ICCJ. Decizia nr. 2703/2012. Civil

Decizii civile ICCJ 2012

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 2703/2012

Dosar nr. 3830/118/2006

Şedinţa publică din 9 aprilie 2012

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. 1082/2006 reclamanţii: G.C., G.L., G.G.G., G.I., G.O., G.Ş. şi B.M.E. au chemat în judecată pe pârâtul Primarul Oraşului Eforie, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce va pronunţa, să dispună anularea în parte a dispoziţiei nr. 75 din 21 februarie 2006 şi obligarea pârâtului la restituirea în natură a imobilului teren în suprafaţă de 364 mp situat în Eforie Nord, B-dul Republicii, jud. Constanţa şi, în subsidiar, la atribuirea unui teren în compensare, într-o zonă urbanistică echivalentă a oraşului Eforie Nord, judeţul Constanţa.

Tribunalul Constanţa a pronunţat sentinţa civilă nr. 332 din 09 februarie 2007, prin care a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţi, a dispus anularea în parte a dispoziţiei nr. 75 din 21 februarie 2006 emisă de Primarul Oraşului Eforie, în privinţa terenului în suprafaţă de 364 mp situat în Eforie Nord, B-dul Republicii, jud. Constanţa; pârâtul a fost obligat să restituie reclamanţilor, în natură, parte din terenul în suprafaţă de 364 mp, situat în Eforie Nord, B-dul Republicii, jud. Constanţa, respectiv suprafeţele de 47 mp, 76 mp şi 29 mp, delimitate prin punctele O-M-C-N, P-D-E-S-R şi O-N-D-P în schiţa de plan anexă la raportul de expertiză topografică, întocmit în cauză de expert F.D., raport ce face parte integrantă din sentinţă; s-a dispus obligarea pârâtului să emită o nouă dispoziţie motivată, prin care să se stabilească în favoarea reclamanţilor măsuri reparatorii prin echivalent în condiţiile prevăzute de art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pentru suprafeţele de 96 mp, 68 mp, 5 mp şi 43 mp, delimitate prin punctele A-B-S-F, H-G-J-K-I, B-G-H şi I-K-J-L-M-N-O-P-R în schiţa de plan anexă la raportul de expertiză topografică, întocmit de expert F.D. Au fost respinse ca nefondate cererile privind corectarea dispoziţiei nr. 75 din 21 februarie 2006 şi acordarea de teren în compensare în variantele indicate de reclamanţi.

Prin decizia civilă nr. 188/ C din 6 iulie 2009 a Curţii de Apel Constanţa - secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale a fost respins apelul formulat de reclamanţi, în timp ce apelul pârâtului a fost admis, sentinţa apelată fiind schimbată în tot, iar pe fond, contestaţia reclamanţilor a fost respinsă ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 1305 din 26 februarie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamanţi şi a casat decizia civilă nr. 188/ C din 6 iulie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, cauza fiind trimisă spre rejudecarea ambelor apeluri, aceleiaşi instanţe.

Pentru a pronunţa această soluţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut în esenţă că instanţa de apel a dezlegat în mod greşit problema de drept ce viza caracterul abuziv al preluării imobilului proprietatea autorilor reclamanţilor de către stat, statuând în mod irevocabil că preluarea imobilului notificat s-a făcut abuziv, bunul fiind preluat în fapt, fără titlu valabil la momentul anului 1960, iar nu prin contract de donaţie autentificat la 28 noiembrie 1961, situaţie în care sunt incidente dispoziţiile art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, iar nu dispoziţiile art. 2 lit. c), greşit reţinute de instanţa de apel.

Constatând că niciuna din criticile apelanţilor nu au fost analizate, instanţa de apel limitându-şi controlul exclusiv asupra aplicării în speţă a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, sub aspectul calităţii reclamanţilor de persoane îndreptăţite să beneficieze de măsurile reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001, instanţa de recurs a dispus casarea cu trimitere a cauzei la Curtea de Apel Constanţa.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa la data de 4 mai 2010.

La solicitarea părţilor, în temeiul art. 295 C. proc. civ. şi avându-se în vedere îndrumările instanţei de recurs, conform art. 315 C. proc. civ., instanţa de apel a încuviinţat administrarea probei cu înscrisuri şi expertiza topografică pentru identificarea situaţiei actuale a terenului notificat, gradul de ocupare al acestuia cu construcţii definitive şi provizorii, cât şi pentru verificarea situaţiei juridice a unor terenuri învecinate, solicitate de reclamanţi şi propuse de experţi, în ciclul procesual anterior, a fi acordate reclamanţilor în compensare pentru terenurile preluate abuziv şi care nu ar mai putea fi restituite în natură.

