ICCJ. Decizia nr. 2624/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2624/2012
Dosar nr. 3580/115/2009
Şedinţa publică din 6 aprilie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin sub nr. 3580/115/2009 din 3 noiembrie 2009, reclamantele C.A.M., C.M. şi S.M.A. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate că se încadrează în dispoziţiile art. 1 alin. (2) şi art. 5 din Legea nr. 221/2009 şi să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 6.000.000 euro daune morale şi la 150.000 euro daune materiale-echivalentul a 851.873 lei la data de 19 august 1947.
Prin sentinţa civilă nr. 465 din 22 martie 2010, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin, a fost admisă, în parte, acţiunea formulată de reclamante.
A fost obligat pârâtul să plătească reclamantelor suma de 100.000 euro sau echivalentul în lei la data plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral.
A fost obligat pârâtul să plătească reclamantelor suma de 851.873 lei la nivelul datei de 19 august 1947, sumă ce va fi actualizată la data plăţii efective, reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate.
Au fost respinse celelalte pretenţii.
În pronunţarea acestei sentinţe, instanţa a reţinut următoarele:
Tatăl reclamantelor a fost arestat la data de 27 octombrie 1947 şi depus în arestul Penitenciarului Oradea, după cum reiese din documentele emise de Legiunea Jandarmi Bihor, Postul de Jandarmi Vaşcău, şi eliberat la data de 5 mai 1948 din Penitenciarul Oradea. C.D. a fost beneficiar al Decretului-lege nr. 118/1990, prin hotărârea nr. 3042 din 30 aprilie 1991. De asemenea, şi reclamantele beneficiază de dispoziţiile aceluiaşi act normativ, ca persoane persecutate administrativ politic.
După eliberarea din Penitenciarul Oradea, în data de 5 mai 1948, a urmat domiciliul obligatoriu în perioada 1948-1952 în Vaşcău şi, apoi, strămutarea politică în anul 1952, în colonia minieră Caransebeş. Perioada de domiciliu obligatoriu al tatălui şi familiei, celor trei reclamante li s-a recunoscut conform Decretului-lege nr. 118/1990, prin deciziile date de Direcţia de Muncă şi Incluziune Socială Caraş-Severin şi Cluj. Tatălui lor i s-a recunoscut domiciliul obligatoriu prin Hotărârea nr. 3042/1991.
Despăgubirile morale solicitate de reclamante urmăresc să repare atât prejudiciul moral suferit prin arestarea tatălui lor, C.D., cât şi cel suferit prin luarea măsurilor administrative cu caracter politic faţă de întreaga familie, constând în domiciliul obligatoriu în perioada 5 mai 1948-1 septembrie 1952 şi strămutarea în Caransebeş în perioada 1 septembrie 1952-1 iulie 1956.
Raportat la probatoriul administrat în cauză s-a reţinut că arestarea tatălui reclamantelor în perioada 27 octombrie 1947-5 mai 1948 a avut caracter politic în sensul art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, iar, în perioadele 5 mai 1948-1 septembrie 1952 în care familia reclamantelor a avut domiciliul obligatoriu în Vaşcău şi 1 septembrie 1952-1 iulie 1956 în care familia reclamantelor a fost strămutată în Caransebeş, faţă de aceştia au fost luate măsuri administrative cu caracter politic în sensul dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 221/2009.
Conform dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, reclamantele sunt îndreptăţite la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în condiţiile anterior reţinute, atât de antecesorii lor, cât şi de ele personal.
În aprecierea importanţei prejudiciului moral trebuie avute în vedere repercusiunile prejudiciului moral asupra stării generale a sănătăţii persoanei, precum şi asupra posibilităţii ei de a se realiza deplin pe plan social, profesional şi familial.
Ca atare, instanţa a apreciat că suma de 100.000 euro reprezintă o indemnizaţie echitabilă.
Cu privire la obligarea pârâtului la plata daunelor materiale, în cuantum de 150.000 euro, reprezentând stocul de marfă din prăvălia autorului lor, confiscat ca efect al măsurii administrative cu caracter politic, din procesul-verbal de constatare emis de Camera de Comerţ şi Industrie Oradea, cu data poştei 18 august 1948 şi ştampila C.C.I.O. rezultă că valoarea stocului de marfă la 19 august 1947 (anterior arestării) era de 851.873 lei, cuvenit reclamantelor la valoarea actualizată în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Lege.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantele şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice – Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin.
Prin decizia nr. 375/A din 28 februarie 2011, Curtea de Apel Timişoara – secţia civilă a respins apelul declarat de reclamante, a admis apelul declarat de pârât, a schimbat, în parte, hotărârea atacată, în sensul că a respins acţiunea introdusă de către reclamante pentru daunele morale. A menţinut, în rest, sentinţa civilă pentru daunele materiale.
