În plus, preluarea în posesia statului în anul 1952 a fost realizată în temeiul unei sentinţe civile ulterior casată, aşa încât preluarea din 1952 a fost una abuzivă, iar abuzul nu este creator de drept. În această situaţie, nici lucrările realizate de stat ulterior la imobil nu au condus la naşterea în favoarea statului a vreunui drept de proprietate, ci cel mult a unui drept de creanţă corespunzător unui constructor pe terenul altuia cu materialele sale.
Drept urmare, susţine instanţa de control, constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului în litigiu are ca efect recunoaşterea, indirect şi cu efect retroactiv, a dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului său, ceea ce îi conferă „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Pe de altă parte, prin Dispoziţia nr. 4059 din 07 martie 2005 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti s-a restituit în natură apelantului reclamant apartamentul deţinut cu contract de închiriere din imobilul situat în Bucureşti, str. Argentina. Această dispoziţie, emisă pe cale administrativă, a concretizat în patrimoniul apelantului-reclamant o speranţă legitimă de redobândire a întregului bun.
Ca atare, apelantul-reclamant este titularul unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, ocrotit de această normă, el neputând fi privat de bunul său, pe calea acţiunii în revendicare prin comparare de titluri, dându-se prevalenţă titlului de proprietate opus de chiriaşii cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995, fără o despăgubire justă, adecvată, în caz contrar aducându-i-se atingere dreptului său de proprietate, consacrat şi ocrotit de legislaţia europeană.
Apelanta-intimată D.A., la rândul ei beneficiază de protecţia dreptului său, în sensul Art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţie, întrucât contractul de vânzare-cumpărare din 15 noiembrie 1996, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, prin care autoarea sa a cumpărat apartamentul nr. 2 din imobilul situat în Bucureşti, str. Argentina şi terenul aferent acestuia, în suprafaţă de 30,34 mp, este valabil şi conferă cumpărătorului, de asemenea, „bun”.
În aceste condiţii, susţine curtea de apel, rămâne de analizat în ce măsură privarea de proprietate a reclamantului, prin înstrăinarea bunului său de către stat către chiriaş, corespunde cerinţelor primului alineat al art. 1 din Protocolul 1, respectiv dacă această „ingerinţă” a statului este prevăzută de legea internă, este justificată de o cauză de utilitate publică şi dacă există un just echilibru între cerinţele protejării unui interes general al comunităţii şi imperativul protejării dreptului fundamental al individului, în sensul acordării unei compensaţii rezonabile şi efective în schimbul bunului de care a fost deposedat.
S-a arătat că această analiză a fost deja făcută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele pilot soluţionate în materia imobilelor preluate de stat (Străin împotriva României, Hotărârea din 21 iulie 2005, Păduraru împotriva României, Hotărârea din 01 decembrie 2005, Porţeanu împotriva României, Hotărârea din 16 februarie 2006), ale căror concluzii au fost reluate în hotărârile date în cauzele ulterioare.
Dacă în ceea ce priveşte îndeplinirea primelor două cerinţe, Curtea Europeană a reţinut că acestea ar fi, în principiu, întrunite (cauza Străin împotriva României, paragrafele 49 şi 50), în privinţa proporţionalităţii ingerinţei Curtea a ajuns la concluzia contrară.
Astfel, Curtea Europeană a statuat că vânzarea de către stat unor terţi de bună-credinţă a bunului altuia, chiar dacă anterioară confirmării definitive în instanţă a dreptului de proprietate al reclamantului, combinată cu lipsa totală a oricărei despăgubiri, reprezintă o privare de proprietate contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie ( Cauza Străin, paragrafele 39 şi 59). În această cauză, Curtea a constatat că Legea nr. 112/1995, invocată de către stat, nu permitea acestuia să vândă chiriaşilor un bun naţionalizat în mod abuziv, de vreme ce legea în cauză reglementa doar vânzarea bunurilor legal intrate în patrimoniul statului (Hotărârea în Cauza Străin, citată anterior, paragraful 47).
În plus, s-a mai arătat noua reglementare nu ia în considerare prejudiciul suferit de către persoanele care au fost private de bunurile lor înainte de intrarea în vigoare a legii, din cauza absenţei îndelungate a oricărei despăgubiri (cauza Porţeanu contra României).