Prin precizările depuse la dosar la 09 februarie 2011 de către apelanţii reclamanţi (fila 1 vol. I) se arată că apelanţii solicită să li se atribuie în compensare, în locul terenului ocupat de detalii de sistematizare, o suprafaţă de teren de 212 mp ce nu a făcut parte din fosta proprietate de 364 mp a autorului reclamanţilor şi care a fost preluată de stat în anul 1960.

După rejudecare, prin decizia civilă nr. 277/ C din 28 aprilie 2011 Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale a respins, ca nefondate, apelurile formulate de reclamanţii B.M.E., G.G.G., G.I., G.L., G.O., G.Ş. şi de pârâtul Primarul Oraşului Eforie şi cererea de intervenţie în interes alăturat pârâtului, formulată de intimaţii-intervenienţi P.E. şi P.M.M.

În motivarea acestei soluţii, asupra apelului declarat de pârâtul Primarul Oraşului Eforie şi asupra cererii de intervenţie în interesul pârâtului, formulată de intimaţii-intervenienţi P.E. şi P.M.M., instanţa de apel a reţinut că prin decizia de casare s-a statuat în mod irevocabil că reclamanţii sunt persoane îndreptăţite să beneficieze de măsurile reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001 pentru terenul în suprafaţă de 364 mp, fostă proprietate S.G. şi G.I.L., situate în Eforie, B-dul Republicii, acest imobil căzând sub incidenţa dispoziţiilor art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, aspect ce nu va mai fi repus în discuţia părţilor.

De asemenea, s-a reţinut că prin apelul formulat de pârâtul Oraşul Eforie, hotărârea Tribunalului Constanţa a fost criticată numai sub aspectul restituirii în natură a două loturi de teren în suprafaţă de 79 mp şi respectiv de 29 mp, apelul necuprinzând critici de nelegalitate şi netemeinicie cu privire la restituirea în natură a unei alte suprafeţe de teren de 47 mp.

Cum în speţă apelul pârâtului a vizat în exclusivitate imposibilitatea restituirii în natură către reclamanţi a celor două loturi de teren de 76 mp şi respectiv de 29 mp, motivată de apartenenţa acestor suprafeţe de teren la domeniul public, instanţa de apel va analiza legalitatea hotărârii Tribunalului Constanţa din perspectiva acestei critici.

S-a reţinut a fi nefondate criticile apelantului-pârât referitoare la aprecierea eronată a posibilităţii de restituire în natură a terenului din Eforie strada Republicii, format din loturile P-D-E-S-R -76 mp şi O-N-D-P – 29 mp.

Legea nr. 10/2001 prevede posibilitatea refuzului restituirii în natură numai în cazurile prevăzute de art. 10 şi 11, când terenul este ocupat de construcţii noi autorizate sau este afectat uzului public.

Prima instanţă a statuat în mod judicios că terenul în suprafaţă de 76 mp şi respectiv de 26 mp poate fi restituit în natură nefiind afectat de „amenajări de utilitate publică a localităţii urbane şi rurale”, altfel cum este determinată această sintagmă de prevederile art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.

S-a reţinut din concluziile raportului de expertiză că cele două loturi de teren vizate de pârât în motivele sale de apel nu sunt afectate de amenajări de utilitate publică, terenul fiind concesionat încă din anul 1996 unei societăţi comerciale pentru desfăşurarea de activitate de comerţ. Până în prezent a fost ocupat de construcţii cu caracter provizoriu – respectiv de o terasă a unui restaurant şi o alee de acces creată în interesul societăţii comerciale ce a construit lucrarea provizorie-terasă-restaurant, alee ce permitea trecerea clienţilor din restaurant în terasă.

Apartenenţa acestui teren la domeniul public, conform H.G. nr. 904/2002, nu are relevanţă în aprecierea posibilităţii de restituire în natură a acestuia, pentru că statul nu a avut un titlu valabil asupra bunului–preluat abuziv, fără un temei legal, conform dezlegărilor irevocabile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar restituirea nu este echivalentă cu înstrăinarea lui şi, pe cale de consecinţă, caracterul inalienabil, insesizabil şi imprescriptibil al proprietăţii publice nu i se aplică. Singurul impediment la restituirea în natură l-ar constitui afectarea acestuia de „amenajări de utilitate publică”, or în speţă, aşa cum am arătat, bunul nu a avut o astfel de afectaţiune la data notificării lui de către reclamanţi, fiind folosit cu acordul pârâtului de o societate comercială ce desfăşura activitate de comerţ, pentru realizarea unor construcţii cu caracter provizoriu încă din anul 1996.

