ICCJ. Decizia nr. 2580/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs

Decizii civile ICCJ 2012

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 2580/2012

Dosar nr. 44335/3/2009

Şedinţa publică din 05 aprilie 2012

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 9 noiembrie 2009 pe rolul Tribunalului Bucureşti - secţia a V-a civilă, sub nr. 44335/3 din 9 noiembrie 2009, şi modificată la data de 22 februarie 2010 (fila 36), reclamantul T.L.C. a cerut instanţei ca, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate caracterul politic al condamnării sale, dispusă prin sentinţa penală nr. 840 din 28 august 1959, pronunţată de Tribunalul Militar Bucureşti în dosarul nr. 810/1959 şi rămasă definitivă prin decizia penală nr. 2760 din 28 octombrie 1959 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare, prin care a fost condamnat la 5 ani închisoare corecţională si 3 ani interdicţie (art. 58 pct. 2-4 C. pen. combinat cu art. 59 din acelaşi cod) și confiscarea totală a averii; să i se acorde suma de 3.254.400 Euro cu titlul de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare; 3. să i se acorde suma de 10.000 Euro cu titlul de despăgubiri materiale reprezentând echivalentul bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare; să fie repus în drepturi, având în vedere suspendarea exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 58 pct. 2-4 cu aplicarea art. 59 C. pen. şi să fie obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acţiunii reclamantul, a arătat că procuratura si instanţele de judecată au reţinut că se face vinovat de săvârşirea delictului de uneltire contra ordinii sociale, infracţiune prevăzută de art. 209 pct. 2 lit. c) C. pen., deoarece, din anul 1955, când s-a înscris la Facultatea de Filologie din Bucureşti, împreună cu coinculpatul C.E., în diverse împrejurări si faţă de mai multe persoane, a desfăşurat o intensă activitate de propagandă si agitaţie contrarevoluţionară în rândul studenţilor din cadrul acestei facultăţi.

A mai arătat reclamantul că a fost arestat la data de 29 mai 1959, în baza mandatului de arestare emis de MAI - Direcţia de Anchete Penale, fiind eliberat la data de 18 ianuarie 1963, ca urmare a aplicării Decretului-lege nr. 5/1963.

Reclamantul a solicitat instanţei să constate sau să dispună, după caz, înlăturarea tuturor efectelor hotărârii judecătoreşti de condamnare politică.

Reclamantul a considerat condamnarea sa ca având caracter politic, întrucât acţiunile prezentate în hotărârea de condamnare au avut ca scop împotrivirea faţă de regimul totalitar instaurat la 6 martie 1945, fiind deci îndeplinite cerinţele art. 1 din Legea nr. 221/2009 şi a estimat prejudiciul moral suferit ca urmare a detenţiei politice specifice regimului comunist, timp de 3 ani 8 luni si 18 zile (în total 32 544 de ore), la echivalentul în lei al sumei de 3.254.400 Euro (respectiv, 100 Euro/oră).

Prin Hotărârea nr. 212 din 17 iulie 1990 a Comisiei pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice, conform Decretului-lege nr. 118/1990 s-a stabilit că perioada de detenţie 30 mai 1959-18 ianuarie 1963 la care s-a mai adăugat 1/2 din acest interval, prin urmare, în total, 5 ani şi 12 zile reprezintă vechime în muncă, reclamantului acordându-i-se, totodată, conform art. 3 alin. (1) combinat cu art. 10 din Decretul-lege nr. 118/1990 o indemnizaţie de 726 lei pentru care fiecare an de detenţie, dar aceste reparaţii sunt absolut modice în raport cu tratamentele la care a fost supus reclamantul, aceasta fiind raţiunea pentru care legiuitorul a înţeles să adopte prezentul act normativ si să stabilească necesitatea acordării unor despăgubiri reale si adecvate.

A solicitat reclamantul prin acţiunea modificată şi suma de 10.000 Euro, reprezentând echivalentul bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare respectiv a bunurilor personale pe care le deţinea la aceea dată (obiecte de îmbrăcăminte şi cărţi ).