Prin urmare, instanţa de control a constatat că respingerea acţiunii în revendicare a reclamantului ar echivala cu o lipsire de proprietate, combinată cu absenţa unei despăgubiri adecvate, întrucât chiar în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a reţinut că măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii. Chiar şi în cauze mai recente, Curtea Europeană a observat că nici în prezent Guvernul României nu a demonstrat că sistemul de indemnizare creat în luna iulie 2005 prin Legea nr. 247/2005 ar permite beneficiarilor acestei legi să primească, conform unei proceduri şi unui calendar previzibile, o indemnizaţie în raport cu valoarea de piaţă a bunurilor de care au fost lipsiţi (cauza Bone împotriva României, Hotărârea din 04 noiembrie 2008, definitivă la 04 aprilie 2009, par. 18).
În ceea ce priveşte lipsa unui remediu efectiv în dreptul intern, instanţa de apel a reţinut referitor la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 că potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului chiar şi atunci când partea interesată parcurge întreaga procedură administrativă şi, dacă este cazul, contencioasă, executarea deciziei administrative sau judiciare definitive se face tot prin intermediul procedurii prevăzute de Legea nr. 247/2005 şi, prin urmare, prin intermediul Fondului Proprietatea.
Or, Curtea Europeană a stabilit deja că acest Fond nu funcţionează în prezent într-un mod susceptibil să fie considerat ca echivalent cu acordarea efectivă a unei despăgubiri (Ruxanda Ionescu împotriva României, 12 octombrie 2006 şi Matache şi alţii împotriva României).
Mai mult, susţine instanţa de apel, nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005 care o modifică nu iau în considerare prejudiciul suferit din cauza lipsei îndelungate de despăgubire, menţionând că în aceeaşi cauză, Curtea a conchis că, deşi Legea nr. 10/2001 le oferă părţilor interesate atât accesul la o procedură administrativă, cât şi, ulterior, dacă este necesar, la o procedură contencioasă, acest acces rămâne teoretic şi iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.
Prin urmare, în lipsa unei despăgubiri, singura soluţie pentru a înlătura privarea de proprietate la care reclamantul este supus în mod continuu este înlăturarea dispoziţiilor legii interne, ca efect al prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituţie şi aplicarea directă a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei instanţei europene.
Astfel, instanţa de apel apreciază că în prezenta cauză, reclamantul are un „bun” în sensul Convenţiei, există o ingerinţă în dreptul la respectarea dreptului său manifestată prin vânzarea de către stat a imobilului către chiriaşi, această ingerinţă a rupt echilibrul just dintre protecţia proprietăţii reclamanţilor şi cerinţele interesului general, iar repararea acestui dezechilibru nu se poate realiza prin mecanismele legilor speciale interne de reparaţie şi conchide că restituirea în natură a imobilului către reclamant este unica măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului către chiriaş.
Nici ultima cauză pilot pronunţată de C.E.D.O. (Atanasiu vs. România), susţine instanţa de apel, nu schimbă abordarea anterioară, întrucât C.E.D.O. a extins aplicarea jurisprudenţei anterioare privind efectele constatării caracterului ilegal al naţionalizării asupra existentei “bunului”, dând eficienţă, prin recunoaşterea unui bun în legătură cu creanţa în despăgubiri, unor hotărâri judecătoreşti anterioare, prin care s-a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra altor apartamente din imobil, deşi pentru apartamentul ce nu a fost restituit în natură s-a constatat irevocabil că naţionalizarea fusese legală, iar reclamantul nu dispunea de un bun actual.
Totodată, s-a susţinut că apelanta pârâtă nu poate invoca încălcarea dreptului său de proprietate decurgând din contractul de vânzare-cumpărare neanulat, deoarece are la dispoziţie calea dreptului comun pentru recuperarea preţului de piaţă al imobilului, iar Legea nr. 1/2009 permite foştilor chiriaşi, cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995, să obţină o reparaţie integrală a pierderii bunului, prin obligarea statului, pe calea dreptului comun, la restituirea preţului de piaţă al imobilului, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
Împotriva acestei din urmă de decizii au formulat recurs pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primar General şi pârâta D.A., ambii prevalându-se în drept de dispoziţiile art. 304 pct. (9) C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs recurentul pârât Municipiul Bucureşti prin Primar General a arătat că locuinţele trecute în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 111/1951 au fost calificate în mod expres de legiuitor ca fiind preluate cu titlu şi au constituit obiect de reglementare al Legii nr. 112/1995, situaţie în care se află şi imobilul în litigiu.
