ICCJ. Decizia nr. 2628/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2628/2012
Dosar nr. 39358/3/2009
Şedinţa publică din 6 aprilie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 39358/3/2009, la data de 06 octombrie 2009, reclamantul C.M. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei de judecată ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâtul la plata sumei de 800.000 euro cu titlu de despăgubiri morale pentru cei 6 ani, (cumulaţi) în care reclamantul (doi ani) împreună cu mama sa (doi ani) şi tatăl său (doi ani) a avut stabilit domiciliu obligatoriu.
Prin sentinţa civilă nr. 868 din 10 iunie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis, în parte, cererea, s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative luate faţă de reclamant privind fixarea de domiciliu obligatoriu în localitatea Vama - Câmpulung pentru perioada 20 aprilie 1952-28 februarie 1954.
Pârâtul a fost obligat la plata către reclamant a sumei de 4.000 euro reprezentând despăgubiri civile cu titlu de daune morale pentru măsurile administrative cu caracter politic, la cursul B.N.R. lei/euro din ziua plăţii.
Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul a reţinut următoarele:
Prin hotărârea nr. 344 din 15 iunie 1951 a Consiliului de Miniştri al Republicii Populare Române, la data de 04 februarie 1952, s-a dispus dislocarea reclamantului şi a familiei acestuia şi stabilirea domiciliului obligatoriu în localitatea Vama, pentru perioada 04 iunie 1952-04 iunie 1954.
Măsura stabilirii domiciliului obligatoriu în comuna Vama luată împotriva reclamantului şi familiei acestuia, prin hotărârea nr. 344/1951 a Consiliului de Miniştri a RPR reprezintă o măsură administrativă, cu caracter politic în sensul prevăzut de art. 3 din Legea nr. 221/2009, ceea ce dă dreptul reclamantului la despăgubiri, conform art. 5 din aceeaşi lege.
Tribunalul a avut în vedere că, prin măsura stabilirii domiciliului obligatoriu, reclamantului şi părinţilor săi le-au fost cauzate suferinţe fizice şi psihice, atingerea adusă onoarei şi demnităţii sale ca persoană, sentimentul de frustrare accentuată din cauza izolării.
Din materialul probatoriu existent la dosarul cauzei, Tribunalul a apreciat că reclamantul a făcut dovada unui prejudiciu personal nepatrimonial care impune acordarea unor daune morale în cuantum de 4.000 euro, pe care instanţa le-a considerat necesare, suficiente şi rezonabile pentru repararea prejudiciului produs în patrimoniul reclamantului şi autorilor săi.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel ambele părţi.
Prin decizia civilă nr. 64/A din 22 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, în unanimitate, s-a respins apelul declarat de reclamant ca nefondat şi, în majoritate, s-a admis apelul declarat de pârât, a fost schimbată, în parte, sentinţa apelată în sensul respingerii capătului de cerere privind obligarea pârâtului la plata daunelor morale, ca neîntemeiat. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
În pronunţarea acestei hotărâri, asupra fondului dreptului, Curtea de Apel a reţinut că, prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale, contravenind art. 1 alin. (3) şi (5) din legea fundamentală privind statul de drept, democratic şi social, în care dreptatea este valoare supremă.
Potrivit prevederilor art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, legiuitorul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Urmare a epuizării termenului menţionat de textul constituţional, fără ca dispoziţiile cenzurate să fie puse în acord cu legea fundamentală, se constată că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele, ceea ce duce la lipsirea de suport legal a cererii introductive de instanţă. Textul declarat neconstituţional era cel care reglementa dreptul subiectiv civil şi pretins în litigiul pendinte, iar încetarea efectelor acestei dispoziţii legale are drept consecinţă lipsirea cererii reclamantului de temei de drept substanţial.
Curtea a mai reţinut că, dacă s-ar considera că instanţa este ţinută de temeiul de drept în vigoare la data formulării acţiunii şi este în drept a ignora declararea neconstituţionalităţii acestuia pe parcursul judecăţii, s-ar goli de conţinut însăşi procedura controlului de constituţionalitate.