Prin urmare, pretinsul „spaţiu verde” reprezentând suprafaţa de 76 mp şi-a pierdut această funcţiune încă din anul 1996 când, prin autorizaţia de construire din 09 decembrie 1996 şi schiţa anexă vizată spre neschimbare de Primăria Eforie a fost aprobată noua funcţionalitate - realizarea unei construcţii provizorii cu destinaţia de terasă–restaurant - terenul pierzându-şi astfel destinaţia de utilitate publică, respectiv aceea de amenajare de spaţiu verde destinată a servi nevoilor comunităţii.

În ceea ce priveşte suprafaţa de teren de 29 mp, delimitat de punctele O-N-D-P în raportul de expertiză, reprezentând în prezent alee încorporată între restaurant şi terasa M., aceasta nu a avut niciodată în planurile de urbanism ale oraşului Eforie destinaţia de cale de acces în sensul art. 10.3 din Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001, - stradă, alee, etc., ci a fost o bucată de teren inclusă în suprafaţa de teren de 332 mp concesionată de Oraşul Eforie unei societăţi comerciale în anul 1996, conform contractului de concesiune din 7 noiembrie 1996, concesionarul creând o alee de acces pentru proprii săi clienţi între restaurant şi terasa M. De asemenea, terenul în suprafaţă de 29 mp este liber de construcţii, şi nu intră în sintagma „amenajări de utilitate publică”, fiind utilizată exclusiv de clienţii restaurantului M. pentru a accede în terasa M., (restituit reclamanţilor), situaţie în care Curtea a constatat că nu există nici un impediment legal pentru restituirea acestui lot de teren în natură reclamanţilor.

De altfel, apelantul-pârât nu a contestat concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză de expert F.D. (filele 211-214 dosar fond), recunoscând împrejurarea că pe teren există în prezent o construcţie provizorie - terasa unui restaurant, cât şi faptul că nu a făcut niciodată demersuri în raport cu această societate comercială pentru demolarea construcţiei provizorii - (terasă) şi redarea terenului unei utilităţi publice - aceea de spaţiu verde - reclamată prin motivele de apel, deşi se confirmă în cererea de apel că această construcţie are în prezent un caracter abuziv.

Aceste două loturi de teren, deşi nu aveau o afectaţiune publică la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi, implicit, la data notificării formulate de reclamanţi, au fost incluse în domeniul public al oraşului Eforie prin H.G. nr. 904/2002, cu încălcarea principiilor de soluţionare a notificărilor, astfel cum rezultă din H.G. nr. 250/2007 - de aprobare a Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001- Cap. I, art. 1, lit. f) partea finală şi art. 6.1 alin. (2).

Curtea a constatat că terenurile în suprafaţă de 76 mp şi respectiv de 29 mp nu sunt afectate în prezent unei utilităţi publice, prin urmare nu există un impediment pentru restituirea lor în natură moştenitorilor foştilor proprietari. Cum în prezent acest teren este ocupat de construcţii provizorii – terasa unui restaurant şi cale de acces privată pentru clienţii terasei, sunt incidente dispoziţiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care prevăd că se restituie în natură terenurile pe care s-au ridicat construcţii neautorizate în condiţiile legii după data de 1 ianuarie 1990, precum şi construcţii uşoare sau demontabile: terasa M. ocupă terenul în suprafaţă de 76 mp fiind o construcţie provizorie, extinsă pe spaţiul verde, executată din ţevi şi profile metalice cu o pardoseală din mozaic veneţian peste platforma existentă.

În raport de caracterul provizoriu al acestei terase şi avându-se în vedere dispoziţiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în mod judicios prima instanţă a reţinut că terenul în suprafaţă de 76 mp este restituibil în natură reclamanţilor.

Împrejurarea că cele două loturi de teren de 76 mp şi de 29 mp fac parte din suprafaţa de teren de 332 mp concesionată pe 25 de ani de unitatea administrativ-teritorială, conform contractului de concesiune din 7 noiembrie 1996, unei societăţi comerciale şi în prezent este închiriată intervenienţilor din prezenta cauză, nu constituie un impediment pentru restituirea în natură către reclamanţi, raporturile dintre aceste părţi căzând sub incidenţa dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 10/2001, în măsura în care contractul de concesiune a fost valabil încheiat.

Verificarea legalităţii contractelor de concesiune nu a făcut obiectul investirii şi respectiv al analizei primei instanţe, iar dispoziţiile art. 294 C. proc. civ. interzic formularea de cereri noi, efectul devolutiv al apelului vizând numai ceea ce s-a judecat de către prima instanţă, astfel că instanţa de apel nu îşi poate extinde analiza şi cu privire la legalitatea contractului de concesiune din 07 noiembrie 1996.

