ICCJ. Decizia nr. 2585/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2585/2012
Dosar nr. 2596/30/2010
Şedinţa publică din 05 aprilie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş sub nr. 2596/30 din 08 aprilie 2010, reclamanta C.E. a chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei să constate că, de drept, îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 221 din 02 iunie 2009 iar pârâtul să fie obligat la acordarea unor despăgubiri morale reprezentând echivalentul în lei la cursul de la data plăţii efective, a sumei de 250.000 euro, reprezentând contravaloarea prejudiciului moral cauzat, prin stabilirea domiciliului obligatoriu timp de 4 ani şi 6 luni si 2 zile în perioada dictaturii comuniste, prin luarea măsurii administrative abuzive a deportării in Bărăgan.
Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş în reprezentarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a depus întâmpinare, solicitând inadmisibilitatea cererii despăgubirilor de ordin moral şi respingerea acţiunii în ceea ce priveşte daunele morale, ca neîntemeiată.
Prin sentinţa civilă nr. 1767 din 02 iulie 2010, pronunţată în dosar nr. 2596/30/2010, Tribunalul Timiş a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta C.E. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 10.000 euro, reprezentând daune morale.
A respins în rest acţiunea.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Timiş a reţinut că reclamanta C.E. legitimează calitatea de a accede la beneficiul măsurilor reparatorii prevăzute de Legea cu nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, fiind deportată împreună cu familia ei timp de 4 ani şi 6 luni si 2 zile in Bărăgan.
Legea nr. 221/2009 conferă în mod expres calitate procesuală activă, atât persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, cât şi - după decesul acestei persoane - soţului sau descendenţilor acesteia până la gradul al II-lea inclusiv.
Instanţa a constatat că măsura deportării în Bărăgan luată faţă de reclamantă se circumscrie ipotezei prevăzute de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, care menţionează expres decizia M.A.I. nr. 200/1951 printre actele normative incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter politic.
Tribunalul a apreciat că suma de 10.000 de euro reprezintă o astfel de satisfacţie rezonabilă şi proporţională cu prejudiciul moral suferit personal de reclamantă, astfel că a admis în parte acţiunea civilă formulată de aceasta în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Împotriva sentinţei civile nr. 1767 din 2 iulie 2010 pronunţată de Tribunalul Timiş au declarat apel reclamanta C.E. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice – D.G.F.P. Timiş.
Reclamanta a criticat hotărârea sub aspectul neacordării sumei solicitate prin acţiune, respectiv aceea de 250.000 euro pentru prejudiciul moral suferit, susţinând că nu se poate face nici o distincţie între persoanele condamnate politic prin hotărâre penală şi cele supuse unor măsuri administrative.
Pârâtul apelant a criticat hotărârea sub aspectul acordării de către prima instanţă a sumelor cu titlu de despăgubire morală reclamanta beneficiind de prevederile art. 3 din Decretul-lege nr. 118/1990. Pârâtul a mai arătat că prin decizia nr. 1358/2010 Curtea Constituţională a constatat că art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din legea nr. 221/2009 este neconstituţional, acest text de lege rămânând fără efecte juridice.
Curtea de Apel Timişoara – secţia civilă, prin decizia nr. 717 din 7 aprilie 2011, a respins apelul declarat de reclamanta C.E. împotriva sentinţei civile nr. 1767 din 2 iulie 2010 pronunţată de Tribunalul Timiş.
A admis apelul declarat de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, împotriva aceleiaşi sentinţe şi rejudecând:
A schimbat hotărârea atacată în sensul că a respins în tot acţiunea civilă introdusă de către reclamantă împotriva pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Reclamanta C.E. a criticat hotărârea sub aspectul cuantumului sumei acordate, însă această critică, în speţă, trebuie corelată cu efectele juridice ale deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1354 şi 1358 din 2010, din această perspectivă susţinerile apelantei fiind neîntemeiate, în prezent, nemaiexistând temeiul juridic de acordare a daunelor morale potrivit reglementării speciale.
Referitor la apelul declarat de către pârât, deşi acesta are o motivare care, sub anumite aspecte, excede cadrului Legii nr. 221/2009, în linii generale, acesta este în concordanţă cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010.