Repunerea în drepturi se impune, în opinia reclamantului, întrucât prin sentinţă s-a dispus şi suspendarea exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 58 pct. 2-4 C. pen., cu aplicarea art. 59, pe o perioadă de 3 ani după executarea pedepsei.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe art. 1, 2, 4 și 5 din Legea nr. 221 din 2009.

Prin sentinţa civilă nr. 362 din 15 martie 2010, Tribunalul Bucureşti - secţia a V-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamant; a constatat că are de drept caracter politic condamnarea reclamantului dispusă prin sentinţa penală nr. 840 din 20 august 1959; a constatat ca fiind înlăturate de drept toate efectele hotărârii judecătoreşti mai sus menţionate; a obligat pârâtul să plătească reclamantului despăgubiri în cuantum de 38.000 Euro (echivalent în lei la cursul B.N.R. din data plăţii) pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare; a respins ca neîntemeiate capetele de cerere privind repunerea în drepturi şi plata de despăgubiri pentru prejudiciul material; a luat act că nu se solicită plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamantul a fost arestat preventiv la 30 mai 1959, iar prin sentinţa penală nr. 840 din 28 august 1959, pronunţată de Tribunalul Militar București în dosarul nr. 810/1959 şi rămasă definitivă prin decizia penală nr. 2760 din 28 octombrie 1959 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare (de respingere a recursului), a fost condamnat la 5 ani închisoare corecţională, 3 ani interdicţie corecţională cu suspendarea exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 58 pct. 2-4 C. pen. combinat cu art. 59 C. pen. si confiscarea totală a averii, pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, incriminat de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen. în vigoare la acea dată.

La 18 ianuarie 1963, reclamantul a fost eliberat ca urmare a aplicării Decretului-lege nr. 5/1963 privind graţierea unor pedepse, astfel cum rezultă din Biletul de eliberare.

Ulterior, prin decizia penală nr. 103 din 29 decembrie 1967, pronunţată de Tribunalul Suprem – Colegiul Militar în dosar nr. 102/1967, s-au casat sentinţa penală nr. 840 din 28 august 1959 şi decizia penală nr. 2760 din 28 octombrie 1959 şi s-a dispus încetarea urmăririi penale împotriva reclamantului, constatându-se intervenită prescripţia răspunderii penale.

Prin Hotărârea nr. 212 din 17 iulie 1990 a Comisiei pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice, s-a stabilit – în baza Decretului-lege nr. 118/1990 - că perioada de detenţie (30 mai 1959-18 ianuarie 1963), majorată cu 1/2 din acest interval, reprezintă vechime în muncă pentru reclamant, căruia i s-a acordat şi indemnizaţie în baza aceluiaşi act normativ (în prezent, 723 lei, conform talonului depus la dosar).

De asemenea, prin Decizia nr. 357 din 28 noiembrie 2000 emisă de Comisia constituită în temeiul O.U.G. nr. 214/1999, s-a acordat reclamantului, în considerarea condamnării politice suferite, calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă.

Tribunalul a reţinut că, potrivit art. 1 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, constituie de drept condamnare cu caracter politic condamnarea pronunţată prin hotărâre judecătorească definitivă în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 pentru faptele prevăzute în art. 209 C. pen., iar în conformitate cu art. 2 din aceeaşi Lege, toate efectele hotărârilor judecătoreşti de condamnare cu caracter politic prevăzute la art. 1 sunt înlăturate de drept, aceste hotărâri neputând fi invocate împotriva persoanelor care au făcut obiectul lor.

Faţă de aceste împrejurări de fapt şi de drept¸ tribunalul a admis în parte acţiunea astfel cum a fost modificată şi a constatat că are de drept caracter politic condamnarea reclamantului dispusă prin sentinţa penală nr. 840 din 20 august 1959 şi că sunt înlăturate de drept toate efectele hotărârii judecătoreşti mai sus menţionate (cu atât mai mult cu cât aceasta a fost deja casată prin decizia penală nr. 103 din 29 decembrie 1967, pronunţată de Tribunalul Suprem – Colegiul Militar în dosar nr. 102/1967).

A respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind repunerea în drepturi (întrucât prin hotărârea de condamnare în prezent casată s-a dispus doar suspendarea exerciţiului drepturilor pe durata de trei ani după executarea pedepsei, conform art. 58-59 C. pen. în vigoare la acea dată, şi nu decăderea din drepturi, pentru a fi necesară pronunţarea unei hotărâri de repunere în drepturi în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 221/2009.

În plus, s-a constat deja ca fiind înlăturate de drept toate efectele hotărârii de condamnare.

Tribunalul a mai reţinut că, potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 poate solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, a unor despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare, precum şi repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară, iar în conformitate cu alin. (4) al aceluiaşi articol de lege, de aceste dispoziţii beneficiază şi persoanele ale căror hotărâri de condamnare au fost casate ca urmare a exercitării unor căi extraordinare de atac anterior intrării în vigoare a legii, cu condiţia să nu fi beneficiat deja de drepturile prevăzute la art. 5 alin. (1) lit. a)-c).

Potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Lege, la stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral a ţinut seama şi de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 republicat şi modificat şi al O.U.G. nr. 214/1999 modificată.

Tribunalul a avut în vedere, pe de o parte, prejudiciul moral decurgând din suferinţa îndurată de reclamant pe perioada executării pedepsei (3 ani, 7 luni şi 18 zile) precum şi cea ulterioară acestei perioade.

Tribunalul a reţinut, pe de altă parte, că reclamantul beneficiază de 20 de ani de o indemnizaţie lunară stabilită proporţional cu numărul anilor de închisoare, conform Hotărârii nr. 212 din 17 iulie 1990 a Comisiei pentru aplicarea Decretul-lege nr. 118/1990, în prezent de 723 lei lunar.

A mai reţinut că această indemnizaţie lunară se adaugă pensiei pentru limită de vârstă şi vechime integrală în muncă, vechime în care a fost inclusa şi perioada detenţiei, considerându-se fiecare an de închisoare ca 1,5 ani vechime în muncă, tot ca o reparaţie a prejudiciului suferit prin aceea că pe perioada detenţiei nu a putut munci în folosul său propriu, pentru a-şi asigura un nivel de trai decent şi un viitor sigur din punct de vedere material.

Pentru toate considerentele arătate, în baza art. 5 alin. (1) lit. a) şi alin. (4) din Legea nr. 221/2009, Tribunalul a admis doar în parte capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral, obligând pe pârât să achite reclamantului suma de 38.000 Euro (echivalent în lei la cursul B.N.R. din data plăţii) cu acest titlu, apreciind această sumă ca fiind suficientă - împreună cu celelalte drepturi de care beneficiază reclamantul pentru aceeaşi cauză - pentru acoperirea deplină a prejudiciului moral resimţit de reclamant, fără a deveni o sursă de îmbogăţire nejustificată (ca în cazul acordării sumei excesive cerute de reclamant, de 3.250.400 Euro).

A respins, totodată, ca neîntemeiat capătul de cerere privind plata de despăgubiri pentru prejudiciul material, nefiind dovedită confiscarea efectivă a unor bunuri şi valoarea acestora, reclamantul solicitând cu acest titlu suma de 10.000 Euro, în condiţiile în care din cuprinsul acţiunii nu rezultă că la data arestării era un om cu stare, ci era student, fiindu-i confiscate „obiecte de îmbrăcăminte şi cărţi”.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamantul, pârâtul şi Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.

Prin apelul declarat, pârâtul a arătat că hotărârea atacată este nelegală şi netemeinică, întrucât suma acordată de instanţa de fond cu titlu de daune morale este exagerat de mare, arătând că se impune să fie cenzurat şi reapreciat cuantumul daunelor morale acordate în raport şi de jurisprudenţa C.E.D.O. cu privire la încălcarea dreptului la libertate, la integritate fizică şi morală a persoanei şi la demnitatea ei.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a criticat la rândul său hotărârea tribunalului sub aspectul cuantumului exagerat al daunelor morale acordate, având în vedere că daunele morale acordate trebuie să confere reclamantului o satisfacţie echitabilă şi nu trebuie să urmărească să ofere reclamantului, ca o compasiune, confort financiar ori îmbogăţire în detrimentul statului.