Analizând legalitatea hotărârii Tribunalului Constanţa în raport de criticile apelanţilor-reclamanţi, Curtea de apel Constanţa a reţinut următoarele:

Cele 4 loturi de teren ce totalizează o suprafaţă de 212 mp din fosta proprietate S.G. sunt afectate de detalii de sistematizare ale oraşului Eforie (trotuare, alei de acces, piaţa pietonală şi spaţiu verde pe bulevardul central al staţiunii). În mod judicios prima instanţă a apreciat că acest teren intră în aria de cuprindere a sintagmei „amenajări de utilitate publică” şi nu poate fi restituit în natură, reclamanţii fiind îndreptăţiţi, în temeiul art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pentru acest teren, numai la măsuri reparatorii în echivalent, respectiv la despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Terenul solicitat în compensare nu este liber, iar acordarea în compensare de alte bunuri depinde de existenţa în patrimoniul unităţii notificate a unor bunuri care să poată fi acordare în compensare şi care să fie acceptate de persoana îndreptăţită.

Includerea unor bunuri în categoria celor disponibile este o atribuţie care revine Consiliului Local Eforie, conform art. 26 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 215/2003, instanţa de judecată neputând dispune de un alt bun decât cel înscris în lista bunurilor disponibile, peste voinţa titularului dreptului, cu excepţia cazului în care reclamantul dovedeşte că refuzul unităţii administrativ-teritoriale de a include un astfel de bun în lista bunurilor disponibile este abuzivă sau ilegală.

La momentul soluţionării notificării reclamanţilor, unitatea administrativ-teritorială nu dispunea de un teren echivalent ca valoare şi caracteristici tehnico-edilitare imobilului preluat de la autorul reclamanţilor, imposibil de restituit în natură, iar reclamanţii nu au făcut dovada că, deşi un anumit teren pe care l-ar fi identificat este liber din punct de vedere juridic şi ar putea fi acordat în compensare, nu este inclus în lista întocmită conform art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 datorită unui abuz al autorităţii locale.

Terenurile în suprafaţă de 212 mp şi respectiv de 82,63 mp pe care reclamanţii le solicită în compensare, nu sunt terenuri libere, fiind afectate de construcţii cu caracter definitiv, ce au fost autorizate.

Nu are relevanţă în cauză susţinerea apelanţilor reclamanţi în sensul că terenul afectat de lucrările cu caracter definitiv realizate prin extinderea restaurantului M. au fost executate cu încălcarea autorizaţiei de construire şi au fost finalizate abia în anul 2007, în cursul soluţionării prezentului litigiu, câtă vreme terenul ocupat de construcţii nu poate face obiectul atribuirii în compensare, deoarece autorizaţia de construire nu a fost anulată şi nu s-a dispus demolarea acestor lucrări.

Instanţa de apel nu poate analiza legalitatea autorizaţiei de construire şi nu poate reţine nulitatea absolută a actelor de concesiune, de închiriere şi a certificatului de urbanism eliberate cu privire la acest teren, din perspectiva art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 şi a dispoziţiilor art. 44 din O.U.G. nr. 40/1999, invocate de apelanţii-reclamanţi, întrucât, pe de o parte, terenul vizat de reclamanţi pentru a li se atribui în compensare, nu a făcut parte din fosta proprietate S.G. şi în consecinţă nu a fost indisponibilizat ca urmare a notificării reclamanţilor, iar, pe de altă parte, instanţa de fond nu a fost învestită cu soluţionarea vreunei cereri în contradictoriu cu titularul concesiunii şi al construcţiilor autorizate, pentru anularea actelor ce au stat la baza realizării construcţiilor cu caracter definitiv.

Nici autorităţile locale nu au iniţiat acţiuni de demolare a construcţiilor presupus realizate în mod abuziv, cu încălcarea autorizaţiei de construire, situaţie în care instanţa de apel nu poate dispune atribuirea în compensare către reclamanţi a unui teren afectat de construcţii definitive, teren ce are o situaţie juridică incertă la acest moment.

Este real faptul că instanţele judecătoreşti pot constata pe cale incidentală valabilitatea unor acte de înstrăinare realizate după declanşarea procedurilor administrative de restituire a imobilelor preluate abuziv de către stat, conform dispoziţiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, dar în speţă, nu sunt aplicabile aceste dispoziţii legale, în raport de terenul aferent loturilor 9 şi 11, întrucât acest teren nu a făcut parte din proprietăţile autorilor reclamanţilor – S.G., iar notificarea formulată de reclamanţi nu a avut drept consecinţă şi indisponibilizarea terenurilor învecinate proprietăţii lor – cum este terenul solicitat în compensare, fostă proprietate S., aşa cum susţin chiar apelanţii.

Dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 vizează în mod expres sancţionarea cu nulitate absolută a actelor de înstrăinare, concesionare, locaţie de gestiune, asociere în participaţiune, ipotecare şi orice închiriere a bunurilor imobile – terenuri şi/sau construcţii notificate potrivit prevederilor prezentei legi, acte încheiate până la soluţionarea procedurilor administrative şi după caz, judiciare.