O atare concluzie este cu atât mai clară pentru ipoteza în care neconstituţionalitatea este invocată pe parcursul unui proces pendinte, astfel cum art. 29 din Legea nr. 47/1992 o permite în mod expres, în orice fază a procesului. Or, dacă declararea neconstituţionalităţii nu ar avea nici un efect pentru un proces pornit (şi în care s-a pronunţat o hotărâre nedefinitivă), atunci nu şi-ar mai avea rostul nici posibilitatea invocării excepţiei în aceste condiţii şi nici nu s-ar prevedea suspendarea judecăţii litigiului (în vechea reglementare) sau o cale de atac extraordinară, de retractare, pentru cazul admiterii excepţiei (după modificările aduse prin Legea nr. 177/2010 Legii nr. 47/1992 şi Codului de procedură civilă, în art. 322).
Cât priveşte posibilitatea reclamantului de a invoca în beneficiul său dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, mai precis ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, Curtea a considerat că nu se poate reţine existenţa unei „speranţe legitime” a reclamantului la obţinerea unor compensaţii pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a), ulterior declarate neconstituţionale, care ar fi devenit ulterior iluzorie.
Analizând acest aspect, Curtea a avut în vedere şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în privinţa conţinutului noţiunii de „speranţă legitimă”, în sensul că aceasta este legată de modul în care o cerere de chemare în judecată poate fi soluţionată în raport de dreptul intern; o asemenea speranţă trebuie să aibă o bază suficientă în acea lege, respectiv să fie susţinută de temei rezonabil justificat într-o normă de drept cu o bază legală solidă.
În atare situaţie, dreptul la despăgubiri nu se naşte automat (ex lege), ci este supus condiţiei de a formula o cerere şi de a fi admisă această cerere de autoritatea judiciară competentă; petentul nu poate, astfel, să se aştepte ca dreptul său la despăgubiri să se materializeze fără urmarea cu succes a procedurii judiciare - care presupune trecerea unei perioade de timp - în cursul căreia autorităţile trebuie să verifice dacă petentul îndeplineşte condiţiile pentru acordarea despăgubirilor. Or, nu se poate reţine că un act legislativ, care, la scurt timp după emiterea lui, a fost contestat ca fiind contrar principiilor constituţionale (cărora trebuia să se subordoneze şi care erau în egală măsură în vigoare la data formulării acţiunii în pretenţii), şi a fost şi găsit ulterior neconstituţional pe acest motiv, poate reprezenta o bază legală solidă în sensul menţionat mai sus, respectiv în sensul jurisprudenţei Curţii europene.
Curtea C.E.D.O. a menţionat aceste consideraţii în hotărârea din Cauza Slavov contra Bulgariei, unde s-a reţinut că dispoziţia legală referitoare la obţinerea compensaţiilor nu a fost anulată ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, şi nici nu a fost abrogată de legiuitor (după cum s-a arătat, situaţia nefiind identică cu ipoteza abrogării), astfel încât nu se poate invoca nici existenţa unei proceduri neechitabile, prin schimbarea normelor legale în timpul desfăşurării procesului declanşat de reclamant, ci aceste dispoziţii legale şi-au încetat efectul ca rezultat al unei operaţiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituţionalitate al acesteia. În consecinţă, nu se poate vorbi despre faptul că speranţa legitimă ar fi devenit iluzorie.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele părţi.
I. Recurentul reclamant a criticat decizia pentru următoarele motive:
Soluţia pronunţată de instanţa de apel este pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, având în vedere că Legea nr. 221/2009 prevedea posibilitatea acordării de daune morale atât pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, cât şi pentru cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, atât în nume personal, cât şi cele prevăzute de lege.
Curtea Constituţională, în momentul în care a declarat O.U.G. nr. 62/2010 ca fiind neconstituţională, se referă la „încălcarea art. 15 alin (2) din Constituţie privind principiul neretroactivităţii legii”.
Astfel, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
În sensul aplicării principiului neretroactivităţii este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza Blecic v. Croaţia, paragraful 81).
De altfel, legea prevede acordarea de drepturi şi reafirmă în vederea asigurării unui cadru normativ complet şi coerent, posibilitatea obţinerii unor despăgubiri, care oricum puteau fi solicitate în virtutea dreptului de acces la justiţie garantat de Codul Civil, de Constituţia României, Rezoluţia nr. 1096/1996 şi 1481/2006 ale A.P.C.E. şi de art. 5, 6 şi 14 din C.E.D.O., care primează.
Conform dispoziţiilor art. 20 din Constituţia României, dacă instanţele constată că legile interne încalcă pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, conţinând dispoziţii mai puţin favorabile decât acestea din urmă, sunt obligate să ignore aceste prevederi şi să facă aplicarea celor din reglementarea internaţională mai favorabilă.