În pronunţarea acestei hotărâri, a reţinut că, în ceea ce priveşte petitul privind acordarea de daune morale, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii, a fost declarat neconstituţional prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, decizie publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Curtea Constituţională a reţinut că reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu a fost temeinic fundamentată şi încalcă normele de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000, determinând incoerenţă şi instabilitate legislativă.
Din această cauză s-a ajuns la existenţa unor reglementări paralele şi care au aceeaşi finalitate în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă. Curtea Constituţională a ajuns la această concluzie având în vedere faptul că art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferenţa constând doar în modalitatea de plată a despăgubirilor morale, adică prestaţii lunare, până la sfârşitul vieţii, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, şi o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
În fine, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 contravin prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie.
În conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituţie şi cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispoziţiile legale constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Conform art. 147 alin. (4) din Constituţie şi art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării, deciziile prin care se constată neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale sunt general obligatorii şi au putere de lege numai pentru viitor.
În cazul de faţă, decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Prin urmare, această decizie a Curţii Constituţionale a devenit obligatorie pentru instanţă.
Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii reclamantelor, şi-a încetat efectele juridice.
Inexistenţa temeiului juridic atrage nelegalitatea acţiunii reclamantelor sub aspectul despăgubirilor morale.
Nu se poate reţine nici că reclamantele aveau, anterior deciziei Curţii Constituţionale, un „bun” în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie. Aveau doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o puteau pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel.
În cazul de faţă nu s-a pronunţat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanţa fiind îndreptăţită să exercite un control complet asupra temeiniciei şi legalităţii hotărârii atacate.
Această interpretare se impune cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocată în acea cauză, declarând neconstituţională legea, ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau o ordonanţă.
Faţă de cele reţinute anterior, nu mai prezintă nicio relevanţă şi nu se mai impun a fi analizate criticile aduse de apelanţi hotărârii primei instanţe cu privire la cuantumul despăgubirilor privind daunele morale, cu atât mai mult cu cât art. I şi art. II din O.U.G. nr. 62/2010 au fost, de asemenea, declarate neconstituţionale prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Cum apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin, vizează numai nelegalitatea hotărârii privind suma de 100.000 euro, acordate de instanţa de fond cu titlu de daune morale (solicitate a fi majorate pe calea apelului declarat de reclamante), fără a se invoca critici privind suma de 851.873 lei, ce se va actualiza la data plăţii efective, reprezentând daune materiale, în raport de considerentele de mai sus, în baza art. 296 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a respins apelul declarat de reclamante,a admis apelul declarat de pârât, a schimbat, în parte, hotărârea atacată, în sensul că a respins acţiunea civilă introdusă de către reclamante pentru daunele morale, a menţinut, în rest, sentinţa civilă pentru daunele materiale.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamantele şi pârâtul.
I. Recurentele reclamante prezintă situaţia de fapt din dosar, în raport de probele administrate, şi susţin că suma de bani acordată cu titlu de daune morale este insuficientă.
În ceea ce priveşte incidenţa deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, consideră că au fost discriminate, deoarece s-a creat un cadru juridic discriminatoriu pentru persoanele aflate în situaţii similare, care au depus cereri în acelaşi timp şi au urmat aceeaşi procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, încălcându-se, astfel, art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În consecinţă, după cum chiar Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa, respectarea principiului egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite.
La data introducerii cererii de chemare în judecată a Statului Român, la 29 octombrie 2009, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri morale în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data formulării acţiunii este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
În sensul aplicării principiului neretroactivităţii este şi jurisprudenţa C.E.D.O. (hotărârea din 8 martie 2006 privind cauza Blecic vs. Croaţia par. 81), art. 15 alin. (2) din Constituţie este, de asemenea, în sprijinul principiului neretroactivităţii legii.
În prezenta speţă, reclamantele, la data pronunţării deciziei nr. 1358/2010, obţinuseră acordarea daunelor morale în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel că aveau o speranţă legitimă şi, prin urmare, un bun în înţelesul art. 1 din Protocolul 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
De asemenea, se pune problema încălcării dreptului la un proces echitabil în condiţiile unei profunde instabilităţi legislative generatoare de insecuritate a circuitului civil şi general.
Şi în ipoteza în care reclamantele nu mai pot beneficia de despăgubiri în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, sunt îndreptăţite de a obţine despăgubiri pentru prejudiciile morale suferite în baza dispoziţiilor de drept comun, art. 998 C. civ., câtă vreme s-a constatat caracterul politic al măsurilor administrative abuzive luate împotriva familiei C.
Într-o astfel de ipoteză nu s-ar putea invoca nici prescripţia dreptului de a cere despăgubiri din moment ce Legea nr. 221/2009 le-a repus în dreptul de a cere despăgubiri pentru prejudicii cauzate de măsurile abuzive luate de regimul comunist instaurat în România după 6 martie 1945.
