ICCJ. Decizia nr. 2620/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2620/2012
Dosar nr. 19631/3/2010
Şedinţa publică din 6 aprilie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti secţia a V-a civilă la data de 30 iunie 2010 (data poştei), sub nr. 19631/3/2010, reclamantul V.D.F. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Prefectura municipiului Bucureşti şi Prefectul municipiului Bucureşti, să se dispună obligarea acestora la plata contravalorii terenului situat în str. Măriuca, sector 4, imposibil de restituit în natură, conform Legii nr. 10/2001, teren pentru care i s-a recunoscut dreptul la măsuri reparatorii prin dispoziţia nr. 9460 din 7 februarie 2008 emisă de Primarul General al municipiului Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 1190 din 24 septembrie 2010, Tribunalul Bucureşti secţia a V-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Prefectura municipiului Bucureşti şi Prefectul municipiului Bucureşti, a respins acţiunea faţă de aceşti pârâţi ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă şi a respins, ca nefondată, acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a constatat, cu privire la excepţia invocată, că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat soluţionarea notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, or, câtă vreme această notificare a fost înaintată către deţinătorul imobilului, respectiv Primăria municipiului Bucureşti, iar pârâtului Prefectul municipiului Bucureşti nu-i revenea sarcina soluţionării acestei notificări, chemarea în judecată a acestuia nu este justificată.
Pe fond, cererea este neîntemeiată, pretenţia concretă a reclamantului vizează soluţionarea pe cale judecătoreasca a notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, reclamantul argumentându-şi susţinerile pe faptul că, pe calea administrativă, nu a obţinut măsurile reparatorii solicitate, aceasta fiind, până în prezent, fără finalitate.
Potrivit deciziei în interesul legii nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţiile unite, instanţa de judecată sesizată cu o cerere în soluţionarea pe fond a notificării poate să treacă la analiza acestei cereri şi să pronunţe o hotărâre prin care să soluţioneze notificarea dacă unitatea deţinătoare căreia i s-a adresat cererea nu a emis o decizie/dispoziţie motivată în acest sens.
În speţă, la notificarea reclamantului s-a emis dispoziţia nr. 9460 din 07 februarie 2008 prin care acestuia i se recunoaşte atât calitatea de persoană îndreptăţită, cât şi modalitatea de reparaţie, respectiv acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, pentru imobilul ce a făcut obiectul notificării.
Atât timp cât pretenţia reclamantului, în ce priveşte acordarea de măsuri reparatorii, a fost satisfăcută prin emiterea dispoziţiei mai sus arătate, în sensul că, restituirea în natură nefiind posibilă, s-a emis decizie motivată, prin care s-a propus acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, instanţa nu poate acorda aceste măsuri reparatorii în lipsa anularii deciziei administrative, în caz contrar fiind vorba despre o dublă reparaţie.
Împotriva sentinţei a declarat apel reclamantul V.D.F.
Prin decizia civilă nr. 260/A din 9 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă a respins apelul declarat de reclamant, ca nefondat.
În pronunţarea acestei decizii, instanţa de apel a reţinut că apelantul reclamant a solicitat obligarea pârâţilor Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Prefectura municipiului Bucureşti şi Prefectul Municipiului Bucureşti la plata contravalorii terenului situat în str. Măriuca, sector 4, pentru care i s-a recunoscut dreptul la măsuri reparatorii prin dispoziţia nr. 9460 din 07 februarie 2008 emisă de Primarul General al municipiului Bucureşti.
Cererea este întemeiată pe dispoziţiile art. 16 alin. (2) şi următoarele din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, art. 25 din Decretul nr. 31/1954, art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 din Primul Protocol adiţional C.E.D.O, art. 20 din Constituţia României, Hotărârile C.E.D.O pronunţate în cauzele Aldea împotriva României, Tudor împotriva României şi Ion împotriva României.
