ICCJ. Decizia nr. 2592/2012. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2592/2012
Dosar nr. 3278/3/2008
Şedinţa publică din 05 aprilie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 847 din 15 iunie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis contestaţia formulată de reclamanta SC A.P. SRL, în contradictoriu cu pârâţii S.R. prin C.N.A.D.N.R., Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 198/2004 din cadrul Consiliului Local Tunari, a modificat art. 2 din Hotărârea nr. 34/2007 rectificată prin Hotărârea din 28 februarie 2008, în sensul că a stabilit cuantumul despăgubirilor la suma de 459.114 lei, din care s-a consemnat deja suma de 188.540,76 lei, rămânând de achitat diferenţa de 270.573,24 lei.
Totodată, a respins acţiunea formulată de aceeaşi reclamantă în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, admiţând, în prealabil, excepţia cu acest obiect.
Analizând Hotărârea nr. 34/2007 prin prisma motivelor invocate prin contestaţie, tribunalul a reţinut că reclamanta este proprietara unui teren în suprafaţă de 1685,22 m.p. situat în intravilanul localităţii Tunari, jud. Ilfov, în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 639 din 11 aprilie 2002.
Din acest teren, o suprafaţă de 469,86 m.p., identificată cu nr. cadastral fracţionat 93/1/1 de O.C.P.I. Ilfov, a fost expropriată în vederea realizării lucrării de utilitate publică de interes naţional „Fluidizare trafic pe DN1 km 8 + 100 - km 11 + 100 şi Centura rutieră în zona de nord a municipiului Bucureşti obiect 5B - Extindere la patru benzi a Centurii rutiere a Municipiului Bucureşti pe sectorul cuprins între km 2 + 400 şi intersecţia cu DN, prin H.G. nr. 1124/2007, care a stabilit amplasamentul lucrării şi imobilele supuse exproprierii.
Ulterior, prin Hotărârea nr. 34/2007 rectificată prin Hotărârea din 28 februarie 2008, Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 din cadrul Consiliului Local Tunari a stabilit cuantumul despăgubirilor pentru imobilul expropriat la suma de 188.505,96 lei, la dispoziţia societăţii proprietare consemnându-se însă, conform recipisei nr. 1945465/2 din 26 noiembrie 2007, suma nerectificată de 188.540,76 lei.
În raport cu situaţia de fapt reţinută şi cu concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză de Comisia de experţi desemnată potrivit art. 25 din Legea nr. 33/1994, tribunalul a constatat, în aplicarea art. 26 din acelaşi act normativ, că oferta de despăgubire (188.505,96 lei) este nejustificat de mică în raport cu valoarea reală a imobilului expropriat, atât de la momentul consemnării despăgubirilor (556.643 lei), cât şi de la momentul efectuării expertizei, când preţurile au suferit o scădere semnificativă din cauza crizei imobiliare, pe fondul crizei economice generale (459.114 lei).
Tribunalul a constatat că în cauză nu au intervenit şi nici nu s-au indicat alte persoane îndreptăţite la despăgubiri, iar societatea reclamantă a invocat cu titlu de prejudiciu suprafaţa mare de teren ce se expropriază, însă acest prejudiciu urmează să fie acoperit efectiv tocmai prin despăgubirile ce se vor stabili.
Prin decizia civilă nr. 236 din 02 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-pârât S.R., prin C.N.A.D.N.R., împotriva sentinţei menţionate.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a constatat, în primul rând, că, în mod corect, prima instanţă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 din cadrul Consiliului Local Tunari, având în vedere că primul capăt al cererii îl constituie anularea Hotărârii nr. 34/2007 şi a hotărârii de rectificare din data de 28 februarie 2008, fiind îndeplinită condiţia identităţii între persoana chemată în judecată şi cea care are calitatea de subiect pasiv în raportul juridic dedus judecăţii, această comisie fiind cea care a emis hotărârea de stabilire a despăgubirilor.
În ceea ce priveşte motivele de apel referitoare la cuantumul despăgubirilor stabilite de prima instanţă, Curtea a constatat că, în aplicarea dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 198/2004, momentul stabilirii valorii exproprierii este acela în care a fost efectuat raportul de expertiză în baza căruia a fost emisă hotărârea Comisiei Tunari nr. 34 din 30 octombrie 2007 de stabilire a despăgubirilor.