Referitor la situaţia chiriaşilor cumpărători arată că aceştia au cumpărat în condiţiile Legii nr. 112/1995 care le conferea acest drept.
Raportat la momentul concret al încheierii contractului de vânzare cumpărare se arată că au fost respectate condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 948 C. civ. şi ale Legii nr. 112/1995, pârâţii subdobânditori fiind cumpărători de bună credinţă, sens în care actul juridic se bucură de prezumţia de validitate instituită prin art. 46 din Legea nr. 10/2001, iar în cauză reclamantul nu a răsturnat această prezumţie.
Nevalabilitatea titlului statului nu era stabilită la momentul perfectării contractului de vânzare cumpărare prin nicio hotărâre judecătorească definitivă.
Referitor la situaţia foştilor proprietari, a arătat că după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicare a imobilelor ce intră sub incidenţa acestei legi nu mai poate fi soluţionată pe calea dreptului comun, persoanele îndreptăţite fiind ţinute să urmeze procedura stabilită de legea specială, sens în care a invocat decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii.
Se mai susţine că reglementările din legea specială sus-menţionată nu aduc atingere dreptului de proprietate sau principiului liberului acces la justiţie, faţă de împrejurarea că dispoziţia emisă în temeiul Legii nr. 10/2001 poate fi contestată în justiţie.
Prin notele scrise depuse la dosarul cauzei recurentul pârât a reiterat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, motivat de faptul că prin decizia civilă nr. 1737/1970 s-a stabilit cu putere de lege că întregul imobil din Bucureşti, str. Argentina, a rămas în proprietatea statului. Această hotărâre nu a fost desfiinţată până în prezent, astfel încât ea reprezintă titlul statului asupra imobilului menţionat, iar simpla prezentare a certificatului de moştenitor nu susţine calitatea procesuală activă a reclamantului.
A invocat de asemenea excepţia autorităţii de lucru judecat în raport de sentinţa civilă nr. 4459 din 22 martie 2007, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, în dosarul nr. 322/299/2007, prin care s-a respins irevocabil capătul de cerere formulat de reclamant referitor la nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobil în litigiu.
Recurenta pârâtă D.A. după prezentarea istoricului cauzei, a dezvoltat următoarele critici:
În mod greşit instanţa de apel a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare cu ignorarea prevederilor Deciziei nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii, care a stabilit cu forţă obligatorie concursul dintre legea specială şi legea generală.
În cererea completatoare a motivelor de recurs, în susţinerea excepţiei privind inadmisibilitatea acţiunii în revendicare a arătat că instanţa de apel nu a ţinut cont că anterior promovării acţiunii în revendicare reclamantul a uzat de procedura specială a Legii nr. 10/2001, solicitând de la statul român restituirea în natură a întregului imobil situat în Bucureşti str. Argentina, sens în care a formulat notificarea din 25 iulie 2001. Drept urmare, Primarul municipiului Bucureşti a emis Dispoziţia nr. 4059 din 07 martie 2005, prin care i s-a restituit în natură numai o singură garsonieră din imobilul revendicat, ce nu a fost vândută în baza Legii nr. 112/1995, dispoziţie contestată în instanţă de reclamant şi soluţionată irevocabil.
Prin urmare, arată recurenta, reclamantul urmând calea legii speciale trebuia să se spună rigorilor acesteia, iar acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun nu mai poate fi primită, fiind inadmisibilă.
De asemenea, tot în susţinerea excepţie inadmisibilităţii acţiunii în revendicare recurenta a considerat că instanţa de apel nu a ţinut cont de circumstanţele concrete ale cauzei, a făcut o aplicare greşită atât a normelor interne de reparaţie cât şi a celor prevăzute de jurisprudenţa C.E.D.O., iar raportat la drepturile recurentei pârâte, admiterea acţiunii în revendicare după parcurgerea procedurii pe Legea nr. 10/2001, încalcă dispoziţiile art. 6 din C.E.D.O., respectiv dreptul la un proces echitabil, precum şi art. 1 protocolul 1 adiţional la C.E.D.O., cu referire la protecţia proprietăţii dar şi cele referitoare la principiul securităţii raporturilor juridice, având în vedere faptul că titlul său de proprietate nu a fost desfiinţat.