Apelantul reclamant, prin apelul declarat, a criticat soluţia primei instanţe numai în ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale acordate considerând că se impune majorarea acestora.

Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia nr. 357/A din 31 martie 2011, a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 362 din 22 februarie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti - secţia a V-a civilă.

A schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea formulată de reclamant, ca nefondată, în ceea ce priveşte obligarea la plata sumei solicitate.

A respins apelul declarat de reclamantul T.L.C. împotriva aceleiaşi sentinţe.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a avut în vedere următoarele:

Prin decizia civilă nr. 1358 din 21 octombrie 2010 publicată în M. Of. al României, din 15 noiembrie 2010, Curtea Constituţională a statuat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituţionale.

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţia României, decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituţională, îşi încetează efectele după 45 zile de la publicarea deciziei în M. Of., iar pe durata acestui termen, dispoziţiile sunt suspendate de drept.

În condiţiile stabilite de art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, decizia care a declarat neconstituţională o dispoziţie legală este definitivă şi obligatorie, iar efectele sale se răsfrâng şi în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepţia.

Deciziile Curţii Constituţionale sunt opozabile „erga omnes”, sunt general obligatorii, inclusiv pentru instanţele judecătoreşti, ele având putere numai pentru viitor, după publicare, având efect şi asupra cauzelor aflate în curs de soluţionare sau care se vor soluţiona în viitor.

În consecinţă, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 declarate neconstituţionale, nu se mai pot aplica, astfel că instanţa sesizată cu soluţionarea acţiunii, având ca temei dispoziţiile legale sus – menţionate, continuând să soluţioneze cauza, are obligaţia să constate că devin inaplicabile prevederile declarate neconstituţionale.

Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 s-a publicat în M. Of. partea I din 15 noiembrie 2010, astfel că de la această dată, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt suspendate de drept, urmând ca în termen de 45 zile, Parlamentul, respectiv Guvernul să pună de acord aceste prevederi legale cu dispoziţiile Constituţiei, la împlinirea acestui termen, prevederile sus – menţionate încetându-şi efectele juridice.

Termenul de 45 zile a expirat, fără a fi intervenit vreo procedură de punere de acord a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu Constituţia României (art. 1 alin. (3) şi (5)), ele încetând a-şi mai produce efectele la 01 ianuarie 2011.

În speţă, Curtea a constatat că nu mai există temeiul juridic pentru acordarea daunelor morale solicitate – potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 -, putând fi acordate în continuare, doar despăgubirile la care se referă la art. 5 alin. (1) lit. b) şi c) din lege (inaplicabile în litigiu).

Lipsind temeiul juridic al cererii de daune morale, instanţa de apel a reţinut că analizarea celorlalte critici din apelurile declarate, nu se mai impune.

Precizările depuse de reclamant, sub aspectul solicitării soluţionării cauzei, prin raportare la prevederilor art. 5, 6 şi 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, rezoluţiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) intitulată ";Măsurile de eliminare a moştenirii fostelor sisteme totalitare comuniste"; şi nr. 1.481 (2006) intitulată,,necesitatea condamnării internaţionale a crimelor comise de regimul comunist, art. 20 din Constituţie, au fost analizate de către instanţa de apel, prin referire la temeiul de drept invocat în prima instanţa şi la art. 294 din Codul de procedură civilă, care dispune că ,,în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi”.

Instanţa de apel a constatat că instanţa de fond a analizat cauza sub temeiul juridic cu care a fost investită, acesta neputând fi schimbat în calea de atac.