În fapt, reclamantul susţine că dispoziţia emisă trebuia transmisă către Prefectură, Prefectul avea obligaţia emiterii avizului de legalitate şi înaintării notificării către Comisia Centrală. Niciuna dintre autorităţile implicate nu şi-a îndeplinit obligaţiile legale, ceea ce a condus la nefinalizarea cererii de despăgubire.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Prefectului municipiului Bucureşti şi a Prefecturii municipiului Bucureşti, contrar susţinerilor apelantului, instanţa de fond a făcut o analiză motivată în baza căreia a dispus admiterea acesteia.
Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent pot consta în compensare cu alte bunuri sau servicii sau despăgubiri, acestea din urmă acordate în condiţiile prevederilor legii speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Măsurile reparatorii în echivalent se propun de către entitatea învestită cu soluţionarea notificării, care, în speţă, este Primăria municipiului Bucureşti.
Ca atare, obligaţia soluţionării notificării revenind Primăriei municipiului Bucureşti, Prefectura municipiului Bucureşti şi Prefectul municipiului Bucureşti nu au calitate procesuală pasivă în cauză.
Sublinierea reclamantului, relativă la obligaţia Prefectului de a emite avizul de legalitate în vederea acordării titlului de despăgubire, nu este suficientă pentru constatarea calităţii procesuale pasive a instituţiei prefectului, prezenta cauză având ca obiect plata contravalorii terenului situat în str. Măriuca, sector 4.
Potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. (2) şi următoarele din Legea nr. 247/2005 Titlul VII, avizul de legalitate al prefectului este strict legat de procedura stabilită de legea specială pentru valorificarea dispoziţiei emisă în temeiul Legii nr. 10/2001, iar refuzul emiterii acestuia poate fi cenzurat în condiţiile legii contenciosului administrativ, iar nu în instanţa civilă, sesizată cu acţiune în pretenţii.
Din punctul de vedere al obiectului cererii de chemare în judecată şi al încălcării principiului disponibilităţii, Curtea a constatat că motivul de apel este neîntemeiat, instanţa de fond pronunţându-se în limitele învestirii sale.
Reclamantul a solicitat plata contravalorii terenului pentru care i s-a recunoscut dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent prin dispoziţia nr. 9460 din 07 februarie 2008 emisă de Primarul General al municipiului Bucureşti în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (2) şi următoarele din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, însă nu în cadrul procedurii speciale prevăzute de legea invocată, ci printr-o procedură paralelă, încercând să obţină o dublă reparaţie. Acesta a urmat procedura specială a Legii nr. 10/2001, finalizată cu emiterea unei dispoziţii privind propunerea de acordare de măsuri reparatorii în echivalent, dispoziţie care, în cursul firesc al Legii nr. 247/2005, urmează a fi înaintată Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, sesizând în acelaşi timp instanţa de drept comun cu o acţiune privind stabilirea şi plata despăgubirilor, ceea ce încalcă principiul „electa una via”.
Împrejurarea că, la data de 22 ianuarie 2010, Primăria nu înaintase această dispoziţie Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, putea să determine cel mult o solicitare de acordare a unor despăgubiri pentru neîndeplinirea în termen a obligaţiilor legale şi nicidecum solicitarea stabilirii şi plăţii despăgubirilor pe calea dreptului comun.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul V.D.F., criticând-o pentru următoarele motive:
1. Instanţa de apel persistă în aceeaşi eroare în care s-a aflat şi instanţa de fond, respectiv consideră că recurentul a solicitat soluţionarea unei notificări, iar nu acordarea despăgubirilor pentru imobilul preluat abuziv, refuzând judecarea cererii.
Dispoziţia Primarului nu reprezintă soluţionarea cererii formulate prin notificare, ci o recunoaştere a dreptului de proprietate preluat abuziv şi o creanţă împotriva statului pentru despăgubirile constând în contravaloarea imobilului.
Notificarea ar fi fost soluţionată doar în momentul în care reclamantul ar fi putut să încaseze despăgubirile reprezentând contravaloarea imobilului preluat abuziv, iar nu în momentul emiterii unei dispoziţii care trimite la o altă procedură.
Totodată, instanţa de apel încalcă dreptul părţii la un proces echitabil, care presupune ca acesta să fie soluţionat într-un termen rezonabil.