Or, terenul în suprafaţă de 212 mp, identificat prin expertiza D. şi notat cu numerele de loturi 1-12, din care face parte şi terenul înstrăinat prin H.C.L. nr. 176/2010 - loturile 9 şi 11, nu a constituit proprietatea autorilor reclamanţilor, nu a făcut obiectul notificării reclamanţilor, ci, pe parcursul soluţionării notificării reclamanţilor, constatând că fosta proprietate S.G. nu poate fi restituită integral în natură, reclamanţii au solicitat atribuirea unui teren în compensare, din proprietatea oraşului Eforie, situat în proximitatea celui deja restituit în natură.

Pentru considerentele expuse, Curtea a constatat că, în raport de situaţia juridică a terenului solicitat de reclamanţi a le fi atribuit în compensare, ca echivalent al terenului de 212 mp, fostă proprietate S.G., ce nu mai poate fi restituit în natură datorită afectaţiunii publice, în mod judicios prima instanţă a constatat că nu este posibilă atribuirea acestor terenuri către reclamanţi. Reclamanţii sunt îndreptăţiţi să primească despăgubiri conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru partea din imobil proprietatea autorului lor, ce nu mai poate fi restituită în natură.

Împotriva menţionatei decizii au declarat şi motivat recurs, în termen legal, intimaţii-intervenienţi P.E. şi P.M.M., apelanţii-reclamanţi B.M.E., G.G.G., G.I., G.L., G.O., G.Ş. şi apelantul-pârât Primarul Oraşului Eforie.

În dezvoltarea criticilor de recurs formulate, pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., apelanţii-reclamanţi B.M.E., G.G.G., G.I., G.L., G.O., G.Ş. au arătat că terenul de 212 mp, compus din: 68 mp (spaţiul verde ambiental), 96 mp (ocupat de o porţiune a trotuarului de 3 m lăţime pe 32 m lungime), 43 mp (alee de acces) şi 5 mp (platou pietonal), a fost refuzat la restituire pe vechiul amplasament, cu încălcarea art. 10 alin. (3) al Legii nr. 10/2001, având în vedere că spaţiul verde de 68 mp nu se încadrează în norma metodologică citată, care are în vedere spaţiile verzi amenajate între blocuri, porţiunea de 96 mp nu afectează circulaţia pietonală deoarece în zona respectivă trotuarul are o lăţime substanţială de 7 m din care 3 m luaţi de la reclamanţi, suprafeţele de 43 mp, folosită ca alee şi de 5 mp, folosit ca platoul pietonal, pot fi restituite, deoarece în zona sunt multiple căi de acces.

Instanţele au refuzat reclamanţilor acordarea de teren în compensare, ignorând actele care demonstrează că terenul de 212 mp, solicitat pentru restituire prin compensare, figurează în domeniul privat al oraşului Eforie: adresa din 05 noiembrie 2007 şi tabelul anexă, hotărârea Consiliului Local nr. 35 din 15 februarie 2007 privind atestarea apartenenţei unor imobile terenuri la domeniul privat al oraşului Eforie, adresa din 14 martie 2008, încheierea nr. 152 din 07 august 2007.

Concluzia Curţii de Apel, după casare, că terenul de 212 mp identificat pentru compensare, nu ar fi disponibil la restituire, deşi figurează în H.C.L. nr. 35/2007, s-a bazat pe refuzul acceptării analizării excepţiei nulităţii absolute pentru titlurile invocate de intervenienţi.

Recurenţii consideră că elementele de nulitate absolută pot şi trebuie valorificate pe cale de excepţie, în conformitate cu prevederile art. 2 din Decretul nr. 167/1958, Curtea refuzând aplicarea lor, deşi restaurantul nu se putea transforma niciodată într-o construcţie definitivă, cât timp s-a folosit în construcţie de placa Complexului comercial, iar ca fundaţie de un postament de 20 cm din cărămidă pe care s-a montat tâmplăria metalică, construcţia fiind realizată din elemente demontabile, conform autorizaţiei din 1994, fiind deci o construcţie provizorie, extinsă abuziv de către intervenienţi pe timpul judecaţii apelului iniţial, în lipsa unei noi autorizaţii, conform adresei din 19 iunie 2008.

Din adresa din 10 mai 2011 a Ministerului Dezvoltării Regionale şi Turismului - Inspectoratul de Stat în Construcţii, rezultă că la data de 21 aprilie 2011, intervenienta P.E. a fost somată să desfiinţeze construcţiile în termen de 48 de ore.

