ICCJ. Decizia nr. 2588/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2588/2012
Dosar nr. 4141/83/2010
Şedinţa publică din 05 aprilie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la data de 31 mai 2010 şi înregistrată la Tribunalul Satu-Mare, reclamanta L.E. a chemat în judecată S.R. prin M.F.P. şi a solicitat instanţei să constate calitatea sa de persoană îndreptăţită la acordarea de despăgubiri morale în sumă de 420000 lei în temeiul Legii nr. 221/2009, pentru suferinţele trăite de tatăl său, V.Şt., în perioada cât acesta a fost prizonier în U.R.S.S., respectiv 09 mai 1945 – 21 decembrie 1948.
Prin sentinţa civilă nr. 2577/ D din 12 noiembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Satu Mare, în dosar nr. 4141/83/2010, s-a respins acţiunea civilă formulată de reclamanta L.E., în contradictoriu cu pârâtul S.R. prin M.F.P., pentru acordarea de daune morale în baza Legii nr. 221/2009.
Pentru a pronunţa în acest mod, instanţa de fond a avut în vedere următoarele considerente:
Tribunalul a apreciat că măsura invocată nu se încadrează în categoria celor prevăzute de dispoziţiile art. 3 din Legii nr. 221/2009, nefiind dispusă în temeiul actelor menţionate la pct. a - f art. 3 din Legii nr. 221/2009.
Reclamanta nu se încadrează nici în dispoziţiile art. 4 din Legii nr. 221/2009, nefăcându-se dovada că măsura dispusă ar fi fost consecinţa unor fapte săvârşite înainte de 06 martie 1945 sau după această dată, cu scop de împotrivire faţă de regimul totalitar instaurat la data de 06 martie 1945.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, recalificat în apel, reclamanta L.E., solicitând admiterea acestuia, modificarea sentinţei în sensul admiterii acţiunii.
A arătat că tatăl său a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, fiind prizonier în fosta U.S., unde a participat la muncă de reconstrucţie a acestei ţări în perioada 09 mai 1945 - 21 decembrie 1948.
A învederat că în mod greşit instanţa de fond a reţinut inaplicabilitatea în cauză a Legii nr. 221/2009, cu motivarea că măsura administrativă a fost dispusă faţă de antecesorul său anterior datei de 06 martie 1945 în condiţiile în care măsura nu numai că a continuat după 6 martie 1945, dar chiar S.R. a fost complice la luarea acestei măsuri.
Considerând că măsura se încadrează în prevederile Legii nr. 221/2009, reclamanta a arătat că se impune admiterea acţiunii cu consecinţa obligării pârâtului S.R. la plata de despăgubiri.
Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, prin decizia nr. 100/ A din 6 aprilie 20122, a admis apelul civil declarat de reclamanta L.E. împotriva sentinţei civile nr. 2577/ D din 12 noiembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Satu Mare, pe care a modificat-o în parte în sensul că:
A admis acţiunea civilă formulată de reclamanta reclamantă L.E., în contradictoriu cu pârâtul S.R. prin M.F.P.
A constatat caracterul politic al măsurii administrative a prizonieratului dispuse faţă de tatăl reclamantei pe teritoriul U.R.S.S. în perioada 09 mai 1945-21 decembrie 1948.
A obligat pârâtul la 43.000 lei daune morale în favoarea reclamantei.
Analizând apelul declarat prin prisma criticilor invocate, instanţa a constatat că este fondate pentru următoarele considerente:
Tema pretenţiilor în cauza dedusă judecăţii o formează obligarea pârâtului S.R. prin M.F.P. la repararea prejudiciului produs urmare a măsurii administrative a prizonieratului dispusă faţă de tatăl reclamantei, numitul V.Şt. pe teritoriul U.R.S.S., în perioada 09 mai 1945-21 decembrie 1948, cererea fiind fundamentată pe dispoziţiile art. 3 şi 4 din Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, dispuse în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 .
Susţinerile intimaţilor prin care se arată că măsura administrativă a prizonieratului luată faţă de antecesorul reclamatei nu are caracter politic, sunt nefondate.
Astfel, este adevărat faptul că această măsură nu este din punct de vedere al naturii sale juridice urmare a unei condamnări ci a unei măsuri administrative, nefiind dispusă în temeiul vreunuia din actele normative enumerate la art. 3 din Legea nr. 221/2009, însă potrivit prevederilor art. 4 alin. (2) din lege beneficiul prevederilor art. 5 în senul acordării unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit le este recunoscut şi persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative altele decât cele prevăzute la art. 3.