Or, cererea de acordare a despăgubirilor nu a fost soluţionată până în prezent pe calea procedurii administrative, deşi, de la data formulării ei, au trecut 10 ani.
Mai mult, această procedură este nu doar ineficientă, întinzându-se pe o perioadă nejustificat de mare de timp, dar se reţine mai ales reaua credinţă a autorităţilor competente, care nu respectă termenele legale de soluţionare şi refuză să soluţioneze notificările chiar atunci când există hotărâri judecătoreşti irevocabile care le obligă în acest sens.
Recurentul face trimitere la decizia în interesul legii XX din 19 martie 2007, care recunoaşte competenta instanţelor judecătoreşti de a soluţiona pe fond cererile formulate în baza Legii nr. 10/2001, în cazul în care autoritatea competentă refuză nejustificat soluţionarea.
Răspunsul instanţei de apel în sensul că reclamantul nu poate solicita în instanţă contravaloarea despăgubirilor pe motiv că trebuie să continue procedura administrativă, iar, în cazul în care nu este mulţumit de activitatea autorităţilor responsabile, să solicite despăgubiri pentru prejudiciul suferit reprezintă o gravă încălcare a dreptului de acces la justiţie.
În condiţiile în care are un bun recunoscut şi protejat de C.E.D.O. (dreptul la despăgubiri), i-a fost recunoscut definitiv din anul 2008, a i se pretinde în continuare să aştepte încasarea acestor despăgubiri după bunul plac al unor autorităţi dovedite ca ineficiente şi care încalcă orice termen legal de rezolvare sau recomandarea de a deschide alte procese pentru sancţionarea autorităţilor, care nu rezolvă fondul cererii, reprezintă impunerea unor sarcini speciale şi exorbitante, cu încălcarea vădită a dreptului la proprietate şi la un proces echitabil şi la soluţionarea pretenţiilor sale într-un termen rezonabil.
Invocă hotărârea C.E.D.O. din 12 mai 2009, în cauza Elias c. României.
2. Instanţa de fond a respins criticile reclamantului cu privire la admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Prefectului municipiului Bucureşti, interpretând greşit prevederile legale care reglementează răspunderea şi obligaţiile acestuia în cadrul procedurii administrative de soluţionare a cererilor pentru despăgubiri privind imobilele preluate abuziv.
Conform art. 16 alin. (21) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, prefectul are obligaţia de a exercita controlul de legalitate asupra dispoziţiilor emise de către primării în baza Legii nr. 10/2001, precum şi de a înainta aceste dispoziţii însoţite de avizul de legalitate către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
În cauză, Prefectul municipiului Bucureşti nu a înţeles să-şi îndeplinească această obligaţie legală, de a asigura controlul de legalitate al dispoziţiei şi de a retransmite dosarul către Secretariatul Comisiei Centrale.
În condiţiile în care Prefectul municipiului Bucureşti are o atribuţie foarte importantă în procedura de acordare a măsurilor reparatorii conform Legii nr. 10/2001, acesta are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.
A susţine că Prefectul trebuie să stea pasiv atâta vreme cât drepturile reclamantului sunt încălcate, pe motiv că are doar sarcina de a emite avize după ce primeşte dosarele, reprezintă o interpretare greşită a legii, atâta timp cât această autoritate are funcţie de control şi posibilitatea de a sancţiona primăriile pentru deficienţele voite sau nu, în asigurarea şi ocrotirea drepturilor cetăţenilor.
3. Curtea a interpretat greşit primele două motive de apel, considerând că reclamantul a criticat doar admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Prefectului municipiului Bucureşti de către instanţa de fond, deşi cel de-al doilea motiv de apel este foarte clar, în sensul că criticile se referă la hotărârea instanţei de fond prin care s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Prefecturii Bucureşti, fără nicio motivare. Ca atare, nu a analizat absenţa motivării sentinţei sub acest aspect.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Instituţia Prefectului municipiului Bucureşti şi Prefectul municipiului Bucureşti au depus întâmpinare, prin care au solicitat, în esenţă, respingerea recursului, ca nefondat.