În acest sens, a făcut trimitere la cauza pilot Maria Atanasiu vs. România, susţinând că până în prezenta cauză nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu a recunoscut intimatului reclamant în mod definitiv un drept de a i se restitui apartamentul în litigiu, prin urmare acesta nu are un bun actual în sensul art. 1 din protocolul nr. 1, de care acesta s-ar putea prevala.
În mod greşit instanţa de apel a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, în sensul că acesta nu a reuşit să facă dovada dreptului său de proprietate asupra imobilului în litigiu, respectiv, că autoarea sa B.N.A. (fostă Ţ.) a dobândit bunurile rămase în succesiunea defunctei B.A., proprietară a imobilului revendicat.
Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nefondată întrucât porneşte de la o situaţie de fapt care nu corespunde realităţii în ceea ce prieşte titlul statului asupra imobilului în litigiu. Astfel instanţa de apel a reţinut în mod eronat că titlul statului asupra imobilului în litigiu îl reprezintă sentinţa civilă nr. 979/1952, fără a observa că această sentinţă a fost casată prin decizia civilă nr. 1737 din 11 iunie 1970 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin care s-a stabilit definitiv şi irevocabil că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului. Or, susţine recurenta, ignorarea acestei decizii de către instanţa de apel, echivalează cu încălcarea legii.
Instanţa nu a ţinut seamă de faptul că problema titlul statului a fost tranşată irevocabil prin sentinţa civilă nr. 4459 din 22 martie 2007, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, în dosarul nr. 322/299/2007, prin care s-a respins capătul de cerere al reclamantului referitor la nevalabilitatea titlului statului cu privire la acelaşi imobil.
În mod nefondat curtea de apel a respins motivul de apel cu privire la reţinerea unei situaţii care nu corespunde realităţii, în sensul că în considerentele sentinţei civile nr. 1194 din 26 octombrie 2009 se aduc argumente ce ar rezulta din conţinutul deciziei nr. 576 din 26 aprilie 2006 a Tribunalului Bucureşti, care în realitate nu se regăsesc în decizia menţionată.
În fine, mai arată recurenta, instanţa de apel nu a ţinut seama de împlinirea prescripţiei achizitive (uzucapiunea scurtă de 10 ani), excepţie invocată de pârâtă ca mijloc de apărare, în completarea motivelor de apel.
Analizând recursurile de faţă se constată următoarele:
Preliminar, Înalta Curte reţine că la data de 27 decembrie 2011 reclamantul a depus prin registratura instanţei cerere de renunţare la judecata cererii în revendicare privind imobilul situat în Bucureşti, str. Argentina, sens în care a depus declaraţia autentificată la 20 decembrie 2011 de Societatea „M.” - Birou Notarial (fila 150 dosar recurs).
Potrivit art. 246 C. proc. civ., reclamantul poate să renunţe oricând la judecată, fie verbal în şedinţă, fie prin cerere scrisă.
Renunţarea la judecată se constată prin încheiere dată fără drept de apel.
Dacă renunţarea s-a făcut după comunicarea cererii de chemare în judecată, instanţa, la cererea pârâtului, va obliga pe reclamant la cheltuieli.
Când părţile au intrat în dezbaterea fondului, renunţarea nu se poate face decât cu învoirea celeilalte părţi. Or, în cauză instanţa constată că pârâţii-recurenţi, Municipiul Bucureşti prin primar General şi D.A. nu sunt de acord cu cererea formulată de reclamant, caz în care se va proceda la judecata recursurilor declarate.
De asemenea, Înalta Curte reţine că recurenta pârâtă D.A. a renunţat la susţinerea motivelor de recurs privind lipsa calităţii procesuale active a reclamantului şi la cel privind uzucapiunea. Întrucât, pârâţii-recurenţi au formulat critici ce se regăsesc în ambele recursuri, instanţa le va analiza unitar.
Recursurile sunt fondate pentru următoarele considerente:
Examinând cu prioritate excepţiile invocare prin motivele de recurs, respectiv lipsa calităţii procesuale active a reclamantului, a inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, autorităţii de lucru judecat şi lipsei de interes a reclamantului în formularea cererii privind constatarea nevalabilităţii titlului statului, chestiune suspusă dezbaterii în şedinţa publică din 6 aprilie 2012, din oficiu, Înalta Curte reţine următoarele:
Fiind învestite cu o acţiune în revendicare promovată la 28 martie 2007 potrivit dreptului comun, cu privire la un imobil preluat ca efect al Decretului nr. 115/1951, în condiţiile în care reclamantul a uzat de dispoziţiile legii speciale, notificarea formulată de acesta în condiţiile Legii nr. 10/2001 fiind soluţionată prin Dispoziţia nr. 4059 din 7 martie 2005 a Primarului general al municipiului Bucureşti, instanţele au avut de analizat dacă reclamantul justifică un drept de proprietate, posibil de valorificat pe această cale, în condiţiile în care pentru situaţia unor astfel de imobile fusese adoptată, ca act normativ special, Legea nr. 10/2001.