În acelaşi sens instanţa de apel a avut în vedere trimiterea pe care Legea nr. 221/2009 o face la dispoziţiile Decretului-Lege nr. 118/1990, privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura comunistă instaurată după 6 martie 1945, precum şi a celor deportate în străinătate sau constituite prizonieri, art. 5 alin. (4) prevăzând că de măsurile reparatorii beneficiază persoanele cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990, iar art. 1 din acest decret-lege, face referire expresă la situaţia peroanelor deportate şi a celor constituite prizonieri după 23 august 1944.
Aşadar, din interpretarea tuturor acestor dispoziţii legale, se constată că au fost supuse unor măsuri administrative cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009 şi persoanele care au fost prizoniere sau deportate la muncă de reconstrucţie în fosta U.R.S.S. în perioada de referinţă.
Eronate sunt şi susţinerile prin care se arată că prin acordarea de despăgubiri atât în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, al O.U.G. nr. 214/1999, cât şi al Legii nr. 221/2009 s-ar ajunge la o dublă reparaţie, această din urmă lege având un caracter de complinire, fără a înlătura însă drepturile deja stabilite prin legile anterioare.
Că este aşa o dovedeşte scopul pentru care legea a fost adoptată şi anume înlăturarea consecinţelor penale ale condamnărilor cu caracter politic, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, repunerea în drepturi a persoanelor pentru care s-a dispus prin aceste condamnări, decăderea din drepturi, degradarea militară, acordarea de despăgubiri morale, dacă reparaţiile obţinute prin efectul Decretului-Lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214 /1999 nu sunt suficiente.
Cât priveşte susţinerile intimatului S.R. referitoare la necesitatea stabilirii cuantumului despăgubirilor în limita fixată de O.U.G. nr. 62/2010, instanţa a constatat că dispoziţiile acestui act normativ au fost declarate neconstituţionale prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, situaţie faţă de care în conformitate cu dispoziţiile art. 147 din Constituţia României, în prezent ordonanţa invocată nu-şi mai produce efecte juridice.
Deşi Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin decizia nr. 1358/2010, publicată în M. Of. din data de 15 noiembrie 2010, dată de la care dispoziţiile sale au devenit obligatorii, până la publicarea deciziei practica Curţii de Apel Oradea a fost constantă în admiterea acţiunilor formulate în baza Legii nr. 221/2009, având un obiect similar cu cel din cauza de faţă.
Din examinarea jurisprudenţei din ultimii ani ai C.E.D.O. reflectată în hotărârile de condamnare a României, pentru încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adiţional al Convenţiei se observă că, într-un mare număr de cazuri condamnarea a avut loc în situaţia în care cererile introduse în instanţă pentru valorificarea unor drepturi nu au fost examinate pe fond deşi solicitanţii puteau pretinde că aveau o speranţă legitimă de a-şi vedea concretizată creanţa lor în conformitate cu dispoziţiile legale interne şi cu jurisprudenţa instanţelor.
Cât despre noţiunea de speranţă legitimă Curtea a afirmat că atunci când interesul patrimonial la care se referă este de ordinul creanţei, el nu poate fi considerat ca fiind valoare patrimonială, decât atunci când există o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor (a se vedea în acest sens cauza W. şi alţii împotriva României).
Ori, cum până la publicarea Deciziei de neconstituţionalitate nr. 1358/2010, 15 noiembrie 2010, practica Curţii de Apel Oradea a fost în sensul admiterii cererilor formulate în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, astfel cum s-a arătat mai sus, s-a apreciat că pentru acţiunile introduse anterior acestei date, solicitanţii aveau speranţa legitimă că-şi vor realiza dreptul, conform jurisprudenţei de până atunci a acestei instanţe.
Prin urmare, în cazul acestor acţiuni poate apărea conflictul cu art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei din Convenţie, care fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, astfel cum prevede art. 11 alin. (2) din legea fundamentală.
Acţiunea se impune a fi admisă şi prin prisma dispoziţiilor art. 14 din C.E.D.O., ce consacră principiul nediscriminării, reclamanta neputând fi discriminată fără o justificare obiectivă şi rezonabilă faţă de celelalte peroane aflate într-o situaţie similară şi comparabilă, care au obţinut hotărâri de condamnare a S.R. anterior datei mai sus arătate - a se vedea în acest Cauza D. împotriva României.
Cât priveşte cuantumul despăgubirilor ce urmează a-i fi acordate apelantei, instanţa de apel a luat în considerare durata măsurii administrative dispuse faţă de antecesorul reclamantei, consecinţele produse şi intensitatea cu care aceste consecinţe au fost resimţite.