Analizând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
1. În ceea ce priveşte critica referitoare la erorile instanţei de apel în legătură cu obiectul cererii de chemare în judecată, aceasta este parţial corectă, şi anume din perspectiva aprecierii Curţii de Apel asupra respectării, de către prima instanţă, a limitelor de învestire prin cererea de chemare în judecată.
Cu toate acestea, cum instanţa de apel a avut în vedere obiectul real al acţiunii, soluţionând cauza pe fond din perspectiva acestui obiect şi suplinind, astfel, motivarea primei instanţe, nu se impune casarea deciziei recurate.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, Curtea de Apel a păstrat în mod corect soluţia dată de Tribunal, dar cu o motivare parţial incorectă, care va fi înlocuită prin considerentele hotărârii instanţei de recurs.
În raport de aceste menţiuni, Înalta Curte constată următoarele:
Curtea de Apel, potrivit considerentelor deciziei recurate, a avut în vedere obiectul corect al cererii de chemare în judecată, şi anume obligarea pârâţilor la plata contravalorii terenului în litigiu pentru care reclamantul obţinuse, în procedura Legii nr. 10/2001, dispoziţia emisă de Primarul General al municipiului Bucureşti nr. 9460 din 7 februarie 2008, considerând în raport de acest obiect că acţiunea este neîntemeiată, soluţie corectă pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Instanţa de apel a făcut, însă, o greşită apreciere asupra respectării limitelor de învestire prin cererea de chemare în judecată şi, deci, a principiului disponibilităţii, de către prima instanţă, Tribunalul soluţionând cauza în raport de un obiect greşit, după cum rezultă din considerentele sentinţei, constând în obligarea pârâţilor la soluţionarea notificării formulate pentru imobilul în litigiu.
Cum s-a arătat deja, Curtea de Apel, analizând criticile formulate de apelantul reclamant din perspectiva obiectului corect (mai puţin pe cele referitoare la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Prefectura municipiului Bucureşti şi Prefectul municipiului Bucureşti) şi soluţia dată apelului fiind legală, nu se impune casarea deciziei atacate.
Recurentul a arătat că, prin emiterea dispoziţiei în procedura Legii nr. 10/2001, notificarea formulată de autorii săi nu a fost soluţionată, partea nereuşind până în prezent să încaseze despăgubiri pentru imobilul preluat de stat, imposibil de restituit în natură.
A invocat, prin cererea de chemare în judecată, drept motive ale eşecului demersurilor sale în acest sens, atât ineficienţa procedurii prevăzute de Legea nr. 247/2005, în ceea ce priveşte plata despăgubirilor, cât şi neîndeplinirea obligaţiilor stabilite de lege în sarcina organismelor implicate în această procedură. Aceste chestiuni au fost reluate şi prin cererea de recurs.
Referitor la efectele juridice ale dispoziţiei emise de Primar, în ceea ce priveşte soluţionarea notificării, contrar susţinerilor recurentului, emiterea dispoziţiei de restituire în echivalent determină epuizarea fazei de soluţionare a notificării, reglementată de Legea nr. 10/2001, în cadrul căreia s-au stabilit calitatea acestuia, de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii conform legii în discuţie, precum şi forma de reparaţie cuvenită pentru imobilul pretins.
Faptul că legea prevede o fază ulterioară pentru valorificarea dispoziţiei prin care s-au propus măsuri reparatorii prin echivalent în favoarea reclamantului nu echivalează cu nesoluţionarea notificării, dimpotrivă, pentru a se ajunge în faza stabilirii şi plăţii despăgubirilor, este necesar ca persoana ce se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, să fi obţinut rezolvarea favorabilă a notificării, prin emiterea dispoziţiei de restituire.
