ICCJ. Decizia nr. 2589/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2589/2012
Dosar nr. 35346/3/2010
Şedinţa publică din 05 aprilie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 22 iulie 2010, reclamantul W.K.A. a chemat în judecată pe pârâtul S.R. prin M.F.P., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa să fie obligat pârâtul să îi plătească suma de 500.000 Euro cu titlu de despăgubiri morale pentru cei 4 ani, 6 luni şi 2 zile în care acesta cu soţia sa W.E. au fost deportaţi şi au avut stabilit domiciliu obligatoriu în localitatea Vădeni Noi - Brăila.
Prin sentinţa civilă nr. 1795 din 23 noiembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamant.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că prin Decizia nr. 1358/2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010), Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată de S.R., prin M.F.P. – D.G.F.P. Constanţa şi a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
De asemenea, a constatat că, având în vedere că dispoziţiile art. 5 alin. (11) din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. I pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din acelaşi articol, trimiterile la lit. a) a alin. (1) al art. 5 din lege rămân fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituţional.
Acţiunea reclamantului priveşte acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ca urmare a măsurii administrative a deportării, încadrându-se aşadar în prevederile legale declarate ca neconstituţionale şi care nu mai pot fi aplicate. De asemenea, s-a apreciat că decizia Curţii Constituţionale are efect imediat, inclusiv asupra acţiunilor deja introduse, în caz contrar ajungându-se la crearea unor situaţii discriminatorii între reclamanţi în raport de data formulării cererilor de chemare în judecată.
Tribunalul a constatat şi că temeiurile de drept pe care reclamantul le-a indicat suplimentar la ultimul termen de judecată nu sunt incidente în cauză.
Astfel, acţiunea de faţă a fost iniţiată şi fundamentată în considerarea prevederilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, întreaga motivare în fapt şi în drept a cererii de chemare în judecată raportându-se la aceste dispoziţii.
Reclamantul nu a motivat în concret cum poate fi reţinută răspunderea pârâtului în baza Rezoluţiei nr. 1096/1996 a Consiliului Europei, art. 5 din C.E.D.O. şi art. 20 din Constituţie, atâta vreme cât, raportat la situaţia obiectivă a părţilor, astfel cum a fost expusă în fapt prin acţiune, niciunul dintre aceste acte normative nu conferă în mod direct un drept la despăgubiri.
Astfel, calificarea juridică a acţiunilor formulate în justiţie se face de judecătorul cauzei după regulile prevăzute de dispoziţiile procesuale civile aparţinând dreptului intern ca, de altminteri, şi verificarea şi stabilirea competenţei materiale de soluţionare, în primă instanţă, a litigiului şi nu în raport de jurisprudenţa unei anumite instanţe.
Totodată, jurisprudenţa C.E.D.O. nu poate constitui, prin ea însăşi, temei de drept a unei acţiuni în justiţie, fiind necesar ca prin acţiune să se invoce care anume din drepturile prevăzute de Convenţie a fost încălcat, în ce anume constă încălcarea şi care anume lege internă se impune a fi înlăturată, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituţia României, justificat de faptul că prin dispoziţiile sale, în tot sau în parte, contravine drepturilor statuate prin Convenţie, astfel cum acestea sunt interpretate în jurisprudenţei Curţii. Mai mult, potrivit principiului neretroactivităţii tratatelor şi convenţiilor internaţionale, C.E.D.O. nu se aplică unui stat contractant decât cu privire fapte juridice ce s-au produs după intrarea ei în vigoare pentru acel stat, deci după depunerea instrumentelor de ratificare.
De asemenea, textele adoptate de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, recomandări, rezoluţii sau opinii, reprezintă orientări importante pentru Comitetul de Miniştri, guverne, parlamente naţionale, partide politice naţionale şi pentru alţi actori importanţi ai societăţii. Rezoluţiile conţin hotărârile Adunării asupra problemelor pe care este împuternicită să le reglementeze sau în privinţa cărora exprimă opinii care angajează doar responsabilitatea ei, dar nu creează un drept direct la despăgubire în favoarea persoanelor fizice, aceeaşi fiind situaţia şi cu privire la Rezoluţia nr. 1096/1996 privind măsurile de desfiinţare a patrimoniului fostelor regimuri comuniste totalitare, iar pentru toate aceste considerente, tribunalul a respins acţiunea, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel reclamantul W.K.A. şi a criticat hotărârea primei instanţe ca netemeinică şi nelegală, deoarece instanţa de fond ar fi trebuit să ţină cont de dispoziţiile internaţionale, respectiv art. 5 din C.E.D.O. şi Rezoluţia 1096/1996 a Consiliului Europei.