În acest context, criticile vizând modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantului invocată de recurentul pârât Municipiul Bucureşti, sunt nefondate, întrucât, calitatea de persoană îndreptăţită nu mai poate fi pusă în discuţie, câtă vreme, calitatea de proprietar a acestuia a fost deja recunoscută prin Dispoziţia Primarului general al municipiului Bucureşti, nr. 4059 din 7 martie 2005, emisă în soluţionarea notificării prin care s-a solicitat restituirea în natură a întregului imobil situat în Bucureşti, str. Argentina, şi, prin care i-a fost restituit reclamantului apartamentul (garsonieră), deţinut cu contract de închiriere, singurul rămas nevândut din imobilul de la adresa menţionată.
În cea ce priveşte excepţia lipsei de interes a reclamantului în formularea cererii privind constatarea nevalabilităţii titlului statului, invocată din oficiu, Înalta Curte o priveşte ca fondată pentru următoarele considerente:
Una din condiţiile pentru exercitarea acţiunii civile este existenţa interesului judiciar. Interesul, ca o condiţie a exercitării acţiunii civile reprezintă folosul practic urmărit prin iniţierea actului de procedură şi trebuie să existe pe tot parcursul procesului.
În aplicarea acestei reguli el trebuie să existe şi la momentul exercitării acţiunii, să fie legitim, personal şi distinct, respectiv să fie în legătură cu pretenţiile formulate, deci cu dreptul subiectiv civil afirmat.
Or, în speţă, demersul judiciar privind constatarea nevalabilităţii titlului statului iniţiat de reclamant nu este unul distinct, ci tinde la admiterea acţiunii în revendicare care, în cauză, nu poate fi primită pentru argumentele ce se vor succeda, sens în care Înalta Curte reţine că promovarea acestui capăt de cerere este lipit de interes.
Pe de altă parte, lipsa de interes în constatarea nevalabilităţii titlului statului care vizează chiar condiţia de exercitarea a acţiunii cu privire la acest capăt de cerere, face de prisos analizarea excepţiei autorităţii lucrului judecat invocată de acelaşi pârât.
Referitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare invocată de recurenta pârâtă D.A., este de observat că contrar susţinerilor acesteia, instanţa de apel a soluţionat corect această excepţie.
Înalta Curte reţine că Legea nr. 10/2001 nu exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca şi reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala de un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adiţional Convenţiei şi trebuie să i se asigure accesul l justiţie. În acest sens s-au pronunţat şi Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în considerentele Deciziei nr. 33/2008.
Astfel, instanţa supremă a statuat că „este însă necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană a drepturilor omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranţă legitimă în acelaşi sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale, unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect -, dacă acţiunea în revendicare împotriva terţului dobânditor de bună-credinţă poate fi admisă fără despăgubirea terţului la valoarea actuală de circulaţie a imobilului etc.”
Or, determinarea tuturor aspectelor arătate, în sensul statuat de Înalta Curte, impune o analiză a fondului pricinii, fără ca acţiunea în revendicare să fie respinsă de plano ca inadmisibilă, cum corect a apreciat şi instanţa de apel.
Pe de altă parte, susţinerile recurentei D.A. cu privire la incidenţa în speţă a Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii sunt fondate, întrucât, aşa cum s-a reţinut anterior, reclamantul prin demersul judiciar iniţiat a solicitat în temeiul art. 480 C. civ. obligarea pârâtei, (subdobânditoare a imobilului în temeiul legii nr. 112/1995), să-i lase în deplină proprietate şi posesie apartamentului nr. 2 din imobilul situat în Bucureşti, str. Argentina.
Or, în decizia sus-menţionată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
De asemenea, a mai statuat că în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Astfel, Înalta Curte a observat că în cadrul unei acţiuni în revendicare este posibil ca ambele părţi să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, instanţele fiind chemate să dea preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu respectarea securităţii raporturilor juridice.