Mai mult, referirile la prevalenţa reglementarilor internaţionale, respectiv a rezoluţiilor Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) intitulată ";Măsurile de eliminare a moştenirii fostelor sisteme totalitare comuniste"; şi nr. 1.481 (2006) intitulată ,,necesitatea condamnării internaţionale a crimelor comise de regimul comunist”, a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, consacrată de art. 20 din Constituţie, a fost deja în atenţia Curţii Constituţionale aşa cum s-a arătat mai sus, iar Rezoluţia nr. 40/1985, care consacră comportamentul de care trebuie să dea dovada statele, în sensul facilitării accesului la justiţie şi tratament echitabil al victimelor, având în vedere considerentele deciziei Curţii Constituţionale, nu sunt de natură a conduce la o altă concluzie, decât cea deja expusă.

Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel au declarat recurs atât reclamantul T.L.C. cât şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. a municipiului Bucureşti.

Prin recursul său, reclamantul T.L.C. invocând dispoziţiile art. 299 si următoarele C. proc. civ., art. 1 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) şi i), art. 2, art. 4, 5, 6 şi art. 8 Legea nr. 221 din 2009 privind condamnările cu caracter politic şi masurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 modificata si completata prin Legea nr. 202 din 2010, art. 1-17 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor, precum şi a art. 1 şi 2 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, art. 21 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, art. 3 C. civ., art. 4 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, republicată a solicitat, în temeiul art. 304 pct. 9, art. 312 şi următoarele C. proc. civ., admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei atacate, şi pe cale de consecinţă, respingerea apelurilor declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, şi în fond, în principal, menţinerea integrală a despăgubirile morale în cuantum de 38 000 Euro acordate în echitate, pentru prejudiciul moral suferit de ca urmare a condamnării sale politice date prin sentinţa civilă nr. 362 din 22 februarie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, ca primă instanţă şi, în subsidiar, respingerea apelurilor formulate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi admiterea pe care l-a declarat, modificarea în parte a deciziei recurate şi majorarea cuantumului despăgubirilor morale acordate.

În dezvoltarea motivelor de recurs reclamantul a prezentat situaţia de fapt şi argumentele pentru care consideră că se impune să se constate caracterul politic de drept al condamnării sale dispuse prin sentinţa penală nr. 840 din 28 august 1959, pronunţată de Tribunalul Militar Bucureşti în dosarul nr. 810 din 1959, definitivă prin decizia nr. 2760 din 28 octombrie 1959 a Tribunalului Militar al Regiunii a II a Militare precum şi acordarea de despăgubiri morale pentru prejudiciile suferite urmare a condamnării politice sus menţionate.

Recurentul-reclamant a arătat că înţelege să critice soluţia instanţei de apel numai în ceea ce priveşte modificarea soluţiei primei instanţe si respingerea capătului de cerere referitor la acordarea, în echitate, de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit in raport de drepturile si libertăţile ce i-au fost încălcate timp de peste 3 ani şi 8 luni pe durata executării pedepsei.

Astfel, a arătat că soluţia instanţei de apel a fost pronunţată cu încălcarea legii, pentru următoarele motive:

Există temei legal pentru acordarea despăgubirilor băneşti în echitate, faţă de prejudiciul civil, moral, social, fizic, psihic şi profesional, suferit in raport de drepturile si libertăţile fundamentale ce i-au fost încălcate, indicând în acest sens art. 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi susţinând că Statul Roman are obligaţia de a recunoaşte şi respecta oricărei persoane aflate sub jurisdicţia sa drepturile si libertăţile definite în Titlul I al prezentei convenţii, aşa cum sunt prevăzute de art. 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10 şi 17.

Textul art. 3 C. civ. (inclusiv forma reiterată de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, republicată, prevede, pentru ipoteza prezentei unei lacune a legii, obligaţia legală a judecătorului de a judeca, ca principiu general al organizării judiciare. Textul consacră analogia legii ca metodă de soluţionare a unui caz dedus judecăţii pentru care nu există un text legal.

În dreptul român, art. 3 C. civ. obligă judecătorul să se pronunţe şi atunci când legea este neclară sau tace. Această regulă este dictată de interesele ordinii publice si de autoritatea justiţiei.

Atunci când reglementarea legală este neclară sau lipseşte, judecătorul va căuta în alte norme pentru a găsi o rezolvare a cazului (prin analogie cu o dispoziţie asemănătoare). Dacă el nu găseşte o asemenea normă, va soluţiona pe baza principiilor dreptului.