Reclamantul a arătat că prin Decretul - Lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999 s-a completat cadrul legislativ referitor la acordarea reparaţiilor morale şi materiale destinate reparării nedreptăţilor comise de regimul politic anterior, precum şi repunerea în drepturi a persoanelor pentru care s-au dispus condamnările penale cu caracter politic.
Reclamantul a invocat că pot fi obţinute aceste despăgubiri în virtutea dreptului de acces la justiţiei garantat de Codul civil, de Constituţia României cât şi de Rezoluţia nr. 1096/1996, şi de art. 5 din C.E.D.O., care garantează dreptul la libertate şi la siguranţă al oricărei persoane.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin decizia nr. 230/ A din 02 martie 2011, a respins apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 1795 din 23 noiembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, ca nefondat.
Instanţa de apel, analizând actele şi lucrările dosarului a constatat că prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale (publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010) a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate referitoare la dispoziţiile art. I pct. 1 şi art. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi pentru suspendarea aplicării unor dispoziţii din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente.
Prin Decizia nr. 1360 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale (publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010) a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora pronunţate în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
De asemenea, prin Decizia nr. 1358 din 20 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale (publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010) a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora pronunţate în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Deciziile Curţii Constituţionale produc efecte juridice erga omnes, iar dispoziţiile legale constatate ca neconstituţionale îşi încetează efectele juridice în termen de 45 de zile de la data publicării acestora, dacă în acest interval Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile constatate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Pe durata acestui termen, actele normative constatate ca neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Prin această decizie, Curtea Constituţională a constatat că nu se poate concluziona în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de foştii deţinuţi politici în perioada comunistă existenţa vreunei obligaţii a statului de a acorda aceste despăgubiri, iar legiuitorul român după data de 22 decembrie 1989, a adoptat Decretul-Lege nr. 118/1990, cât şi Legea nr. 221/2009 în acest scop.
În acest sens, există două norme juridice, respectiv art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 şi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu aceeaşi finalitate.
Prin Decizia nr. 1360 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, s-a reţinut că despăgubirile pentru daune morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile şi proporţionale, cu gravitatea şi suferinţele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative.
Ori despăgubirile prevăzute de dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 nu pot fi considerate drepte, echitabile şi rezonabile.
Instanţa de apel a reţinut că reclamantul putea beneficia de despăgubiri morale în temeiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, dar în situaţia în care acest text de lege a fost declarat neconstituţional, temeiul juridic ce justifica acordarea acestor daune, nu mai există, iar prevederile dispoziţiilor art. 5 din C.E.D.O. nu îşi găsesc aplicarea în această situaţie juridică, şi în consecinţă, a respins apelul ca nefondat.
Împotriva deciziei instanţei de apel reclamantul a declarat recurs, solicitând admiterea recursului şi, în baza art. 312 pct. 3 C. proc. civ., modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului, schimbarea in tot a sentinţei civile nr. 1795 din 23 noiembrie 2010 pronunţata de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în sensul admiterii cererii introductive aşa cum a fost formulată, dat fiind că decizia recurată este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.).
În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamantul a susţinut următoarele:
La data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificata prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că legea aflata în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
În sensul aplicării principiului neretroactivităţii este si jurisprudenta C.E.D.O. Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza B. v. Croaţia, paragraful 81”.
Legea trebuie interpretată în favoarea petiţionarului în vederea atingerii scopului acesteia, respectiv de reparaţie şi de îndreptare pe cât posibil a măsurilor abuzive luate prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.
Legea prevede acordarea de drepturi şi reafirmă în vederea asigurării unui cadru normativ complet şi coerent, posibilitatea obţinerii unor despăgubiri, care oricum puteau fi solicitate în virtutea dreptului de acces la justiţie garantat de Codul Civil, de Constituţia României, Rezoluţia nr. 1096/1996 si de art. 5. 6 si 14 din C.E.D.O., care primează.