Aşa cum reglementările internaţionale au întâietate în fata celor interne, inclusiv în faţa Constituţiei României, statuările Curţii Europene a Drepturilor Omului au prioritate faţă de cele ale Curţii Constituţionale a României, fiind obligatorii pentru instanţe.
Asigurarea caracterului unitar al practicii judecătoreşti este impus şi de principii constituţional al egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi, implicit, a autorităţii judecătoreşti, acest principiu fiind grav afectat dacă, în aplicarea unuia şi aceluiaşi prejudiciu cauzat, soluţiile instanţelor judecătoreşti ar fi diferite şi chiar contradictorii.
Practica neunitară este sancţionată de C.E.D.O., iar jurisprudenţa divergentă, profundă şi persistentă în timp, cu consecinţa afectării principiului siguranţei juridice, definit ca unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept, este, de asemenea, sancţionată.
Sunt încălcate prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi cele din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994.
În acest sens, citează cauzele Fredin împotriva Suediei, Stubbings contra Marii Britanii, în care Curtea a statuat că există discriminare în sensul art. 14 atunci când persoane aflate în situaţii identice sau compatibile sunt tratate preferenţial unele faţă de altele, fără a exista o justificare obiectivă şi rezonabilă de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit.
Declaraţia asupra Principiilor de Bază ale Justiţiei privind Victimele Infracţiunilor şi ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluţia nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, cere statelor să faciliteze accesul la justiţie şi tratamentul echitabil al victimelor (deci, inclusiv al foştilor deţinuţi politici din regimul totalitar supuşi exterminării, relelor tratamente şi torturii, care constituie crime împotriva umanităţii şi abuzuri de putere) pentru a obţine restituiri, reparaţii, despăgubiri, compensaţii şi asistenţă.
De asemenea, paragraful 104 din Hotărârea C.E.D.O. în cauza Dumitru Popescu împotriva României (publicată în M. Of. nr. 830 din 05 decembrie 2007) precizează într-o manieră exemplară şi fără echivoc că: „statutul conferit Convenţiei în dreptul intern permite instanţelor naţionale să înlăture - din oficiu sau la cererea părţilor - prevederile dreptului intern pe care le consideră incompatibile cu Convenţia şi protocoalele sale adiţionale”.
În reaprecierea cuantumului daunelor morale, instanţa de apel ar fi trebuit să aibă în vedere existenţa prejudiciului moral complex, care este o consecinţă directă a măsurilor abuzive la care a fost supusă, şi nu a se limita să-şi motiveze respingerea apelului raportat la deciziile Curţii Constituţionale.
Recurentul reclamant a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului, schimbarea, în tot, a sentinţei civile, în sensul admiterii cererii introductive aşa cum a fost formulată.
II. Recurentul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a criticat decizia pentru următoarele motive:
În mod greşit instanţa de apel, deşi a admis apelul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a schimbat, în parte, sentinţa atacată, menţinând dispoziţia referitoare la constatarea caracterul politic al măsurii administrative luate faţă de reclamant privind fixarea de domiciliu obligatoriu în localitatea Vama Câmpulung pentru perioada 20 aprilie 1952-28 februarie 1954, capăt de cerere care este lipsit de interes.
Aceasta deoarece, din actele depuse la dosarul cauzei, precum şi din acţiunea aşa cum a fost formulată, rezultă că reclamantul a beneficiat de Decretul - lege nr. 118/1990, prin hotărârea nr. 5278 din 14 februarie 1992, stabilindu-i-se o indemnizaţie lunară în cuantum de 400 de lei, precum şi de O.U.G. nr. 214/1999, prin decizia nr. 889 din 21 mai 2009, recunoscându-i-se calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă.
Or, Decretul - lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999 au fost reglementate de către legiuitor tocmai pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, drepturi care nu se pot acorda decât prin recunoaşterea caracterului politic al condamnării, respectiv al măsurii administrative dispusă printr-o sentinţă, respectiv decizie, de către autorităţile regimului comunist.
În acelaşi sens s-a constatat şi prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Întrucât reclamantul a beneficiat de Decretul - lege nr. 118/1990, precum şi de O.U.G. nr. 214/1999, ca urmare a recunoaşterii caracterului politic al măsurii administrative a domiciliului obligatoriu, instanţa nu mai poate constata acest lucru, devenind incident art. 111 C. proc. civ.