De asemenea, reglementarea unei proceduri administrative ulterioare emiterii dispoziţiei pentru valorificarea măsurilor reparatorii intră în marja de apreciere a statului cu privire la modalitatea legală de reparaţie pentru imobilele preluate abuziv în perioada regimului politic trecut, adoptarea unei legislaţii speciale în acest sens, chiar cuprinzând anumite restricţii, neconducând în sine la încălcarea drepturilor fundamentale ale omului protejate prin art. 6 şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Referitor la nesoluţionarea cererii de acordare a despăgubirilor într-un termen rezonabil, prevăzut ca şi componentă a dreptului la un proces echitabil, susţinerile reclamantului sunt întemeiate, dar nu pot fi valorificate pe calea acţiunii ce formează obiectul dosarului de faţă, indiferent de motivele care stau la baza imposibilităţii încasării despăgubirilor, respectiv ineficienţa legii sau dezinteresul instituţiilor implicate în procedura administrativă prevăzute de lege.
Cu alte cuvinte, reclamantul, care este beneficiarul unei dispoziţii privind măsuri reparatorii, emisă în temeiul Legii nr. 10/2001, şi care are la îndemână calea procedurii speciale, reglementată de Legea nr. 247/2005, pentru a le valorifica, nu poate obţine pentru acelaşi bun despăgubiri în condiţiile dreptului comun.
Partea trebuie să urmeze procedura specială, care înlătură dreptul comun în ceea ce priveşte satisfacerea pretenţiilor sale, în caz contrar fiind încălcat principiul potrivit căruia, în concursul dintre legea generală şi legea specială, se aplică legea specială.
De asemenea, cum s-a arătat, procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005 pentru obţinerea despăgubirilor se încadrează în limitele marjei de apreciere a statului privind condiţiile de restituire a imobilelor preluate abuziv, iar, potrivit jurisprudenţei recente a Curţii Europene a Drepturilor Omului (hotărârea pronunţată în cauza Maria Atanasiu ş.a. din 12 octombrie 2010), deşi se recunoaşte, în esenţă, faptul că Fondul „Proprietatea” nu funcţionează în condiţii corespunzătoare, se acordă Statului Român un termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii (12 ianuarie 2011) pentru a eficientiza mecanismele de garantare a protecţiei efective a drepturilor enunţate de art. 6 paragraful 1 din Convenţie şi art. 1 din Primul Protocol adiţional, conform principiilor consacrate de Convenţie. Or, termenul respectiv nu a expirat.
În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia pronunţată în interesul legii nr. 27/2011, obligatorie potrivit art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., a stabilit că „Acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 13 din această convenţie, sunt inadmisibile”.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat, în considerentele deciziei în interesul legii, că primirea unei astfel de acţiuni, în contextul existenţei unei proceduri speciale de valorificare a măsurilor reparatorii în echivalent propuse prin dispoziţia emisă conform Legii nr. 10/2001, încalcă principiul „specialia generalibus derogant” – „legea specială derogă de la cea generală”.
În ceea ce priveşte concordanţa dintre legea specială şi Convenţia europeană, Înalta Curte a reţinut că jurisprudenţa C.E.D.O. lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenţiei adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviinţă pentru restituirea proprietăţilor preluate de stat sau acordarea de despăgubiri (Cauza Păduraru împotriva României).
În condiţiile în care Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate şi coerenţă rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii.
Or, în această materie, a arătat instanţa supremă, statul a decis că restituirea în natură şi acordarea măsurilor reparatorii au loc în condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001 şi de Legea nr. 247/2005.
Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) şi (7) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanţei de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.
Cu privire la acest aspect, parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O. ale dreptului de acces la o instanţă, aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României (paragraful 115).
Prin urmare, exigenţele coerenţei şi certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudenţa sa, în ceea ce priveşte adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv, impun autorităţilor statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.
Cu atât mai mult nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenţei C.E.D.O. după pronunţarea hotărârii-pilot în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, din moment ce statul român a fost obligat, ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei europene, să ia măsurile care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate de art. 6 paragraful 1 din Convenţie şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de faţă, conform principiilor consacrate de Convenţie.