Prin decizia civilă nr. 1358 din 21 octombrie 2010 aceiaşi Curte Constituţională a declarat ca neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecinţă lipsirea de temei juridic a pretenţiilor şi, corelativ a hotărârilor judecătoreşti, întemeiate pe această dispoziţie legală declarată neconstituţională.
Curtea Constituţională a motivat că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este neconstituţional deoarece fost adoptat de legiuitorul intern cu încălcarea normelor imperative de tehnică legislativă, prevăzute în Legea nr. 24/2000, această împrejurare determinând existenţa unor reglementări paralele, cu aceleaşi conţinut şi finalitate, ceea ce nu este admisibil pentru ordinea constituţională.
De asemenea, Curtea Constituţională a mai reţinut că textul de lege analizat, astfel cum este redactat, este prea vag şi încalcă regulile referitoare la precizia şi claritatea normei juridice, acest aspect fiind de natură a conduce la apariţia unor soluţii judiciare total diferite, pronunţate în cauze care au acelaşi temei juridic.
Sunt încălcate astfel regulile privind existenţa unei norme de drept accesibile precise şi previzibile, astfel cum reiese şi din jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului (hotărâre din 5 ianuarie 2000 în cauza Beyeler contra Italiei).
Aceeaşi Curte Constituţională a mai reţinut că textul în analiză nu defineşte o reglementare clară şi adecvată sau proporţională care să nu dea naştere la interpretări şi aplicări diferite ale instanţelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări şi violări ale drepturilor omului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Faţă de această motivare şi mai ales de soluţia Curţii Constituţionale, descrisă mai sus, instanţa de apel a constatat că la data soluţionării apelului nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a formulat şi admis acţiunea de către instanţa de judecată.
Nu poate subzista nici susţinerea că anterior deciziei Curţii Constituţionale reclamantul ar fi fost proprietarul unui „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Drepturilor Omului, prin aceea că prima instanţă a dat o soluţie de admitere totală sau parţială a acţiunii, deoarece pretinsul drept de proprietate este supus condiţiei stabilite de către norma juridică specială, şi, mai ales, izvorul acestui drept este însăşi reglementarea din legea specială respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Fiind declarat neconstituţional tocmai izvorului legal al pretinsului drept de proprietate şi în lipsa unei manifestări de voinţă în sensul recunoaşterii acestui bun de către legiuitorul intern, acţiunea reclamantului cât şi soluţia judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituţionale şi juridice.
Decizia Curţii Constituţionale, de la data publicării sale în M. Of., este obligatorie pentru instanţe, ipoteză ce are drept consecinţă interpretarea apelului declarat de către pârât, în sensul examinării temeiului juridic al hotărârii atacate şi, desigur, al acţiunii introductive.
Cum acest temei juridic bazat pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a fost declarat în afara ordini constituţionale şi nu mai poate produce efecte juridice, în exercitarea controlului de legalitate instanţa de apel a dispus în sensul celor menţionate.
Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel reclamanta C.E. a declarat recurs, solicitând admiterea acestuia, modificarea in tot a sentinţei si pe fond, admiterea acţiunii aşa cum a fost formulata.
În dezvoltarea motivelor de recurs reclamanta a reiterat situaţia de fapt prezentată în acţiunea introductivă.
Cu privire la daunele morale solicitate, a arătat că doctrina şi practica judiciară au statuat că atingerile aduse persoanei umane a unei încălcări a drepturilor sale nepatrimoniale precum dreptul la libertatea individuală, dreptul la viaţa personală la linişte, dreptul la cinste, la onoare, la demnitate cauzează sau pot cauza nu numai prejudicii materiale, ci şi morale.
Prejudiciile sau daunele morale constau mai ales în durerile psihice datorate restrângerii posibilităţilor de viaţă provenite urmare a încălcării drepturilor persoanei, în suferinţele personale şi neajunsurile sociale încercate de victimele defăimărilor, calomniilor şi aprecierilor defavorabile, precum şi orice alte asemenea prejudicii privind viaţa personală, familială şi socială a omului
În materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil in raport de natura neeconomica a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate băneşte. In schimb, se poate acorda victimei o indemnizare cu caracter compensatoriu, tinzând la oferirea unui echivalent care, prin excelenta, poate fi o suma de bani, care ii permite sa-si aline, prin anumite avantaje, rezultatul dezagreabil al faptei ilicite. De aceea, ceea ce trebuie evaluat, in realitate, este despăgubirea care vine sa compenseze prejudiciul, nu prejudiciul ca atare.
Din acest motiv, instanţa sesizata cu repararea prejudiciului nepatrimonial trebuie sa încerce sa stabilească o suma necesara nu atât pentru a repune victima intr-o situaţie similara cu cea avuta anterior, cat de a-i procura satisfacţii de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privata.
Recunoaşterea unui drept de despăgubire nu se poate explica decât prin voinţa de a oferi o satisfacţie care poate contrabalansa efectul vătămării si fără ca aceasta satisfacţie sa aibă o reala corespondenta cu prejudiciul, astfel ca la cuantificarea sumei accentul trebuie pus pe importanta prejudiciului din punctul de vedere al victimei.
Este de netăgăduit ca orice măsura abuziva si luata pe nedrept produce celor in cauza, suferinţe pe plan moral, social si profesional, ca astfel de masuri lezează demnitatea si onoarea, libertatea individuala, drepturile personale nepatrimoniale ocrotite de lege si ca, din acest punct de vedere, le produce un prejudiciu moral care justifica acordarea unei compensaţii materiale.
Recurenta-reclamantă a solicitat instanţei să constate că cererea de acordare a daunelor morale si materiale este întemeiata iar la stabilirea întinderii acestora a cerut instanţei să aibă în vedere consecinţele negative suferite, pe plan fizic si psihic, importanta valorilor morale lezate, măsura in care au fost vătămate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării de către aceasta si membrii familiei sale.
Recurenta-reclamantă a arătat că în speţa dedusă judecăţii, raportat la argumentele expuse, se impune admiterea capătului de cerere referitor la acordarea sumei de 250.000 curo cu titlu de daune morale.
În drept a invocat prevederile art. Legea nr. 221/2009, art. 998-999 C. civ., art. 1 din Protocolul adiţional nr. l la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 2, 3, 4 şi 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dispoziţiile Declaraţiei Universale drepturilor Omului, art. 274 C. proc. civ., art. 309 pct. 9 C. proc. civ.
Recursul este nefondat pentru considerentele care succed.
Prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of., Partea I nr. 789 din 07 noiembrie 2011, Înalta Curte a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti şi Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi şi a stabilit că, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010 şi nr. 1.360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Înalta Curte a reţinut că prin deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 (publicate în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010) Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane. Nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
În consecinţă, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010 şi nr. 1.360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Potrivit art. 3307 C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept în soluţionarea unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of. al României.
Cum decizia nr. 12 din 19 septembrie 20011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în recursul în interesul legii a fost publicată în M. Of., Partea I nr. 789 din 07 noiembrie 2011, în baza textului de lege menţionat anterior, ea a devenit obligatorie la această dată şi urmează a fi avută în vedere în soluţionarea prezentului litigiu.
Înalta Curte constată că decizia Curţii Constituţionale nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 prin care instanţa de control constituţional a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale, a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
La acea dată, în prezentul litigiu nu se pronunţase o hotărâre judecătorească definitivă.
Prin urmare, în aplicarea deciziei în interesul legii nr. 12/2011, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pe care reclamanta şi-a întemeiat pretenţiile deduse judecăţii, nu mai puteau constitui temei juridic pentru soluţionarea cauzei de faţă şi în mod legal instanţa de apel a constatat că soluţia care se impune în cauză este aceea de respingere a acţiunii reclamantei, chiar dacă, anterior, instanţa de fond constatase că aceasta întruneşte condiţiile prevăzute de Legea nr. 221/2009 pentru a beneficia de acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsura administrativă a deportării în Bărăgan.
Tot astfel, pentru considerentele anterior expuse, reţinute în cuprinsul deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţate de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, referitoare la efectele în timp al deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale şi de prevederile art. 3307 C. proc. civ., se constată că în cauză nu se mai impune analizarea criticilor care vizează cuantumul despăgubirilor morale, care nu mai pot fi verificate, odată ce dispoziţiile legale care au constituit temeiul juridic în baza căruia au fost solicitate aceste daune morale şi-au încetat efectele.
Având în vedere temeiurile arătate, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta C.E. împotriva deciziei nr. 717/A din 7 aprilie 2011 a Curţii de Apel Timişoara – secţia civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 05 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2582/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2588/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