Ca urmare, regimul actual al construcţiilor respective este unul în afara legii, intervenienţii datorând eliberarea terenului, deoarece toate operaţiunile prin care intervenienţii şi SC M.I. SRL să folosească terenul concesionat sunt nule absolut, având în vedere prevederile art. 11 din Legea nr. 50/1991. Nulitatea concesiunii atrage şi nulitatea autorizaţiilor de construire.

Drepturile conferite prin contractul de concesiune efectuat de societatea SC M.I. SRL nu s-au transferat de la aceasta la succesori, ci s-au stins, ca urmare a dizolvării societăţii respective.

Contractul de închiriere, prin care se încearcă să se acrediteze dreptul societăţii SC M.I. SRL de a continua stăpânirea spaţiului comercial pe baza actului datat 02 iunie 2003, este lovit de nulitate absolută pentru încălcarea art. 11 din Legea nr. 50/1991 şi a art. 21 alin. final, din Legea nr. 10/2001.

De asemenea, mai înainte, potrivit art. 44 din O.U.G. nr. 40/1999 au fost interzise, sub sancţiunea nulităţii absolute, înstrăinarea sub orice formă, concesionarea, ipotecarea, contractul de leasing, precum şi orice închiriere sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaş a bunurilor imobile care fac obiectul unei încunoştinţări scrise, notificări sau cereri în constatarea sau realizarea dreptului din partea persoanelor fizice sau juridice deposedate de aceste bunuri. Reţinând caracterul unitar al concesiunii şi al fondului de comerţ edificat şi menţinut nelegal, instanţele erau datoare să aplice prevederile art. 10 alin. (3) nu numai pentru porţiunea de teren de 152 mp (restituită prin sentinţa Tribunalului), dar şi pentru diferenţa de teren de 212 mp învecinat (alipit), care figurează pe tabelul de bunuri ce pot fi acordate în compensare.

La ultimul termen Primăria a depus adresa din 24 martie 2011 prin care răspunde solicitării Curţii, care a cerut parcelarea terenului de 212 mp, creând confuzie pentru că această suprafaţă aparţine domeniului privat al oraşului Eforie.

În dezvoltarea criticilor de recurs formulate, pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., intimaţii-intervenienţi P.E. şi P.M. au arătat următoarele:

Cele două parcele de teren de 76 mp, ocupată în prezent de terasa M., şi suprafaţa de 29 mp, reprezentând alee încorporată între restaurant şi terasa M., aparţin domeniului public al oraşului Eforie atestat prin H.G. nr. 904/2002, anexa 7, lit. g), poziţia 67, reprezentând spaţii verzi şi alei de acces, şi în consecinţă sunt inalienabile în raport de dispoziţiile art. 11 alin. (1) şi art. 10 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.

În mod greşit, instanţa a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 cu privire la caracterul provizorie al construcţii în condiţiile în care s-a obţinut un certificat de urbanism şi autorizaţiei de construire eliberată pentru SC M. SRL prin care se autorizează executarea lucrărilor de modernizare în construcţie definitivă şi extindere spaţiu comercial existent în Eforie Nord, strada Republicii, autorizaţie ce a fost legal emisă şi nu a fost anulată. Astfel, terasa existentă iniţial a fost transformată într-o construcţie definitivă.

S-a restituit în natură aleea de acces din terasă în restaurant în suprafaţă de 29 mp, limitând astfel atât dreptul reclamanţilor de a-şi exercita în concret şi în mod real dreptul de proprietate, reclamanţii devenind proprietarii celor două bucăţi de teren în cadrul contractului de concesiune, astfel încât vor putea foarte uşor să blocheze activitatea intervenienţilor, producându-le un prejudiciu oneros.

În dezvoltarea criticilor de recurs formulate, pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., apelantul-pârât Primarul oraşului Eforie a arătat următoarele:

Prin apelul declarat s-a criticat legalitatea hotărârii primei instanţe din perspectiva restituirii în natură a două suprafeţe de teren şi anume: suprafaţa de teren de 76 mp, delimitată prin punctele P D E S R, ocupată în prezent de terasa M., şi suprafaţa de 29 mp reprezentând alee încorporată între restaurant şi terasa M., marcată prin punctele O-N-D-P.

Recurentul consideră că aceste două loturi de teren aparţin domeniului public al oraşului Eforie, atestat prin H.G. nr. 904/2002, anexa 7, lit. g), poziţia 67, reprezentând spaţii verzi şi alei de acces şi, în consecinţă, sunt inalienabile în raport de dispoziţiile art. 11 alin. (1) şi art. 10 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.

Conform art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 pentru suprafaţa ocupată de amenajări de utilitate publică, măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.