În pronunţarea deciziei recurate nu s-a ţinut seama de Rezoluţia APCE nr. 1096 din 1996, de Rezoluţia 1481/2006 a APCE şi de Protocolul 12/2000 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Invocă existenţa mai multor cauze în care s-a dat câştig de cauză reclamanţilor, de către aceeaşi instanţă.
II. Recurentul pârât Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin, a criticat decizia pentru următoarele motive:
Curtea de Apel Timişoara, în mod greşit reţine faptul că apelantul pârât nu a criticat sentinţa civilă şi cu privire la acordarea de despăgubiri materiale.
Din conţinutul apelului rezultă faptul că acesta a criticat aspectul privind daunele materiale.
În temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, se instituie dreptul la despăgubiri prin echivalent bănesc numai în cazul bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare. Or, prin hotărârea de condamnare a tatălui reclamantelor, nu s-a dispus măsura confiscării vreunui bun, mai mult decât atât, probele administrate în cauza sunt insuficiente.
Conform Legii nr. 221/2009, nu există cadrul legal pentru despăgubiri reprezentând daune materiale actualizate la data plătii efective.
Recurentul pârât a solicitat, în principal, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanţa de apel, cu privire la criticile referitoare la daunele materiale, iar, în subsidiar, modificarea, în parte, a deciziei, în sensul respingerii, în tot, a cererii de chemare în judecată.
Intimatele reclamante au formulat întâmpinare la recursul declarat de pârât, prin care au solicitat, în esenţă, respingerea recursului declarat de această parte, ca nefondat.
Înalta Curte a invocat, ca motiv de ordine publică, în ceea ce priveşte cererea de acordare a daunelor morale, incidenţa, în speţă, a deciziei pronunţate în interesul legii nr. 12/2011, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, inclusiv de motivul de recurs invocat din oficiu, precum şi de dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamante este nefondat şi recursul declarat de pârât este fondat pentru următoarele considerente:
I. Cu privire la recursul declarat de reclamante, susţinerile prin care a fost prezentată situaţia de fapt din dosar în raport de probele administrate nu sunt relevante atât timp cât nu se concretizează în critici de nelegalitate susceptibile de încadrare în cazurile de casare sau de modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ.; ca atare, nu vor fi avute în vedere de prezenta instanţă la soluţionarea recursului.
Criticile vizând greşita aplicare a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, în speţa de faţă, de către Curtea de Apel, raportat şi la decizia în interesul legii nr. 12/2011, sunt neîntemeiate.
Problema de drept care se pune în speţă este aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecăţii, în condiţiile în care textul a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin deciziile Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, publicate în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen, respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a stabilit că deciziile nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale produc efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării lor în M. Of., cu excepţia situaţiei în care, la această dată, era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv la data publicării respectivelor decizii.
Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie din art. 137 alin. (4) din Constituţie este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există, însă, un drept definitiv câştigat, iar reclamantele nu erau titularele unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme, la data publicării deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul lor la despăgubiri.
Referitor la noţiunea de „bun”, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă” de a obţine beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt, însă, condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea, de către instanţă, a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor.
Sub acest aspect, în jurisprudenţa Curţii Europene s-a statuat că o creanţă de restituire este „o creanţă sub condiţie” atunci când „problema întrunirii condiţiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare şi administrative promovate”. De aceea, „la momentul sesizării jurisdicţiilor interne şi a autorităţilor administrative, această creanţă nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol” (Cauza Caracaş împotriva României, hotărârea publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007).
În mod asemănător s-a reţinut într-o altă cauză (Cauza Ionescu şi Mihăilă contra României, hotărârea din 14 decembrie 2006), şi anume că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanţă condiţională, deoarece „problema îndeplinirii condiţiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluţionată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră”.
Nu este vorba, aşadar, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, aşa încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
În jurisprudenţa Curţii Europene s-a statuat că „o creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat”(Cauza Fernandez-Molina Gonzales ş.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu se poate vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Referitor la noţiunea de „speranţă legitimă”, fiind vorba, în speţă, de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale (Cauza Atanasiu ş.a. contra României, paragraful 137).
O asemenea jurisprudenţă nu s-a conturat, însă, până la adoptarea deciziilor Curţii Constituţionale, iar noţiunea de „speranţă legitimă” nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.
Prin urmare, există un bun susceptibil de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 numai în măsura în care, la data pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, exista o hotărâre definitivă care să fi confirmat dreptul reclamantelor, ceea ce nu este cazul în speţă, potrivit celor deja arătate.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 par.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia dintre părţile procesului nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreționar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie, astfel, înlăturat.