Premisa pe care se sprijină decizia Curţii Constituţionale e total greşita, la fel ca şi susţinerile instanţei de apel deoarece drepturile conferite de Decretul-Lege nr. 118/1990 nu au natura juridica a unor despagubiri morale, ci sunt drepturi (indemnizaţii) ce ţin de legislaţia luncii, vechime în muncă etc.
Instanţa de judecată trebuie să ţină cont de dispoziţiile internaţionale, respectiv art. 5, 6 şi 14 din C.E.D.O. si Rezoluţia 1096 din 1996 a C.E.
Potrivit dispoziţiilor art. 20 din Constituţia României „Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu D.U.D.O., cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este arte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii lai favorabile.”
Aşadar, dacă instanţele de judecată constată că legile interne încalcă actele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, conţinând dispoziţii mai puţin favorabile decât acestea din urmă, sunt obligate să ignore aceste prevederi şi să facă aplicarea legilor din reglementarea internaţională mai favorabilă.
În al doilea rând, constatarea Curţii Constituţionale a României, în cuprinsul Deciziilor nr. 1358/21 octombrie 2010 si nr. 1360/21 octombrie 310 (ambele publicate în M. Of. nr. 761/15.11.2010), ca Legea nr. 221/2009, art. 5 alin (1), este similară Decretului-Lege nr. 118/1990, nu împiedică instanţele de judecată să facă aplicarea dispoziţiilor art. 20 din legea fundamentală şi să dea prioritate pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.
Aşa cum reglementările internaţionale au întâietate în fata celor interne, inclusiv în faţa Constituţiei României, statuările C.E.D.O. de la Strasbourg, de exemplu, au prioritate faţă de cele ale Curţii Constituţionale a României, fiind obligatorii pentru instanţe.
Chiar dacă, în exercitarea atribuţiilor sale, Curtea Constituţională are posibilitatea raportării şi la dispoziţiile internaţionale în materia drepturilor fundamentale ale omului, statuările acesteia, aflate în contradicţie cu cele ale forurilor internaţionale competente să interpreteze aceste prevederi, nu pot fi reţinute de instanţele judecătoreşti sesizate cu soluţionarea unui litigiu în care îşi găsesc aplicarea.
Practica neunitară este sancţionată de C.E.D.O., iar jurisprudenţa divergentă, profundă şi persistentă în timp, cu consecinţa afectării principiului siguranţei juridice, definit ca unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept, este de asemenea sancţionată.
Prin decizia nr. 160 din 1 aprilie 2004, Curtea Constituţionala a statuat că stabilirea categoriilor de persoane cărora li se acordă anumite reparaţii pentru constrângerile şi privaţiunile suferite în trecut (..), intră în atribuţiile exclusive ale autorităţii legiuitoare, cu condiţia ca, evident, să nu instituie privilegii ori discriminări între persoanele care se încadrează în aceeaşi categorie şi se afla într-o situaţie identică.”
Sunt încălcate prevederile D.U.D.O. şi cele din Primul Protocol Adiţional la C.A.D.O.L.F., ratificată de România prin Legea nr. 30/1994.
În acest sens recurentul-reclamant a invocat cauza F. împotriva Suediei şi Stubbings contra Marea Britanie în care Curtea a statuat că există discriminare în sensul art. 14 atunci când persoane aflate în situaţii identice sau compatibile sunt tratate preferenţial unele fată de altele, fără a exista o justificare obiectivă si rezonabilă de proporţionalitate între mijloacele folosite si scopul urmărit.
Recurentul-reclamant a mai invocat Rezoluţia 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Rezoluţia 1481 din 2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Declaraţia asupra Principiilor de Bază ale Justiţiei privind Victimele Infracţiunilor şi ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluţia nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985,
Paragraful 104 din Hotărârea C.E.D.O. în cauza D.P. împotriva României (publicată în M. Of. nr. 830/05.12.2007) precizează într-o manieră exemplară şi fără echivoc că: „statutul conferit Convenţiei în dreptul intern permite instanţelor naţionale să înlăture, din oficiu sau la cererea părţilor, prevederile dreptului intern pe care le consideră incompatibile cu Convenţia şi protocoalele sale adiţionale”; deoarece C.E.D.O. face parte integrantă din ordinea juridică internă a statului român (v. art. 11 si art. 20 lin Constituţie), potrivit par. 103 din aceeaşi Hotărâre C.E.D.O.: „Acest aspect amplifică obligaţia pentru judecătorul naţional de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminenţă faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională, fără să fie nevoie să aştepte abrogarea acesteia de către legiuitor”.