Analizând recursurile formulate, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte recursul formulat de apelanţii-reclamanţi B.M.E., G.G.G., G.I., G.L., G.O., G.Ş., Înalta Curte apreciază că numai motivul de recurs prevăzut în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este dezvoltat prin argumentele aduse, iar art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat numai formal, fără a arată care este actul juridic dedus judecăţii care a fost interpretat greşit în raport de clauzele sale, iar nu sub aspectul modului de aplicare a legii.

Verificând incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a făcut o greşită aplicare a art. 10 alin. (3) al Legii nr. 10/2001, în ceea ce priveşte respingerea cererii de restituire a suprafeţei de 212 mp pe vechiul amplasament, deoarece prin expertiza efectuată în cauză s-a identificat că toate loturile care compun această suprafaţă de teren sunt afectate de utilitate publică.

Recurenţii argumentează combaterea acestei concluzii cu privire la parcela de 68 mp, despre care afirmă că nu constituie spaţiu verde dintre blocuri, astfel încât nu este exclusă de la restituirea în natură, prin raportare la explicarea noţiunii de spaţiu verde realizată prin art. 10.3. H.G. nr. 250/2007.

Conform acestui articol, „sintagma amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale are în vedere acele suprafeţe de teren afectate unei utilităţi publice, respectiv suprafeţele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunităţii, şi anume căi de comunicaţie (străzi, alei, trotuare etc.), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spaţii verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri şi grădini publice, pieţe pietonale şi altele”.

Din conţinutul textului legal menţionat rezultă că enumerarea este una exemplificativă, iar nu exhaustivă, astfel încât noţiunea de spaţiu verde nu poate fi circumscrisă strict spaţiilor verzi dintre blocuri, astfel cum susţin recurenţii, ci şi altor categorii de spaţii verzi, astfel cum sunt definite în art. 3 al Legi nr. 24/2007, câtă vreme schimbarea destinaţiei spaţiilor verzi este interzisă de art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005 aprobată de Legea nr. 265/2006.

De asemenea, nu poate fi primit argumentul că celelalte parcele nu sunt nici ele afectate de utilitate publică deoarece trotuarul este destul de larg, iar în zonă sunt multiple căi de acces, deoarece destinaţia de utilitate publică acordată loturilor în litigiu nu poate fi restrânsă, dacă au fost respectate planurile de urbanism aprobate. Nu există nici un temei legal în raport de care instanţa să poată modifica destinaţia de utilitate publică, astfel încât dorinţa foştilor proprietari de a li se retroceda în natură mici porţiuni din vechiul amplasament al proprietăţii lor este nefondată.

Critica privind neanalizarea unor înscrisuri nu poate fi considerată ca motiv de recurs, deoarece art. 304 pct. 10 C. proc. civ., care prevedea un astfel de control în recurs, a fost abrogat.

Recurenţii-reclamanţi consideră că elementele de nulitate absolută ale actelor menţionate în cererea de recurs trebuiau valorificate pe cale de excepţie, în conformitate cu prevederile art. 2 din Decretul nr. 167/1958, instanţa de apel refuzând aplicarea lor.

Înalta Curte constată că, potrivit textului legal invocat de recurenţi, nulitatea unui act juridic poate fi invocată oricând, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie.

Cu toate acestea, în situaţia imobilelor care fac obiectul Legii nr. 10/2001, ipoteza constatării pe cale incidentală a valabilităţii unor acte de înstrăinare, realizate după declanşarea procedurilor administrative de restituire a imobilelor preluate abuziv de către stat, este reglementată în art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care se aplică cu prioritate faţă de dispoziţiile legii generale, reprezentată de Decretul nr. 167/1958, conform principiului specialia generalibus derogant.

Prin urmare, în speţă, nu sunt aplicabile prevederile art. 2 al Decretului nr. 167/1958, ci ale art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, analizate de către instanţa de apel, astfel încât nu se poate reţine o aplicare greşită a art. 2 Decretului nr. 167/1958.

Instanţa de apel a stabilit că nu poate analiza legalitatea autorizaţiei de construire, iar nulitatea absolută a actelor de concesiune, de închiriere şi a certificatului de urbanism eliberate cu privire la acest teren, nu poate fi reţinută din perspectiva art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 şi a dispoziţiilor art. 44 din O.U.G. nr. 40/1999, invocate de apelanţii-reclamanţi, deoarece numai terenurile la care se referă notificarea, iar nu şi terenurile solicitate în compensare, intră în sfera de aplicare a art. 21 alin. (5) al Legii nr. 10/2001. De asemenea, s-a motivat în mod corect de către instanţa de apel că verificarea legalităţii contractelor de concesiune nu a făcut obiectul investirii şi respectiv al analizei primei instanţe, iar dispoziţiile art. 294 C. proc. civ. interzic formularea de cereri noi, efectul devolutiv al apelului vizând numai ceea ce s-a judecat de către prima instanţă, astfel că instanţa de apel nu îşi poate extinde analiza şi cu privire la legalitatea contractului de concesiune din 07 noiembrie 1996.