Curtea a constatat că raportul de expertiză efectuat în apel, care a stabilit valoarea reală a imobilului la nivelul trimestrului 3 - 2007, momentul expertizării terenului pentru emiterea hotărârii de stabilire a despăgubirilor momentul transferul dreptului de proprietate asupra terenului ce a făcut obiectul exproprierii, deci la momentul efectuării raportului de expertiză în baza căruia a fost emisă hotărârea împotriva căreia s-a formulat plângerea din cauză, a stabilit un preţ de 274 euro/m.p., superior preţului acordat intimatei reclamante de către prima instanţă cu titlu de despăgubire, 231 euro/m.p.
În consecinţă, criticile referitoare la cuantum sunt nefondate, confirmându-se că suma stabilită de către instanţa de fond este corespunzătoare valorii reale a bunului expropriat şi reprezintă o justă şi dreaptă despăgubire pentru exproprierea efectuată în interes public.
Curtea nu a avut în vedere raportul de expertiză efectuat de către expertul parte al apelantului pârât, deoarece acesta a stabilit valoarea despăgubirilor cuvenite la nivelul anului 2010, semestrul III, când a fost efectuat raportul de expertiză, ceea ce contravine prevederilor art. 26 din Legea nr. 198/2004.
Deoarece prin rapoartele de expertiză efectuate în cauză s-a constatat că terenul rămas neexpropriat nu a dobândit niciun spor de valoare, s-a apreciat ca nefondată critica formulată de către pârâtă privind faptul că nu s-ar fi scăzut acest spor din valoarea despăgubirii.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâtul S.R., prin C.N.D.N.R. SA, pentru motive de nelegalitate potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor formulate, pârâtul a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, la care trimit dispoziţiile art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004, în ceea ce priveşte momentul la care se stabileşte valoarea imobilului şi se calculează despăgubirile cuvenite pentru terenul expropriat.
Astfel, în mod greşit, instanţa a concluzionat că perioada de referinţă este data raportului de evaluare întocmit anterior exproprierii, întrucât din interpretarea literală a normei şi prin coroborarea acesteia cu art. 25, rezultă că „data raportului de expertiză” se referă strict la momentul efectuării raportului de expertiză în cadrul litigiului având ca obiect cuantumul despăgubirilor contestate pe cale judiciară, fără ca legiuitorul să fi menţionat un alt criteriu temporal de care experţii sau instanţa sa fie ţinuţi.
Raportul de expertiză întocmit anterior exproprierii, în conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (8) din Legea nr. 198/2004, nu poate fi luat în considerare în cadrul litigiului, astfel cum a procedat instanţa de apel, şi pentru motivul că între acesta şi raportul de evaluare întocmit în cursul judecăţii există diferenţe ce rezidă în denumirea dată de textul legal, dar şi din metodologia diferită prevăzută de legiuitor pentru efectuarea celor doua acte procedurale.
Recurentul a arătat, totodată, că instanţa de apel ar fi trebuit să admită apelul şi să respingă cererea ca neîntemeiată, deoarece valoarea de circulaţie la momentul efectuării expertizei în apel a fost stabilită în mod unanim de experţi la 67 euro/m.p., fiind net inferioară valorii acordate de expropriator -113,5 euro/m.p.
Prin motivele de recurs s-a susţinut, în acelaşi timp, că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut calitatea procesuală pasivă a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, deşi atribuţiile acesteia, prevăzute de art. 6 din Legea nr. 198/2004, nu cuprind şi modificarea cuantumului despăgubirilor, calculate în baza raportului de expertiză întocmit în cursul judecăţii.
Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate şi de actele dosarului, Înalta Curte constată că recursul este fondat.
Procedura exproprierii s-a derulat în conformitate cu Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de drumuri de interes naţional, judeţean şi local, al cărei art. 9 prevede că cererea adresată instanţei de judecată de persoana nemulţumită de cuantumul despăgubirilor acordate în procedura administrativă se soluţionează potrivit dispoziţiilor art. 21 – art. 27 din Legea nr. 33/1994.
Chiar dacă Legea nr. 198/2004 era abrogat la data pronunţării deciziei pronunţate în apel la data de 2 martie 2011, prin Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local (publicată în M. Of. nr. 853/20.12.2010), se observă că şi Legea nr. 255/2010 trimite, în ceea ce priveşte procedura jurisdicţională, tot la art. 21 – art. 27 din Legea nr. 33/1994, astfel încât interesează modul de aplicare, de către instanţa de apel, a acestor din urmă dispoziţii.