Conform practicii constante a C.E.D.O., atunci când drepturile fundamentale ale unei persoane au fost încălcate prin măsuri ce s-au dovedit a fi abuzive, persoana are dreptul la repararea integrală a prejudiciului cauzat, atât a celui material cât şi a celui moral.
Spre deosebire de acţiunea în daune pentru prejudicii materiale, la care prejudiciul trebuie să fie cert atât în privinţa existenţei cât şi a întinderii, la acţiunea în daune morale certitudinea poate purta numai cu privire la existenţa prejudiciului nu şi la întinderea acestuia.
C.E.D.O. însăşi, atunci când acordă despăgubiri morale nu operează cu criterii de evaluare prestabilite ci judecă în echitate.
Ori, judecând în echitate, în speţă s-a apreciat că suma ce se impune a fi acordată cu titlu de despăgubiri, este aceea de 43.000 lei, luând în considerare la stabilirea sumei şi practica constantă a Curţii de Apel Oradea care în cazuri similare a acordate aceeaşi despăgubire, sumă ce este apreciată a fi de natură a asigura o reparaţie completă pentru urmările produse de măsura administrativă dispusă faţă de tatăl reclamantei.
Împotriva deciziei instanţei de apel au declarat recurs pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Satu-Mare şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea.
Prin recursul său, pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Satu-Mare a solicitat admiterea acestuia şi modificarea în tot a deciziei atacate în sensul respingerii acţiunii reclamantului, ca neîntemeiată.
Pârâtul a susţinut cu privire la cuantumul despăgubirilor că au fost supraevaluate întrucât nu s-a făcut dovada deteriorării situaţiei materiale a reclamantului, ca urmare a masurilor luate.
Regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie sa fie unele care sa asigure o satisfacţie morală, pe baza unei aprecieri in echitate.
Raportat la împrejurările spetei, o statuare in echitate, care sa asigure reparaţia morala (si nu una având scop exclusiv patrimonial) impune concluzia caracterului exagerat al cuantumului despăgubirilor.
Recurentul-pârât a invocat jurisprudenta C.E.D.O., care a acordat frecvent sume relative modeste cu titlu de despăgubiri morale, iar uneori chiar deloc (Cauza H. împotriva Marii Britanii, Cauza N. împotriva Bulgariei).
Acesta a mai susţinut faptul că repararea prejudiciilor cauzate în speţa supusă judecăţii, a fost instituita de către legiuitor prin prevederile O.U. nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător in rezistenta anticomunista persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, precum si persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, masuri administrative abuzive şi Decretul-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurata cu începere de la 6 martie 1945, precum si celor deportate in străinătate ori constituite in prizonieri.
Pornind aprioric de la premisa ca aceste acte normative au fost de natură să acopere in totalitate aceste prejudicii, se impune evitarea unei duble reparaţii atât prin acordarea unor daune materiale cat si prin acordarea daunelor morale, pe calea Legii nr. 221/2009.
De asemenea, modalitatea de reparare a prejudiciului este stabilita prin art. 5 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, context legislativ in care instanţa, potrivit alin. (5), nu a dispus verificarea solicitării de către reclamant a acordării eventualelor despăgubiri si potrivit Legii nr. 10/2001, respectiv a Legii nr. 247/2005 „Acordarea de despăgubiri în condiţiile prevăzute la alin. (1) lit. b) atrage încetarea de drept a procedurilor de soluţionare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau Legii nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare.
Instanţa, trebuie sa tina seama la stabilirea cuantumului masurilor reparatorii, de întreaga paleta de masuri cu caracter reparatoriu impuse prin reglementări legislative anterioare.
Aşadar, Legea nr. 221/2009 nu are caracter de complinire întrucât nu înlătură drepturile deja stabilite prin legi anterioare, de care reclamanta a beneficiat.
Recurentul-pârât a mai susţinut că potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (l) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Astfel, în temeiul prevederilor Legii nr. 221/2009 se poate solicita si dispune de către instanţa doar constatarea caracterului politic al acestor condamnări si a masurilor administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, fără acordarea despăgubirilor morale.
Prin recursul său, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi, pe de o parte, modificarea în totalitate a acestei hotărâri în sensul menţinerii ca legală şi temeinică a sentinţei tribunalului iar pe de altă parte, schimbarea în parte a deciziei civile recurate, în sensul diminuării cuantumului daunelor morale, în sumă de 43.000 lei acordate reclamantei.
Recurentul M.P. – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a formulat următoarele critici:
În mod nelegal, curtea de apel a reţinut că măsura deportării în U.R.S.S., la care a fost supus tatăl reclamantei se încadrează în sfera de reglementare a Legii nr. 221/2009.