Şi în cazul în care imposibilitatea valorificării, până în prezent, a dispoziţiei privind măsurile reparatorii propuse pentru imobilul în litigiu ar fi cauzată de refuzul nejustificat al instituţiilor implicate în procedura Legii nr. 247/2005, de a-şi îndeplini obligaţiile stabilite de lege în sarcina lor, reclamantul nu ar avea deschisă calea acţiunii de faţă pentru argumentele deja arătate. În plus, decizia în interesul legii nu distinge în ceea ce priveşte soluţia de inadmisibilitate a acţiunii, în raport de cauzele care declanşează ineficienţa procedurii prevăzută de Legea nr. 247/2005 într-un caz concret sau de culpa instituţiilor statului în blocarea acestei proceduri. Soluţia este aceeaşi indiferent de motivele concrete ale neîncasării despăgubirilor în procedura legii speciale, pe care reclamantul trebuie să o urmeze până la obţinerea acestor despăgubiri.
Din această perspectivă, Curtea de Apel a reţinut în mod corect că, în cazul culpei instituţiilor de stat implicate în procedura Legii nr. 247/2005, există alte remedii procedurale pentru a le obliga pe acestea să-şi îndeplinească obligaţiile, inclusiv prin promovarea unei acţiuni în daune interese fundamentată pe răspunderea civilă delictuală, iar nu calea acţiunii de faţă.
Imposibilitatea obţinerii despăgubirilor pretinse de reclamant prin intermediul mijlocului procedural pentru care acesta a optat în cazul prezentului dosarului nu înseamnă încălcarea dreptului de acces la justiţie, prevăzut de art. 21 din Constituţia României şi de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ci este rezultatul respectării altor principii şi dispoziţii legale, agreate inclusiv de Convenţie şi examinate în precedent.
De asemenea, nu se poate reţine încălcarea accesului la justiţie atât timp cât, în cazul urmării procedurii Legii nr. 247/2005 pentru obţinerea despăgubirilor, reclamantul are la îndemână procedura contenciosului administrativ pentru a remedia, pe cale judiciară, eventualele disfuncţionalităţi ale instituţiilor implicate în rezolvarea demersului său.
Recurentul a invocat şi decizia în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţiile unite, pentru a justifica admiterea pretenţiilor formulate în cauza de faţă, decizie care nu are, însă, relevanţă în speţă. Aceasta deoarece se referă la ipoteza în care instanţa este competentă să soluţioneze pe fond acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate, ceea ce nu este cazul în litigiul de faţă, în care s-a emis dispoziţie cu propunere de măsuri reparatorii prin echivalent, în favoarea reclamantului.
Hotărârea din 12 mai 2009, pronunţată în cauza Elias contra României, prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie faţă de întârzierea nejustificată a plăţii despăgubirilor cuvenite reclamanţilor din acel dosar pentru imobilul preluat abuziv de stat, este nerelevantă în soluţionarea cauzei faţă de practica recentă a instanţei de contencios european, exprimată în hotărârea pilot Maria Atanasiu şi alţii contra României, conform căreia, cum s-a arătat, Statul Român are la dispoziţie termenul de 18 luni pentru eficientizarea mecanismului de restituire.
Faţă de toate aceste considerente, Înalta Curte constată că primul motiv de recurs este neîntemeiat, soluţia Curţii de Apel, de menţinere a hotărârii primei instanţe, privind respingerea acţiunii, fiind pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale în materie.
Deşi avocatul recurentului a arătat, cu ocazia dezbaterilor în fond asupra recursului, că nu mai insistă în susţinerea următoarelor motive de recurs, Înalta Curte nu poate lua act de această poziţie, deoarece apărătorul nu are mandat expres de renunţare în acest sens, conform art. 69 alin. (1) C. proc. civ. Prin urmare, va proceda la examinarea motivelor 2 şi 3 de recurs.
2. Criticile referitoare la greşita admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Prefectul municipiului Bucureşti vor fi avute în vedere nu raportat direct la hotărârea primei instanţe, care nu poate forma obiect al recursului, ci în legătură cu decizia Curţii de Apel sub acest aspect.
Decizia recurată este corectă în ceea ce priveşte menţinerea soluţiei de admitere a excepţiei în discuţie, dar, în parte, pentru alte motive decât cele reţinute de Curte.