Potrivit jurisprudenţei C.E.D.O., denegarea de dreptate încalcă dreptul de acces la un tribunal în accepţiunea art. 6 parag. l din Convenţie.

Recurentul-reclamant a invocat dispoziţiile art. 11 alin. (1) și (2) din Constituţie susţinând că România este ţinută să respecte întocmai si cu bună credinţă tratatele vigoare, licite si legal încheiate din punct de vedere al dreptului internaţional precum şi considerente reţinute de Înalta Curte în pronunţarea deciziilor prin care s-au soluţionat cauze având ca temei juridic Legea nr. 221/2009.

Recurentul-reclamant a mai susţinut că soluţia instanţei de apel a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 14 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale art. 1 şi 2 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului si a Libertăţilor fundamentale, precum şi în art. 21 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene. (publicata in OJ. C. nr. 83 din 30 martie 2010), arătând că a fost discriminat în raport cu acele persoane care au beneficiat de acordarea prin hotărâri judecătoreşti irevocabile de despăgubiri. În echitate pentru prejudiciile suferite urmare condamnării lor politice.

În materia Legii nr. 221 din 2009, prin modificările aduse acesteia s-a creat o discriminare între persoanele aflate în situaţii identice stabilindu-se un tratament preferenţial fată de persoanele ale căror hotărâri judecătoreşti au rămas definitive înainte de data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 62 din 2010, si persoanele ale căror hotărâri judecătoreşti s-au pronunţat ulterior acestei ordonanţe, precum şi ulterior deciziei C.C.R., întrucât sunt persoane care au beneficiat de prevederile fostului art. 5 lit. a) din legea nr. 221 din 2009 si persoane judecate ulterior cărora li se refuză acordarea despăgubirilor morale pe motivul inexistenţei unui text de lege în acest sens.

Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat în mod repetat prin deciziile sale că „există discriminare în sensul art. 14 al Convenţiei atunci când persoane aflate în situaţii identice sau comparabile se bucură de un tratament preferenţial unele faţa de altele";.

De asemenea. Curtea Europeană a stabilit că în ceea ce priveşte necesitatea instituirii egalităţii de tratament, în egală măsură, constituie discriminare atât a trata diferenţiat persoane aflate în situaţii similare sau compatibile, cât şi a trata identic persoane aflate în situaţii diferite, aşa cum de altfel a arătat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Thlimmenos contra Greciei (2000).

În cauza Stubbings ş.a. v. Marea Britanie s-a decis că „există discriminare în sensul art. 14 al Convenţiei atunci când persoane aflate în situaţii identice sau comparabile se bucură de un tratament preferenţial unele fată de altele";.

În ceea ce priveşte necesitatea instituirii egalităţii de tratament, în egală măsură, constituie discriminare atât a trata diferenţiat persoane aflate în situaţii similare sau compatibile, cât si a trata identic persoane aflate în situaţii diferite, aşa cum de altfel a arătat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Thlimmenos contra Greciei (2000).

În ceea ce priveşte indemnizaţia acordată în baza Decretului-lege nr. 118 din 1990, recurentul-reclamant a susţinut că are o natură juridica de sine stătătoare şi reprezintă pensie pentru perioada în care nu a putut munci în libertate, în schimb a fost supus la muncă forţată, în favoarea statului comunist şi nu poate fi asimilată sau confundată cu despăgubirea morală acordată în echitate pentru prejudiciile fizice, psihice, civile şi sociale ce mi-au fost aduse prin condamnarea mea politică.

Recurentul-reclamant, în susţinerea recursului său a mai invocat Hotărârea C.E.D.O. în Cauza Nita împotriva României publicata in M. Of. al României, Partea I, Nr. 30, din 14 ianuarie 2010 (Cererea nr. 10.778/02), Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 16 decembrie - 2008 in cauza Rupă împotriva României (Nr. 1).publicată în M. Of. al României, partea I, nr. 562 din data de 10 august 2010 precum şi practica Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie a României, respectiv decizia nr. 400 din data de 24 ianuarie 2008, nr. 148 din 15 ianuarie 2008, Dosarul nr. 8381/101/2009 în care s-a pronunţat decizia nr. 2371, decizia nr. 1598 din 23 februarie 2011, decizia nr. 89/A din 21 aprilie 2010 a Curţii de Apel Timişoara.