De asemenea, nu se poate reţine nici că, prin aplicarea în speţă a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, s-ar fi încălcat art. 14 din Convenţie şi Protocolul nr. 12 adiţional la aceasta, cum susţin recurentele prin trimiterea făcută de acestea la jurisprudenţa instanţelor naţionale, care au dat câştig de cauză petenţilor în cauze similare, precum şi prin invocarea art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Protocolului nr. 12.
Principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantele s-ar găsi, dat fiindcă cererea lor nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării” constă în pronunţarea deciziilor Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea recursului în interesul legii promovat în legătură cu problema de drept în discuţie, a procedat la examinarea efectelor deciziei Curţii Constituţionale inclusiv din perspectiva diferitelor texte din Convenţie care au legătură cu problema supusă analizei, ajungând la concluzia, deja redată, că, în cazul în care solicitantul nu beneficiază de o hotărâre definitivă care să stabilească dreptul său la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, la data publicării deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010 – 15 noiembrie 2010, aceste decizii îşi produc efectele, partea neavând un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenţie.
Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în interesul legii este obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 3307 C. proc. civ., inclusiv din perspectiva concluziilor rezultate în urma analizei efectelor deciziei Curţii Constituţionale raportat la diferitele texte din Convenţia Europeană, astfel cum au fost redate mai sus, aşa încât instanţele nu pot proceda la o analiză diferită de cea a instanţei supreme a deciziilor Curţii Constituţionale raportat la dispoziţiile din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Cât priveşte pronunţarea deciziei cu încălcarea Rezoluţiilor A.P.C.E. nr. 1096/1996 şi 1481/2006, instanţa nu poate face aplicarea directă a acestora în speţa de faţă, întrucât actele internaţionale respective au valoare de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei şi nu forţă juridică directă în dreptul intern.
Referitor la solicitarea recurentelor, formulată pentru prima oară în faţa instanţei de recurs, de a se analiza acţiunea lor în pretenţii din perspectiva art. 998 C. civ., Înalta Curte constată că o asemenea cerere este inadmisibilă, deoarece, potrivit art. 316 raportat la art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în recurs nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată. Instanţa de recurs examinează legalitatea hotărârii recurate în raport de cadrul procesual şi temeiurile de drept fixate în fazele procesuale anterioare, neputându-se pronunţa pentru prima oară în calea de atac asupra unui temei juridic diferit de cel invocat prin cererea de chemare în judecată.
În consecinţă, nu este posibilă înlăturarea aplicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 în speţa de faţă, Curtea de Apel pronunţând o soluţie legală, sub aspectul aplicării acestei decizii şi respingerii cererii de acordare a daunelor morale, formulate de reclamante.
Cât priveşte contestarea cuantumului daunelor morale acordate de prima instanţă, această critică este superfluă atât timp cât, urmare a pronunţării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, a dispărut fundamentul juridic al pretenţiilor de această natură ale recurentelor.
Având în vedere aceste considerente, nefiind întrunite cerinţele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în baza art. 312 alin. (1) din acelaşi cod, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamante împotriva deciziei Curţii de Apel, ca nefondat.
II. Recursul declarat de pârât este fondat din perspectiva art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Astfel, instanţa de apel a considerat în mod greşit că apelantul pârât nu a criticat sentinţa şi din perspectiva soluţiei pronunţată de Tribunal privind daunele materiale solicitate de reclamante.
În paragrafele 5 şi 8 ale paginii 4 din cererea de apel formulată de pârât, acesta critică dispoziţia primei instanţe, de admitere a cererii de acordare a daunelor materiale, actualizate, susţinând că Legea nr. 221/2009 nu reprezintă cadrul legal pentru acordarea acestora.
Omiţând observarea acestei critici, Curtea nu s-a pronunţat asupra motivului de apel respectiv, ceea ce echivalează cu o necercetare a fondului pretenţiilor respective, împiedicând, în cele din urmă, posibilitatea exercitării controlului judiciar de către prezenta instanţă.
Ca atare, în baza art. 312 alin. (1)-(3) şi (5) cu referire la art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârât, va casa, în parte, decizia recurată şi va trimite cauza spre judecarea apelului declarat de această parte sub aspectul criticilor privind soluţia dată de Tribunal cererii de acordare a daunelor materiale.
Prin urmare, criticile de fond în legătură cu soluţia adoptată de prima instanţă în ceea ce priveşte daunele materiale nu vor fi avute în vedere de prezenta instanţă.
Va menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate privind respingerea cererii reclamantelor, de acordare a daunelor morale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin, împotriva deciziei nr. 375/A din 28 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Casează, în parte, decizia atacată şi trimite cauza pentru soluţionarea apelului declarat de pârât în ceea ce priveşte daunele materiale acordate reclamantelor, la aceeaşi curte de apel.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele C.A.M., S.M.A. şi C.M. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2622/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 2628/2012. Civil → |
|---|