Astfel, faţă de obiectul prezentei acţiuni, constând în despăgubiri reprezentate de contravaloarea imobilului imposibil de restituit în natură, şi de fundamentul juridic al acesteia, respectiv art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 6 din Convenţie, statul, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentantul său legal în justiţie, este răspunzător pentru nefuncţionarea procedurii administrative de obţinere a despăgubirilor propuse în condiţiile Legii nr. 10/2001, indiferent de factorii care concură la aceasta.
Argumentele Curţii de Apel referitoare legitimarea procesuală pasivă în persoana primarului, competent să soluţioneze notificarea formulată conform Legii nr. 10/2001, iar nu a prefectului, nu sunt corecte şi nu vor fi avute în vedere de prezenta instanţă, deoarece, cum s-a arătat, faza soluţionării notificării s-a epuizat prin emiterea dispoziţiei cu propunere de măsuri reparatorii prin echivalent. Ca atare, este irelevantă persoana cu atribuţii în soluţionarea notificării.
Înlăturarea dispoziţiilor art. 16 alin. (21) din Legea nr. 247/2005 în justificarea calităţii procesuale pasive a Prefectului în acţiunea de faţă, la care a procedat instanţa de apel, este, însă, corectă.
Textul de lege, privind atribuţiile Prefectului în procedura administrativă de stabilire şi plată a despăgubirilor conform actului normativ sus-menţionat, este irelevant în determinarea persoanei care trebuie să participe în procesul de faţă, în calitate de pârât, atât timp cât obiectul acţiunii vizează despăgubiri constând în contravaloarea imobilului, pentru nefuncţionarea procedurii administrative şi în care calitatea de pârât o are statul, prin reprezentantul său legal.
Cum a reţinut în mod corect şi Curtea, refuzul îndeplinirii atribuţiilor prevăzute în sarcina Prefectului prin dispoziţiile sus-menţionate, respectiv de emitere a avizului de legalitate şi, ulterior, de înaintare a dosarului către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, poate fi cenzurat nu în cadrul acţiunii de faţă, de către instanţă civilă, ci în contencios administrativ, de către instanţa competentă în acest sens.
Cât priveşte îndeplinirea sau nu, de către Prefect, în cazul reclamantului, a atribuţiilor ce-i revin potrivit legii speciale, aceasta reprezintă o chestiune de fond, care nu poate fi analizată în cauza de faţă, determinat atât de cadrul procedural inadecvat şi de instanţa de faţă, care nu este competentă să cenzureze chestiuni juridice ce ţin de atribuţiile instanţei de contencios administrativ, cât şi de soluţia adoptată de instanţele anterioare în ceea ce priveşte pe pârâtul respectiv, de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, şi care împiedică verificarea aspectelor de fond în legătură cu obligaţiile acestui pârât.
În concluzie, în mod corect Curtea de Apel a confirmat soluţia primei instanţe, de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Prefectului municipiului Bucureşti, în parte pentru considerentele arătate în decizia recurată, în parte pentru argumentele expuse de această instanţă.
3. Absenţa motivării instanţei de apel, ca şi a primei instanţe, în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Prefecturii municipiului Bucureşti, nu poate conduce la modificarea deciziei în sensul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât cei doi pârâţi au aceeaşi poziţie procesuală, astfel încât argumentele instanţelor în susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Prefectului municipiului Bucureşti, astfel cum au fost complinite prin considerentele prezentei decizii, nu pot fi decât comune pentru ambii pârâţi.
În consecinţă, nu se poate considera că reclamantul ar suferit vreo vătămare în exerciţiul dreptului la apărare cu privire la excepţia procesuală în discuţie, prin omisiunea instanţelor de a preciza, în considerentele hotărârilor pronunţate, că argumentele avute în vedere la admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive o vizează şi pe pârâta Prefectura municipiului Bucureşti.
În raport de aceste motive, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamant, ca nefondat, nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Cerinţele motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu au fost examinate de prezenta instanţă, deoarece criticile formulate de recurent nu se circumscriu acestui caz de recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul V.D.F. împotriva deciziei nr. 260/A din 9 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2611/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2622/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