Prin recursul său, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. a municipiului Bucureşti, a susţinut că hotărârea pronunţata de Curtea de Apel Bucureşti secţia a III civila este in parte, netemeinica si nelegala, fiind data cu încălcarea si aplicarea greşita a legii, motiv prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În mod greşit instanţa de apel, deşi a admis apelul declarat de Statul Roman prin Ministerul Finanţelor si Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi a schimbat in parte sentinţa atacata in sensul ca a respins cererea privind acordarea de despăgubiri cu titlu de daune morale ca nefondata, totuşi a menţinut dispoziţia sentinţei de fond referitoare la constatarea caracterului politic al condamnării reclamantului dispusa prin sentinţa penală nr. 840 din 28 august 1959.

Recurentul-pârât a arătat că referitor la acest capăt de cerere, se impune constatarea lipsei de interes având in vedere dispoziţiile art. 1 din Decretul-lege nr. 118/1990. A susţinut că reclamantul a beneficiat de Decretul-lege nr. 118/1990 ca urmare a recunoaşterii caracterului politic al condamnării, respectiv a măsurii administrative a domiciliului obligatoriu astfel că instanţa nu mai poate constata acest lucru, devenind incident art. 111 C. proc. civ. "; partea care are interes poate sa facă cerere pentru constatarea existentei sau inexistentei unui drept. Cererea nu poate fi primita daca partea poate cere realizarea dreptului";.

Prin urmare, in mod greşit instanţa de fond a constatat caracterul politic al condamnării reclamantului dispusa prin sentinţa penală nr. 840 din 28 august 1959, dispoziţie menţinuta si de instanţa de apel, din moment ce reclamantul a beneficiat de dispoziţiile Decretului-lege nr. 118/1990 care are ca finalitate repararea prejudiciului suferit ca urmare a condamnării, respectiv a dispunerii masurilor administrative, prin recunoaşterea caracterului politic al acestora.

A solicitat admiterea recursului şi modificarea în parte a deciziei atacate în sensul respingerii si a capătului de cerere privind constatarea caracterului politic al condamnării reclamantului dispusa prin sentinţa penală nr. 840 din 28 august 1959 pronunţata de Tribunalul Militar Bucureşti.

Examinând recursurile declarate de reclamant şi de pârât prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

Recursul reclamantului T.L.C. este nefondat, pentru considerentele care succed.

Criticile formulate de recurentul-reclamant, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aduc în discuţie o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.

Cererea reclamantului de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.

În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.

În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 330⁷ alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. În acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

În cadrul aceloraşi considerente, Înalta Curte a reţinut că, atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.

Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar crea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).

În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Recurentul-reclamant a invocat şi încălcarea dispoziţiilor art. 3 C. civ., însă nu se poate reţine că instanţa de apel ar fi culpabilă de denegare de dreptate, deoarece acţiunea acestuia a fost soluţionată, chiar dacă nu în sensul dorit de acesta.

Faptul că instanţa de apel a respins acţiunea, arătând, prin considerentele hotărârii, motivele pentru care s-a impus soluţia adoptată - respectiv intervenirea pe parcursul judecăţii a deciziilor Curţii Constituţionale, incidente în soluţionarea raportului juridic dedus judecăţii de către reclamant - nu înseamnă că judecătorul a refuzat să judece, în sensul prevăzut de art. 3 C. civ.

Nu sunt fondate criticile recurentului-reclamant în sensul că instanţa de apel, trebuia ca, în condiţiile în care s-a statuat că textul de lege pe care şi-au întemeiat acţiunea este neconstituţional, să constate că pretenţiilor deduse judecăţii le sunt aplicabile alte norme. În mod corect instanţa de apel, constatând încetarea efectelor dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, nu a examinat cauza pe temeiul altor norme, făcând o aplicare corespunzătoare a prevederilor art. 294 C. proc. civ.