În acest context, se constată că instanţa de apel nu a făcut o aplicare corespunzătoare a prevederilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.
Potrivit acestei norme, „La calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză…”.
Contrar celor reţinute de către instanţa de apel, ca, de altfel şi prima instanţă, sintagma „data întocmirii raportului de expertiză” corespunde datei la care este efectuată expertiza topografică în cursul judecăţii, şi nu celei a raportului de evaluare întocmit în procedura administrativă a exproprierii, prealabilă procedurii jurisdicţionale, derulată în faţa Comisiei de aplicare a legii din cadrul C.N.A.D.N.R. SA
Această interpretare rezultă din obiectul cererii în justiţie puse de către legiuitor la dispoziţia persoanei expropriate, însă şi din raportarea normei în discuţie la alte dispoziţii ale Legii nr. 198/2004, sub imperiul căreia s-a desfăşurat procedura exproprierii din cauză.
Astfel, chiar dacă cererea prevăzută de art. 9 din aceeaşi lege, reprezintă o cale de atac împotriva hotărârii emise de Comisia de aplicare a Legii nr. 198/2004 din cadrul C.N.A.D.N.R. SA, după cum reiese din art. 10 alin. (1) lit. h) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 198/2004, aprobate prin H.G. nr. 941/2004, finalitatea cererii este aceea a stabilirii cuantumului despăgubirilor de către instanţa de judecată, potrivit unei proceduri specifice şi pe baza altor criterii decât cele aplicate în etapa administrativă prealabilă.
Legiuitorul nu a intenţionat verificarea, de către instanţa de judecată, a legalităţii hotărârii administrative de stabilire a despăgubirilor, în raport de preţurile de vânzare practicate în zona în care se află imobilul expropriat, deoarece, în acest caz, nu ar fi prevăzut o procedură diferită de calcul al despăgubirilor, ci ar fi dispus în sarcina instanţei obligaţia de verificare a legalităţii emiterii hotărârii administrative, prin prisma actelor care au stat la baza acesteia.
Or, se observă că procedura de stabilire a cuantumului despăgubirilor de către instanţa de judecată este cea prevăzută de Legea nr. 33/1994, şi nu de către Legea nr. 198/2004 pentru faza exproprierii, cu finalitatea determinării preţului cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială.
În conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (9) din Legea nr. 198/2004 (în forma de la data pronunţării sentinţei din cauză), autoritatea administrativă implicată în procedura exproprierii are în vedere un raport de evaluare, care se întocmeşte avându-se în vedere expertiza actualizată de Camera Notarilor Publici, potrivit art. 77^1 alin. (5) C. fisc.
Rezultă, din modul diferit de reglementare a procedurii în etapa jurisdicţională, că intenţia legiuitorului a fost aceea de stabilire a cuantumului despăgubirilor, de către instanţa de judecată, pe alte temeiuri decât cele avute în vedere în faza administrativă, inclusiv din perspectiva momentului de calculare a despăgubirilor. Întrucât instanţa de judecată nu verifică dacă hotărârea administrativă a fost legal emisă, nu există niciun motiv pentru a determina cuantumul despăgubirilor la data transferului dreptului de proprietate prin expropriere.
În aceste condiţii, sintagma „data întocmirii raportului de expertiză” presupune raportarea la data efectuării expertizei în cursul judecăţii, şi nu la data exproprierii, cu atât mai mult cu cât legiuitorul foloseşte o terminologie diferită pentru conturarea celor două etape, respectiv „raport de expertiză”, pentru etapa jurisdicţională şi „raport de evaluare”, pentru faza administrativă, neavând-o în vedere, pe aceasta din urmă, ca reper al momentului de calculare a despăgubirilor.
În consecinţă, se constată că instanţa de apel a confirmat, în mod greşit, hotărârea primei instanţe prin care s-a valorificat raportul de expertiză, întocmit în cursul judecăţii, în mai 2009 (data completării raportului), care a calculat valoarea terenului expropriat la nivelul anului 2007, când a avut loc transferul dreptului de proprietate prin expropriere, motivul de recurs pe acest aspect fiind fondat.
Nu se poate proceda la modificarea deciziei şi rejudecarea, de către această instanţă de recurs, a apelului pârâtului S.R., în considerarea raportului de expertiză întocmit în faza procesuală a apelului şi în aplicarea art. 27 din Legea nr. 33/1994, astfel cum se preconizează prin motivele de recurs.
Este adevărat că valoarea terenului expropriat, calculată prin raportul de expertiză din apel (ce nu a fost valorificat prin decizia recurată, pentru a nu agrava situaţia apelantului – pârât în propria cale de atac), este mai mică decât cea oferită de către expropriator, ceea ce ar conduce la respingerea cererii de chemare în judecată, faţă de dispoziţiile art. 27 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.
Raportul de expertiză întocmit în faza apelului nu întruneşte, însă, exigenţele prevăzute de art. 26 din Legea nr. 33/1994, în sensul că nu reflectă preţul de vânzare practicat „în mod obişnuit” în unitatea administrativ – teritorială în care se află imobilul expropriat.
Acesta corespunde, în primul rând, preţului consemnat în acte autentice de vânzare – cumpărare, încheiate în perioada de referinţă (data efectuării expertizei) şi doar în măsura în care nu au fost perfectate tranzacţii în acea perioadă, se poate recurge la alte mijloace de probă concludente, din categoria cărora pot face parte şi ofertele de preţ ale agenţiilor imobiliare ori preţurile din anunţurile de mica publicitate din zonele locale.
Or, experţii desemnaţi de către instanţa de apel s-au raportat exclusiv la ofertele de vânzare ale unor proprietăţi imobiliare din zonă, motivând că nu au avut acces la informaţii deţinute de către Primăria comunei Tunari sau de Camera Notarilor Publici din unitatea administrativ – teritorială pe raza căreia este situat terenul expropriat, privind preţurile din contracte autentice de vânzare – cumpărare, situaţie în care evaluarea făcută de către aceşti experţi nu este relevantă pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor.
În aceste condiţii, se impune efectuarea unei noi expertize topografice, cu respectarea prevederilor art. 25 şi 26 din Legea nr. 33/1994, care să se bazeze pe preţurile de vânzare efectiv practicate în zona în care este situat terenul expropriat, astfel cum rezultă din contracte autentice de vânzare - cumpărare.
În acest sens, urmează a se obţine informaţiile relevante de la Camera Notarilor Publici, de la autoritatea administrativă locală ori de la orice altă instituţie care le poate furniza, prin intermediul instanţei de apel, care va solicita relaţii de la instituţiile ce deţin datele necesare administrării probei.
Doar în măsura în care nu s-au încheiat asemenea tranzacţii în perioada de referinţă, experţii se vor raporta la alte elemente de evaluare, respectiv ofertele de preţ ale agenţiilor imobiliare ori preţurile din anunţurile de mica publicitate.
Înalta Curte constată că este, de asemenea, fondat şi motivul de recurs relativ la lipsa calităţii procesuale pasive a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 198/2004.
Chiar dacă hotărârea de stabilire a despăgubirilor din procedura exproprierii a fost emisă de către această comisie, în condiţiile art. 6 din Legea nr. 198/2004, cererea adresată instanţei de judecată, în conformitate cu art. 9 din aceeaşi lege, nu vizează legalitatea acestei hotărâri, după cum s-a arătat deja, prin prezentele considerente, pentru a fi justificată participarea în proces a emitentului hotărârii, ci are drept obiect stabilirea cuantumului despăgubirilor de către instanţă.
Or, în raport de obiectul cererii şi finalitatea plăţii efective a despăgubirilor în cuantumul determinat de instanţă, legitimarea procesuală pasivă este întrunită în persoana expropriatorului, care efectuează plata, în executarea hotărâri judecătoreşti şi condiţiile art. 8 din Legea nr. 198/2004.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte va admite recursul şi, în baza art. 312 alin. (3) C. proc. civ., va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare, în contradictoriu doar cu pârâtul S.R., prin C.N.A.D.N.R., în vederea efectuării unei noi expertize, în condiţiile arătate prin prezenta decizie.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul S.R. prin C.N.A.D.N.R. împotriva deciziei nr. 236/ A din 02 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 05 aprilie2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2589/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 26/2012. Civil. Acţiune în constatare. Recurs → |
|---|