Analizată prin prisma dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 221/2009, această măsură nu a fost dispusă în baza vreunuia din actele normative enumerate în conţinutul acelui articol, deci nu are un caracter politic de drept.
Analizată prin prisma art. 4 alin. (2) care face trimitere la art. 1 şi 3 din lege şi, implicit, la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, deportarea în U.R.S.S. nu satisface nici unul dintre criteriile prevăzute şi de care depinde caracterul politic al măsurii.
De asemenea, măsura nu se situează în timp, din punctul de vedere al dispunerii, după 6 martie 1945, fiind dispusă anterior.
În consecinţă, nu este îndeplinită nici această condiţie, măsura fiind de natură etnică, iar în timp se situează înainte de 6 martie 1945, ceea ce impune respingerea acţiunii ca nefondată, neavând nici o relevanţă faptul că din punct de vedere al desfăşurării în timp s-a menţinut şi după data de 6 martie 1945.
Condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, prevăzute de Legea nr. 221/2009 ca temei al acordării de despăgubiri, trebuie să fie ale S.R.
Potrivit normelor de drept internaţional, o astfel de măsură aparţine S.R. în măsura în care este luată de instituţiile sale şi prepuşii acestora.
Deportarea etnicilor germani şi maghiari începând cu 01 ianuarie 1945 în fosta U.R.S.S., la munca de reconstrucţie, a fost o măsură impusă de Statul Sovietic, ca stat de ocupaţie la aceea vreme şi executată sub supravegherea armatei sovietice.
Deşi armistiţiul din septembrie 1944 nu prevedea deportări ale populaţiei civile, conferinţele de la Postdam, Yalta şi Paris au confirmat şi, implicit, legalizat sub forma prestaţiilor în muncă deportarea etnicilor germani la munca de reconstrucţie în U.R.S.S.
Măsuri reparatorii pentru deportările în lagăre de concentrare din străinătate, pe motive etnice, în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 martie 1945, au fost acordate prin Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat, iar pentru perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945 prin O.G. nr. 105/1999, aprobată cu modificări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare.
Aşadar, în privinţa unor măsuri precum prizonieratul şi deportarea în străinătate nu sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 221/2009, ci dispoziţiile Decretului-Lege nr. 118/1990, respectiv O.G. nr. 105/1999, care se referă la aceste situaţii.
2. Cuantumul daunelor morale acordate reclamantei este exagerat de mare raportat la practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi C.E.D.O. în materie şi constituie o îmbogăţire fără just temei.
3. Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (M.Of. nr. 761/2010), prin care au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, este general obligatorie şi se aplică şi cauzelor în curs de judecată nesoluţionate definitiv la data publicării ei, deci şi cauzei de faţă.
Astfel, Curtea Constituţională a constatat că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit cât obţinerea unei satisfacţii de ordin moral, prin recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care este în deplină concordanţă cu recomandările Adunăm Parlamentare a Consiliului Europei şi cu practica constantă a C.E.D.O.
Din analiza prevederilor actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, rezultă că există norme juridice paralele, pe de o parte art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 precum şi O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România iar pe de altă parte Legea nr. 221/2009. toate cu aceeaşi finalitate, respectiv acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate de dictatura instaurată la data de 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.
Prin introducerea posibilităţii ca şi moştenitorii de gradul II să beneficieze de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiul echităţii şi dreptăţii care guvernează acordarea acestor despăgubiri, fiind astfel diluat scopul pentru care au fost introduse aceste despăgubiri, deoarece nu se poate considera că moştenitorii de gradul II au aceeaşi îndreptăţire la despăgubiri pentru daune morale suferite de antecesorul lor, ca şi acesta din urmă.
Aceasta a determinat încălcarea normelor de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, care prevede în art. 16 cu denumirea marginală „Evitarea paralelismelor” că în procesul de legiferare este interzisă instituirea aceloraşi reglementării in două sau mai multe acte normative, iar în cazul existenţei unor paralelisme acestea vor fi înlăturate prin abrogare sau prin concentrarea materiei în reglementari unice.
Dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 având acelaşi scop ca şi indemnizaţia prevăzută de art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile şi rezonabile, astfel încât în baza prevederilor Legii nr. 221/2009 se poate solicita şi dispune de către instanţă doar constatarea caracterului politic al condamnărilor cu caracter politic şi măsurilor administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, fără a se putea acorda despăgubiri morale.