În condiţiile în care reclamantul a invocat temeiul juridic al cererii în despăgubiri ca fiind reprezentat de dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - examinate ca atare în primă instanţă -, analizarea pretenţiilor acestuia din perspectiva altor prevederi legale ar fi echivalat cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului.

Or, un atare act de procedură este contrar dispoziţiilor art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ., potrivit cărora „În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face cereri noi”.

Norma procedurală citată are caracter imperativ şi împiedică o solicitare a reclamantului în sensul examinării cererii sale pe temeiul altei norme decât cea invocată prin cererea de chemare în judecată, cu atât mai mult nu permite examinarea din oficiu a unui alt temei juridic, evident, dacă acesta a fost corect indicat de către reclamant şi nu este necesară o calificare a cererii sub acest aspect.

Excepţiile de la regula prevăzută în art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ. sunt redate în teza II şi în alin. (2) din acelaşi art. 294, vizează exclusiv obiectul unei cereri, nu şi cauza acesteia.

Fiind de strictă interpretare şi aplicare, cazurile respective nu pot fi interpretate ca referindu-se şi la temeiul juridic al cererii, indiferent de modificările intervenite în conţinutul normei invocate în cererea introductivă, inclusiv încetarea efectelor acestei norme, ca urmare a constatării neconstituţionalităţii lor, astfel cum s-a întâmplat în cauză.

Având în vedere temeiurile arătate, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant.

Recursul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti este nefondat, pentru considerentele care succed.

Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului reiese că reclamantul a fost arestat preventiv la 30 mai 1959, iar prin sentinţa penală nr. 840 din 28 august 1959, pronunţată de Tribunalul Militar București în dosarul nr. 810/1959 şi rămasă definitivă prin decizia penală nr. 2760 din 28 octombrie 1959 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare (de respingere a recursului), a fost condamnat la 5 ani închisoare corecţională, 3 ani interdicţie corecţională cu suspendarea exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 58 pct. 2-4 C. pen. combinat cu art. 59 C. pen. si confiscarea totală a averii, pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, incriminat de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen. în vigoare la acea dată.

La 18 ianuarie 1963, reclamantul a fost liberat ca urmare a aplicării Decretului-lege nr. 5/1963 privind graţierea unor pedepse, astfel cum rezultă din Biletul de eliberare.

Ulterior, prin decizia penală nr. 103 din 29 decembrie 1967, pronunţată de Tribunalul Suprem - Colegiul Militar în dosar nr. 102/1967, s-au casat sentinţa penală nr. 840 din 28 august 1959 şi decizia penală nr. 2760 din 28 octombrie 1959 şi s-a dispus încetarea urmăririi penale împotriva reclamantului, constatându-se intervenită prescripţia răspunderii penale.

Potrivit art. 1 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, constituie de drept condamnare cu caracter politic condamnarea pronunţată prin hotărâre judecătorească definitivă în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 pentru faptele prevăzute în art. 209 C. pen., iar în conformitate cu art. 2 din aceeaşi lege, toate efectele hotărârilor judecătoreşti de condamnare cu caracter politic prevăzute la art. 1 sunt înlăturate de drept, aceste hotărâri neputând fi invocate împotriva persoanelor care au făcut obiectul lor.

Aşa fiind, se constată că în mod legal instanţa de apel a menţinut dispoziţia din sentinţa civilă nr. 362 din 15 martie 2010 prin care instanţa de fond a constatat că are de drept caracter politic condamnarea reclamantului dispusă prin sentinţa penală nr. 840 din 20 august 1959, criticile formulate de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice fiind nefondate, recursul pârâtului urmând a fi respins, ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursurile declarate de reclamantul T.L.C. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr. 357/A din 31 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 05 aprilie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 2576/2012. Civil. Revendicare imobiliară....		ICCJ. Decizia nr. 2611/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs →

ICCJ. Decizia nr. 2580/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2580/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs