ICCJ. Decizia nr. 2626/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2626/2012
Dosar nr. 4104/115/2009
Şedinţa publică din 6 aprilie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 991 din 3 iunie 2010 pronunţată în dosarul nr. 4104/115/2009, Tribunalul Caraş-Severin a admis în parte acţiunea reclamantei P.(R.)S. şi a obligat pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Caraş-Severin să plătească reclamantei 100.000 lei despăgubiri, cu titlu de daune morale.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că legitimitatea procesuală a reclamantei este dovedită în cauză, faţă de dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. Nr. 221/2009 (care dau posibilitatea continuării sau pornirii acţiunii, după moartea persoanei îndreptăţite de către descendenţii persoanei condamnate până la gradul al II-lea inclusiv).
Reclamanta a făcut dovada încadrării sale în dispoziţiile art. 3 şi 5 din Legea nr. 221/2009, care o îndreptăţesc la a solicita obligarea statului la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin dislocare.
Fiind întrunite elementele răspunderii civile instituite de art. 5 din Legea nr. 221/2009 şi art. 48 alin. (3) din Constituţie, s-a reţinut că se impune repararea integrală de către stat a pagubei suferite, ceea ce presupune în principiu înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale acesteia, în scopul repunerii, pe cât posibil, în situaţia anterioară a victimei.
Cât priveşte însă cuantumul acestor daune morale, instanţa de fond a apreciat că suma de 750.000 euro, solicitată prin acţiunea introductivă este exagerată. Prin urmare, s-a reţinut faptul că, orice dislocare pe nedrept, produce celor în cauză suferinţe pe plan moral, social şi profesional, că astfel de măsuri lezează demnitatea, onoarea, iar la stabilirea întinderii daunelor s-a luat în considerare consecinţele negative suferite, pe plan fizic şi psihic de către reclamantă, dându-se eficienţă criteriului unei satisfacţii suficiente şi echitabile, respectiv, cererea a fost admisă pentru suma de 100.000 lei.
Impotriva acestei sentinţe, au declarat apel, în termenul prevăzut de lege, reclamanta P.S. şi pârâtul S.R., reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P. Caraş-Severin.
Prin apelul declarat de reclamantă, s-au adus critici sentinţei fondului, exclusiv sub aspectul cuantumului daunelor acordate, susţinând că, faţă de amploarea acestor privaţiuni, suma acordată de instanţa de fond nu reprezintă o despăgubire justă, fiind prea mică în raport de prejudicial suferit.
Pârâtul S.R., reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P. Caraş-Severin a susţinut, în esenţă, că suma acordată de prima instanţă este exagerat de mare şi se impune să fie reapreciat cuantumul daunelor morale acordate, pentru a nu se transforma într-un izvor de îmbogăţire fără just temei.
Totodată, precizează că reclamanta a beneficiat şi de toate drepturile prevăzute de O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător de rezistenţa anticomunistă, în baza deciziei nr. 133 din 17 ianuarie 2002.
La data de 12 octombrie 2010, reclamanta a depus la dosar o cerere prin care a invocat excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. I şi art. II din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009.
La data de 23 noiembrie 2010 dosarul a fost suspendat în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ. la art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 şi art. 147 alin. (1) teza 2 din Constituţia României.
Cauza a fost repusă pe rolul Curţii de Apel Timişoara şi s-a fixat termen de judecată la data de 22 martie 2011.
Prin decizia nr. 631/ A din 22 martie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei apelate, a admis apelul pârâtul S.R., prin M.F.P., prin D.G.F.P. Caraş-Severin, împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o, în sensul că a respins acţiunea formulată de reclamantă.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate invocată de S.R., prin M.F.P., şi, în consecinţă, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
În ceea ce priveşte efectele Deciziei nr. 1338 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale în raport cu cauza de faţă, Curtea a avut în vedere că sunt aplicabile dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie [(prevăzute şi de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992)], potrivit cărora „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei”.
De asemenea, s-a reţinut că sunt aplicabile speţei şi dispoziţiile art. 47 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
S-a avut în vedere de instanţa de control că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată (M. Of. nr. 761/15.11.2010), iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituţionale [(art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009)] cu dispoziţiile Constituţiei, rezultă că aceste prevederi şi-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate şi că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Aşadar, fiind desfiinţat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acţiunii reclamantei, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, curtea de apel a apreciat că se impune în cauză soluţia admiterii apelului pârâtului cu consecinţa schimbării sentinţei şi respingerii acţiunii reclamantei.
Se susţine că această soluţie se impune, chiar dacă pricina se afla în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituţională a dat naştere unei situaţii juridice legale (obiective), aflată în curs de desfăşurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunţarea unei hotărâri definitive.
Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în faţa instanţei de control judiciar toate problemele de fapt şi de drept dezbătute în prima instanţă, provocând o nouă judecată asupra fondului.
Se mai susţine că această soluţie se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională legea sau dispoziţia dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepţii.
Împotriva acestei ultime decizii a formulat recurs reclamanta criticând-o pentru nelegaliate, prevalându-se în drept de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs reclamanta a arătat că hotărârea a fost dată cu nerespectarea principiului egalităţii în drepturi, faţă de împrejurarea că la data introducerii cererii de chemare în judecată, 04 decembrie 2009, sub imperiul Legii nr. 221/2009, se născuse un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri, astfel încât legea în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
Prin urmare, cererea a fost înregistrată şi judecată în fond înainte de judecarea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 (la fel ca şi apelul motivat declarat de intimata-pârâta), situaţie în care Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale nu este aplicabilă în speţă.
A aprecia altfel, s-ar încălca dispoziţiile art. 16 din Constituţia României care prevede că „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”, creând o discriminare între persoanele care au introdus acţiunea principală în relativ aceeaşi perioadă şi care au obţinut o hotărâre în fond rămasă definitivă la alt moment.
De asemenea, o astfel de interpretare este în contradicţie cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la C.A.D.O.L.F., care prevede că: „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie sa fie asigurat fără nici o discriminare bazata în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice şi orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie”.
Aceste principii au fost reluate în jurisprudenţa recenta a C.E.D.O. în cauza T. vs. T.U.K., pronunţată în anul 2009.
Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu nerespectarea principiului neretroactivităţii legii civile noi care constituie regula de drept potrivit căreia legea civilă se aplică numai situaţiilor care se ivesc în practică după intrarea ei în vigoare, neputându-se aplica faptelor sau actelor juridice petrecute anterior.
Acest principiu este expres consacrat în art. l C. civ., unde se prevede că „Legea dispune numai pentru viitor: ea n-are putere retroactivă” precum şi în art. 15 alin. (2) din Constituţia României, unde se stipulează că „legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”.
Pe cale de consecinţă, efectele deciziei Curţii nu pot viza decât actele, acţiunile, inacţiunile sau operaţiunile ce urmează a se înfăptui în viitor .. (Decizia C.C. nr. 838/2009)
În sensul aplicării principiului neretroactivităţii este şi jurisprudenţa C.E.D.O. (Hotărârea din 8 martie 2006 privind cauza B. vs. Croaţia paragraful 81),
În cauză, susţine recurenta, se impune respectarea aplicarea prioritară a reglementărilor internaţionale, potrivit principiului preeminenţei consacrat în art. 20 din Constituţie, reclamanta fiind beneficiara unui „un bun” în sensul jurisprudenţei C.E.D.O. generată de aplicarea a art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie.
Mai arată că motivul de revizuire prevăzut la pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., nu are incidenţă în cauză, întrucât intimatul-pârât nu a invocat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea Constituţională nepronunţând o hotărâre cu privire la această pricină.
În consecinţă, recurenta solicită admiterea recursului şi modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii apelului declarat de S.R. prin M.F.P. ca nefondat şi admiterii apelului său cu consecinţa admiterii acţiunii formulate.
Înalata Curte, analizând recursul de faţă prin prisma criticilor formulate care se circumscriu motivului de modificare prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar şi prin prisma deciziei nr. 12 din 9 septembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii privind efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, îl constată nefondat, pentru următoarele considerente:
Problema de drept care se pune în speţă este aceea dacă dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acţiunii formulate de reclamantă în baza lor, în condiţiile în care au fost declarate neconstituţionale, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010).
Contrar susţinerilor recurentei, această problemă de drept a fost dezlegată corect de către instanţa de apel, care a reţinut că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituţional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.
Cu privire la efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi (M. Of. nr. 789/07.11.2011), stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenţionată, se impune păstrarea soluţiei din hotărârea recurată, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat, se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui „bun” susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează. În acelaşi timp, nu este exclusă posibilitatea cenzurării, prin prisma exigenţelor Convenţiei, a efectelor deciziilor Curţii Constituţionale asupra litigiilor începute la data la care norma internă, ulterior constatată a fi neconstituţională, era în vigoare.
În acest context, susţinerile recurentei - reclamante relativ la aplicarea C.E.D.O. nu au suport şi urmează a fi înlăturate ca atare.
Reglementările internaţionale în materia drepturilor omului, ratificate de România, deşi parte integrantă a dreptului intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituţie, nu pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient al pretenţiilor de acordare a unor daune materiale ori morale pentru prejudicii cauzate prin încălcări ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale în perioada anterioară ratificării Convenţiei de către România, în anul 1994.
Pentru recunoaşterea unor asemenea drepturi patrimoniale este necesar un act de voinţă al autorităţilor române, în sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte ori fapte abuzive ale statului român, dispoziţiile legale naţionale urmând a fi cenzurate, în planul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale, prin prisma reglementărilor internaţionale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituţie.
Mecanismul de aplicare a Convenţiei europene are drept premisă, aşadar, existenţa unei prevederi legale care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea internaţională, este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietăţii cu dispoziţiile Convenţiei.
În cauză, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi 1360 din 21 octombrie 2010, instanţa de apel a constatat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele, situaţie în care, în absenţa unei prevederi legale posibil a fi înlăturată prin raportare la Convenţia europeană, mecanismul anterior descris nu este viabil, astfel cum eronat a învederat recurenta.
Pentru aceste considerente, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă, în cauză nefiind incident motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTI
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta P.(R.)S. împotriva deciziei nr. 631/ A din 22 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2613/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2629/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