Faţă de aceste aspecte Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 5 alin. (1), lit. a), teza I din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, contravin prevederilor art. 1 alin. (3)şi (5) din Constituţie, motiv pentru care, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a), teza 1 din Legea nr. 221/2009 cu modificările şi completările ulterioare sunt neconstituţionale, astfel că lipseşte temeiul legal pentru acordarea unor astfel de despăgubiri.
Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, din momentul publicării în M. Of. este obligatorie şi se aplică pentru toate cauzele aflate pe rolul instanţei, deci şi pentru prezentul dosar, astfel încât reclamanta nu este îndreptăţită la despăgubirile civile pe care le solicită prin acţiunea sa.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, în ordinea în care desfăşurarea judecăţii o impune, Înalta Curte reţine următoarele:
În condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 care constituie temeiul juridic al pretenţiilor formulate de reclamantă în prezenta cauză, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanţei obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
În cauză, reclamanta a solicitat obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a situaţiei în care s-a aflat antecesorul său, aceea de prizonier de război în fosta U.R.S.S.
În speţă, nu se aplică Legea nr. 221/2009, care nu se referă explicit şi la situaţia stării de prizonierat în U.R.S.S.
Având în vedere că legea nu distinge, atunci nici interpretului legii nu îi este îngăduit a distinge, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 221/2009, prin însuşi titlul ei vizează doar condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
În această privinţă, aşa cum se poate lesne observa chiar din titlul Decretului-Lege nr. 118/1990, voinţa legiuitorului român a fost clar şi neechivoc exprimată, stabilindu-se acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la data de 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, ceea ce însă, nu a fost reluat de către legiuitor şi în textul Legii nr. 221/2009.
În consecinţă, dispoziţiile legii speciale, ce constituie temeiul de drept al acţiunii reclamantei sunt clare şi nu lasă loc de interpretări, neputând fi aplicate prin analogie şi altor situaţii decât cele prevăzute de lege.
Împrejurarea că antecesorul reclamantei a fost prizonier de război în fosta U.R.S.S., nu poate fi asimilată nici unei condamnări politice, astfel cum aceasta este definită în art. 1 din aceeaşi lege, şi nici unei măsuri administrative cu caracter politic în condiţiile art. 3 din acelaşi act normativ.
Acordarea unor măsuri reparatorii în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 nu constituie o cauză nouă, distinctă de măsurile administrative cu caracter politic şi de condamnările cu caracter politic care să nască, alături de acestea dreptul la acordarea de despăgubiri în temeiul Legii 221/2009.
Contrar celor reţinute de instanţa de apel, din interpretarea prevederilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, rezultă că trimiterea făcută de legiuitor la prevederile Decretului-Lege 118/1990 s-a făcut exclusiv în scopul de a reglementa un criteriu de cuantificare a daunelor morale (la stabilirea cărora instanţa urma a avea în vedere şi măsurile reparatorii deja acordate în temeiul acestui decret-lege), fără a institui un nou izvor de acordare a acestor daune.
Prin urmare, constatând că situaţia de prizonier de război în fosta U.R.S.S. a antecesorului reclamantei nu poate fi circumscrisă unei condamnări politice sau unei măsuri administrative cu caracter politic şi că numai în temeiul unei astfel de condamnări ori unei astfel de măsuri administrative se naşte dreptul de a obţine despăgubiri în condiţiile Legii nr. 221/2009, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor legale sus-menţionate, atunci când a reţinut că măsura luată faţă de antecesorul reclamantei se încadrează în domeniul de reglementare a Legii nr. 221/2009 şi că astfel reclamanta este îndreptăţită la despăgubiri în temeiul acestui act normativ.
Sunt, aşadar, întrunite cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în baza căruia recursul M.P. – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea se impune a fi admis şi, pe cale de consecinţă, va fi admis şi recursul pârâtului S.R., urmând ca în aplicarea art. 312 alin. (1) – (3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., să se dispună modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii, ca nefondat, a apelului declarat de reclamantă împotriva sentinţei de fond, prin care, în mod legal, s-a respins acţiunea.
Criticile referitoare la efectele Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale în speţa de faţă şi la cuantumul despăgubirilor, fiind subsecvente reţinerii incidenţei în cauză a Legii nr. 221/2009, nu se mai impun a fi analizate, în condiţiile în care s-a stabilit că situaţia dedusă judecăţii nu se încadrează în domeniul de reglementare al Legii nr. 221/2009, acesta fiind motivul care justifică respingerea acţiunii reclamantei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Satu Mare şi de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, împotriva deciziei nr. 100/ A din 06 aprilie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Modifică decizia recurată în sensul că respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta L.E. împotriva sentinţei civile nr. 2577/ D din 12 noiembrie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 05 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2585/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2589/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