În reaprecierea cuantumului daunelor morale, instanţa de apel ar fi trebuit să aibă în vedere existenta prejudiciului moral complex, care este o consecinţă directă a măsurilor abuzive la care a fost supusă, şi nu a se limita sa-si motiveze respingerea apelului pe efectele deciziilor Curţii Constituţionale.
Recursul este nefondat pentru considerentele care succed.
Cererea reclamantului de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale (publicată în M. Of. din 15.11.2010), situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii (publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011), în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din C.E.D.O., referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. În acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În cadrul aceloraşi considerente, Înalta Curte a reţinut că, atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar crea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare, conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în prezenta cauză este aceea de respingere a recursului, în condiţiile în care se constată că, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, cauza dedusă judecăţii nu fusese soluţionată definitiv.
Nu sunt fondate criticile recurentului-reclamant în sensul că instanţa de apel, trebuia ca, în condiţiile în care s-a statuat că textul de lege pe care şi-au întemeiat acţiunea este neconstituţional, să constate că pretenţiilor deduse judecăţii le sunt aplicabile alte norme. În mod corect instanţele de fond şi apel, constatând încetarea efectelor dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, nu a examinat cauza pe temeiul altor norme, făcând o aplicare corespunzătoare a prevederilor art. 294 C. proc. civ.
În condiţiile în care reclamantul a invocat temeiul juridic al cererii în despăgubiri ca fiind reprezentat de dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, examinate ca atare în primă instanţă, analizarea pretenţiilor acestuia din perspectiva altor prevederi legale ar fi echivalat cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului.
Or, un atare act de procedură este contrar dispoziţiilor art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ., potrivit cărora „În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face cereri noi”.
Norma procedurală citată are caracter imperativ şi împiedică o solicitare a reclamantului în sensul examinării cererii sale pe temeiul altei norme decât cea invocată prin cererea de chemare în judecată, cu atât mai mult nu permite examinarea din oficiu a unui alt temei juridic, evident, dacă acesta a fost corect indicat de către reclamant şi nu este necesară o calificare a cererii sub acest aspect.
Excepţiile de la regula prevăzută în art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ., sunt redate în teza II şi în alin. (2) din acelaşi art. 294, vizează exclusiv obiectul unei cereri, nu şi cauza acesteia.
Fiind de strictă interpretare şi aplicare, cazurile respective nu pot fi interpretate ca referindu-se şi la temeiul juridic al cererii, indiferent de modificările intervenite în conţinutul normei invocate în cererea introductivă, inclusiv încetarea efectelor acestei norme, ca urmare a constatării neconstituţionalităţii lor, astfel cum s-a întâmplat în cauză.
Tot astfel, pentru considerentele expuse, reţinute în cuprinsul deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţate de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, referitoare la efectele în timp al Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale şi faţă de prevederile art. 3307 C. proc. civ., se constată că susţinerea vizând nelegalitatea hotărârii recurate pentru neaplicarea normelor comunitare menţionate nu poate fi primită şi că nu se mai impune nici analizarea criticilor care vizează cuantumul despăgubirilor morale care ar fi trebui acordate deoarece dispoziţiile legale care au constituit temeiul juridic în baza căruia au fost solicitate şi-au încetat efectele.
În ce priveşte D.U.D.O. şi Rezoluţiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei şi Adunării Generale a O.N.U., la care face trimitere recurentul-reclamant, este de reţinut că acestea sunt documente politice internaţionale cu caracter de recomandare pentru statele membre ale O.N.U. şi, respectiv, ale Consiliului Europei, iar nu tratate internaţionale, astfel că nu au aplicabilitate directă în dreptul intern pe temeiul art. 11 şi 20 din Constituţie, care se referă numai la tratatele internaţionale.
Deşi recurentul a invocat şi dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se constată că acest temei a fost invocat doar formal, întrucât dezvoltarea motivelor de recurs nu permite încadrarea criticilor în acest motiv de recurs, astfel că nu poate fi analizat.
Având în vedere temeiurile arătate, constatând că, în cauză, este pe deplin incidentă decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii, decizie obligatorie de la momentul publicării sale (M. Of. nr. 789/07.11.2011), conform art. 329 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul W.K.A. împotriva deciziei nr. 230/ A din 02 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 05 aprilie2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2588/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2592/2012. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