Recurentul pârât a solicitat admiterea recursului, modificarea, în parte, a deciziei atacate, în sensul respingerii şi a capătului de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative luate faţă de reclamant privind fixarea de domiciliu obligatoriu în localitatea Vama Câmpulung pentru perioada 20 aprilie 1952-28 februarie 1954.
În dosar nu au fost depuse întâmpinări.
Înalta Curte a invocat, ca motiv de ordine publică, în ceea ce priveşte cererea de acordare a daunelor morale, incidenţa, în speţă, a deciziei pronunţate în interesul legii nr. 12/2011, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar în ceea ce priveşte cererea de constatare a caracterului politic al măsurii administrative dispuse faţă de reclamant şi familia sa, interesul în formularea acestei cereri faţă de dispoziţiile art. 3 lit. b) din Legea nr. 221/2009.
Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, inclusiv de motivul de recurs invocat din oficiu, precum şi de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat şi recursul declarat de pârât este fondat pentru următoarele considerente:
I. Cu privire la recursul declarat de reclamant, criticile vizând greşita aplicare a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, în speţa de faţă, de către Curtea de Apel, raportat şi la decizia în interesul legii nr. 12/2011, sunt neîntemeiate.
Problema de drept care se pune în speţă este aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecăţii, în condiţiile în care textul a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin deciziile Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, publicate în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen, respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a stabilit că deciziile nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale produc efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării lor în M. Of., cu excepţia situaţiei în care, la această dată, era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv la data publicării respectivelor decizii.
Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie din art. 137 alin. (4) din Constituţie este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există, însă, un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme, la data publicării deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri.
Referitor la noţiunea de „bun”, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă” de a obţine beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt, însă, condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea, de către instanţă, a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor.
Sub acest aspect, în jurisprudenţa Curţii Europene s-a statuat că o creanţă de restituire este „o creanţă sub condiţie” atunci când „problema întrunirii condiţiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare şi administrative promovate”. De aceea, „la momentul sesizării jurisdicţiilor interne şi a autorităţilor administrative, această creanţă nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol” (Cauza Caracaş împotriva României, hotărârea publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007).
În mod asemănător s-a reţinut într-o altă cauză (Cauza Ionescu şi Mihăilă contra României, hotărârea din 14 decembrie 2006), şi anume că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanţă condiţională, deoarece „problema îndeplinirii condiţiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluţionată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră”.
Nu este vorba, aşadar, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, aşa încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
În jurisprudenţa Curţii Europene s-a statuat că „o creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat”(Cauza Fernandez-Molina Gonzales ş.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu se poate vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Referitor la noţiunea de „speranţă legitimă”, fiind vorba, în speţă, de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale (Cauza Atanasiu ş.a. contra României, paragraful 137).
O asemenea jurisprudenţă nu s-a conturat, însă, până la adoptarea deciziilor Curţii Constituţionale, iar noţiunea de „speranţă legitimă” nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.
Prin urmare, există un bun susceptibil de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 numai în măsura în care, la data pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, exista o hotărâre definitivă care să fi confirmat dreptul reclamantului, ceea ce nu este cazul în speţă, potrivit celor deja arătate.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 par.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia dintre părţile procesului nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie, astfel, înlăturat.
De asemenea, nu se poate reţine nici că, prin aplicarea în speţă a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, s-ar fi încălcat art. 14 din Convenţie, cum susţine recurentul prin trimiterea făcută de acesta la jurisprudenţa instanţelor naţionale, care au dat câştig de cauză petenţilor în cauze similare, precum şi prin invocarea art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiindcă cererea lui nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării” constă în pronunţarea deciziilor Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea recursului în interesul legii promovat în legătură cu problema de drept în discuţie, a procedat la examinarea efectelor deciziei Curţii Constituţionale inclusiv din perspectiva diferitelor texte din Convenţie care au legătură cu problema supusă analizei, ajungând la concluzia, deja redată, că, în cazul în care solicitantul nu beneficiază de o hotărâre definitivă care să stabilească dreptul său la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, la data publicării deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010 – 15 noiembrie 2010, aceste decizii îşi produc efectele, partea neavând un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenţie.
Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în interesul legii este obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 3307 C. proc. civ., inclusiv din perspectiva concluziilor rezultate în urma analizei efectelor deciziei Curţii Constituţionale raportat la diferitele texte din Convenţia Europeană, astfel cum au fost redate mai sus, aşa încât instanţele nu pot proceda la o analiză diferită de cea a instanţei supreme a deciziilor Curţii Constituţionale raportat la dispoziţiile din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Cât priveşte pronunţarea deciziei cu încălcarea Rezoluţiilor A.P.C.E. nr. 1096/1996 şi 1481/2006, precum şi a Declaraţiei asupra Principiilor de Bază ale Justiţiei pentru Victimele Infracţiunilor şi ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U., prin Rezoluţia nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, instanţa nu poate face aplicarea directă a acestora în speţa de faţă, întrucât actele internaţionale respective au valoare de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei şi ale O.N.U. şi nu forţă juridică directă în dreptul intern.
Referitor la solicitarea recurentului, formulată pentru prima oară în faţa instanţei de recurs, de a se analiza acţiunea lui în pretenţii din perspectiva art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte constată că o asemenea cerere este inadmisibilă, deoarece, potrivit art. 316 raportat la art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în recurs nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată. Instanţa de recurs examinează legalitatea hotărârii recurate în raport de cadrul procesual şi temeiurile de drept fixate în fazele procesuale anterioare, neputându-se pronunţa pentru prima oară în calea de atac asupra unui temei juridic diferit de cel invocat prin cererea de chemare în judecată.
În consecinţă, nu este posibilă înlăturarea aplicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 în speţa de faţă, Curtea de Apel pronunţând o soluţie legală, sub aspectul aplicării acestei decizii şi respingerii cererii de acordare a daunelor morale, formulate de reclamant.
Cât priveşte contestarea cuantumului daunelor morale acordate de prima instanţă, această critică este superfluă atât timp cât, urmare a pronunţării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, a dispărut fundamentul juridic al pretenţiilor de această natură ale recurentului.
Având în vedere aceste considerente, nefiind întrunite cerinţele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în baza art. 312 alin. (1) din acelaşi cod, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamant împotriva deciziei Curţii de Apel, ca nefondat.
II. Referitor la recursul declarat de pârât, criticile formulate de acesta în legătură cu lipsa de interes al reclamantului în constatarea caracterului politic al măsurii administrative dispuse faţă de el şi familia sa sunt întemeiate, raportat la aspectul supus dezbaterii de către instanţă, la termenul de astăzi, iar nu pentru motivele invocate de pârât în cerere.
Interesul în formularea unei acţiuni reprezintă folosul practic urmărit de reclamant prin exercitarea dreptului la acţiune.
În speţă, măsura administrativă a fixării domiciliului obligatoriu reclamantului şi familiei sale în baza hotărârii Consiliului de Miniştri R.P.R. nr. 344 din 15 martie 1951 constituie de drept măsura administrativă cu caracter politic potrivit art. 3 lit. b) din Legea nr. 221/2009.
Prin urmare, din moment ce legea o defineşte ca atare, instanţa nu are de ce a se mai pronunţa în acest sens, interesul reclamantului de a obţine o asemenea hotărâre judecătorească fiind inexistent.
Pe de altă parte, solicitarea reclamantului co obiectul sus-menţionat este indisolubil legată de cererea privind acordarea daunelor morale; or, atât timp cât acestea nu mai pot fi obţinute în prezent faţă de considerentele expuse mai sus, nici interesul în constatarea caracterului politic al măsurii administrative dispuse nu se mai justifică.
În raport de aceste argumente, în baza art. 312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârât, va modifica, în parte, decizia recurată, şi, pentru aceleaşi considerente, în baza art. 296 C. proc. civ., va schimba, în tot, sentinţa apelată şi va respinge, ca lipsit de interes, capătul de cerere cu privire la constatarea caracterului politic al măsurii administrative luate faţă de reclamant privind fixarea de domiciliu obligatoriu în localitatea Vama Câmpulung, pentru perioada 20 aprilie 1952-28 februarie 1954.
Va menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, împotriva deciziei nr. 64/A din 22 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Modifică, în parte, decizia recurată, în sensul că schimbă, în tot, sentinţa civilă nr. 868 din 10 iunie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Respinge, ca lipsit de interes, capătul de cerere cu privire la constatarea caracterului politic al măsurii administrative luată faţă de reclamant privind fixarea de domiciliu obligatoriu în localitatea Vama, Câmpulung, pentru perioada 20 aprilie 1952-28 februarie 1954.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.M. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2624/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2634/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