În consecinţă, Înalta Curte apreciază că, în lipsa verificării de către instanţa de apel a condiţiilor de valabilitate ale acestor acte din perspectiva altor temeiuri juridice decât cel al Legii nr. 10/2001, (Legea nr. 50/1991), nu pot fi analizate argumentele recurenţilor-reclamanţi care susţin nevalabilitatea lor faţă de alte temeiuri juridice decât cel în raport de care instanţa s-a considerat a fi învestită, o astfel de analiză realizându-se cu încălcarea dreptului la apărare al părţii adverse şi a dispoziţiilor art. 294 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte recursurile formulate de intimaţii-intervenienţi P.E. şi P.M. şi de apelantul-pârât Primarul oraşului Eforie, Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate pentru următoarele argumente comune:

Ambele recursuri vizează aprecierea recurenţilor asupra greşitei restituiri în natură a suprafeţei de teren de 76 mp, ocupată în prezent de terasa M., şi a suprafeţei de 29 mp reprezentând alee încorporată între restaurant şi terasa M., motivat de faptul că aceste terenuri sunt de utilitate publică, ceea ce presupune imposibilitatea de restituire în natură în temeiul art. 11 şi art. 10 alin. (1) ale Legii nr. 10/2001, cât şi aprecierea greşită că terasa care ocupă terenul de 76 mp are caracter provizoriu, aspect care a determinat aplicarea greşită a art. 10 alin. (3) al Legii nr. 10/2001.

Aceste două loturi de teren, deşi nu aveau o afectaţiune publică la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi, implicit, la data notificării formulate de reclamanţi, au fost incluse în domeniul public al oraşului Eforie prin H.G. nr. 904/2002, fiind anterior concesionate pe 25 de ani de unitatea administrativ-teritorială, conform contractului de concesiune din 7 noiembrie 1996, unei societăţi comerciale şi în prezent este închiriată intervenienţilor din prezenta cauză.

Înalta Curte observă că pretinsul „spaţiu verde” reprezentând suprafaţa de 76 mp şi-a pierdut această funcţiune încă din anul 1996 când, prin autorizaţia de construire din 09 decembrie 1996, a fost aprobată noua funcţionalitate – modernizarea construcţiei definitive şi extindere spaţiu comercial existent - terenul pierzându-şi astfel destinaţia de utilitate publică, respectiv aceea de amenajare de spaţiu verde destinată a servi nevoilor comunităţii.

De asemenea, sunt nefondate susţinerile recurenţilor referitoare la greşita aplicare în cauză a art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, ca urmare a existenţei pe acest teren a unei construcţii definitive, respectiv a terasei. Caracterul definitiv al terasei nu este dovedit prin autorizaţia de construire din 09 decembrie 1996, astfel cum susţin recurenţii, deoarece prin această autorizaţie a fost aprobată modernizarea construcţiei definitive şi extinderea spaţiului comercial, deci caracterul definitiv vizează restaurantul, iar nu extinderea, adică terasa, despre care expertiza efectuată în anul 2006 constată că are caracter provizoriu.

În ceea ce priveşte suprafaţa de teren de 29 mp, reprezentând în prezent alee existentă între restaurant şi terasa M., Înalta Curte constată că aceasta nu a avut niciodată destinaţia de cale de acces în sensul art. 10.3 din Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001, ci a fost concesionată de Oraşul Eforie unei societăţi comerciale, concesionarul creând o alee de acces pentru proprii săi clienţi între restaurant şi terasa M., terenul fiind liber de construcţii, astfel încât nu intră în sintagma „amenajări de utilitate publică” fiind destinată accesului pe o terasă, iar nu pe domeniul public, situaţie în care, în mod corect instanţa de apel a constatat că nu există nici un impediment legal pentru restituirea în natură a acestui lot de teren reclamanţilor.

Astfel fiind, pentru argumentele menţionate anterior, Înalta Curte consideră că motivul de recurs invocat nu este incident în cauză şi, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursurile declarate de reclamanţii B.M.E., G.G.G., G.I., G.L., G.O. şi G.Ş., de pârâtul Primarul Oraşului Eforie şi de intervenienţii P.E. şi P.M.M. urmează a fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanţii B.M.E., G.G.G., G.I., G.L., G.O. şi G.Ş., de pârâtul Primarul Oraşului Eforie şi de intervenienţii P.E. şi P.M.M. împotriva deciziei nr. 277/ C din 28 aprilie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 aprilie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 2634/2012. Civil. Despăgubiri Legea...  ICCJ. Decizia nr. 2708/2012. Civil. Constatare nulitate act... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2703/2012. Civil