Sub acest aspect, deşi instanţa de apel pretinde că reclamantul avea un bun susceptibil de protecţie conform art. 1 din Protocolul nr. 1, în realitate titlul reclamantului nu a fost confirmat jurisdicţional anterior, pentru a se putea prevala de el în cadrul acţiunii în revendicare.
Statuarea în sens contrar, eronată, a instanţei de apel s-a bazat pe aprecierea asupra nevalabilităţii preluării bunului de către stat şi pe invocarea unei jurisprudenţe anterioare a instanţei europene, ignorând practica mult mai nuanţată a Curţii europene, evoluţia şi accepţiunea recentă dată de aceasta noţiunii de bun.
Astfel, dreptul de proprietate care s-a aflat iniţial în patrimoniul autoarei reclamantului şi speranţa redobândirii exerciţiului acestuia, pierdut de multă vreme, nu sunt asimilabile noţiunii de bun, ci corespund unei „simple speranţe de restituire”, unui drept de creanţă (drept la despăgubire).
Contrar celor reţinute de instanţa de apel, pentru a fi titularul unui bun actual în sensul jurisprudenţei recente a Curţii Europene a Drepturilor Omului, este necesar ca printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele să fi recunoscut părţii calitatea de proprietar, iar în dispozitivul hotărârii să fi dispus în mod expres restituirea bunului (cauza – pilot Atanasiu şi alţii împotriva României).
Aşadar, pentru deţinerea unui bun nu este suficient să existe o hotărâre irevocabilă anterioară prin care să se fi constatat nevalabilitatea titlului statului, ci trebuie să existe şi o dispoziţie în sensul restituirii bunului către reclamant. Prin urmare, nu este suficient să se fi constatat nevalabilitatea preluării în chiar judecata acţiunii în revendicare pentru a se considera, aşa cum a făcut instanţa de apel, că reclamantul este beneficiarul unui bun.
De asemenea, Curtea europeană în aceeaşi hotărâre – pilot (cauza Atanasiu c. Românie) reţine că transformarea într-o „valoare patrimonială” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării, este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
Prin urmare, în caz, reclamantul nu justifică existenţa „bunului actual”, care să-i permită promovarea cu succes a acţiunii în revendicare, spre deosebire de recurenta – pârâtă care justifică un titlu, contractul de vânzare-cumpărare, încheiat în termenul legal şi cu respectarea condiţiilor prevăzute de Legea nr. 112/1995, consolidat prin neatacare, astfel că soluţia ce se impune nu poate fi decât în sensul respingerii acţiunii în revendicare.
Referitor la criticile care vizează exclusiv modul cum instanţa de apel a interpretat probele şi a stabilit pe baza acestora situaţia de fapt cu privire la titlul statului, Înalta Curte constată că aceste critici aduc în discuţie netemeinicia hotărârii atacate, lucru inadmisibil în recurs.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în considerarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursurile declarate de pârâţii D.A. şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General împotriva deciziei nr. 723/A din 30 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, va modifică în parte decizia recurată, va admite excepţia lipsei de interes a reclamantului în formularea cererii privind constatarea nevalabilităţii titlului statului şi va respinge apelul declarat de reclamantul Ţ.E.A. împotriva sentinţei civile nr. 1194 din 26 octombrie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.
Va menţine celelalte dispoziţii ale deciziei cu privire la respingerea excepţiei lipsei de interes privind apelul declarat de apelanta-pârâtă D.A., precum şi cele privind respingerea apelului declarat de pârâta D.A.
Întrucât reclamantul a căzut în pretenţii, în temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. va fi obligat intimatul – reclamant Ţ.E.A. la plata către recurenta D.A. a cheltuielilor de judecată în recurs, în sumă de 9515,03 lei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâţii D.A. şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General împotriva deciziei nr. 723/A din 30 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Modifică în parte decizia recurată.
Admite excepţia lipsei de interes a reclamantului în formularea cererii privind constatarea nevalabilităţii titlului statului.
Respinge apelul declarat de reclamantul Ţ.E.A. împotriva sentinţei civile nr. 1194 din 26 octombrie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei cu privire la respingerea excepţiei lipsei de interes privind apelul declarat de apelanta-pârâtă D.A., precum şi cele privind respingerea apelului declarat de pârâta D.A.
Obligă pe intimatul – reclamant Ţ.E.A. la plata către recurenta D.A. a cheltuielilor de judecată în recurs, în sumă de 9515,03 lei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2620/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2624/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
