ICCJ. Decizia nr. 2636/2012. Civil. Obligatia de a face. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2636/2012
Dosar nr. 4609/63/2010
Şedinţa publică din 18 mai 2012
Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secţia comercială, sub nr. 4609/63/2010, reclamanta SC A.G.I. SA CRAIOVA a chemat în judecată pe pârâtul I.R., solicitând în temeiul art. 494 alin. (2), art. 1076 şi art. 1077 C. civ., obligarea pârâtului ca pe cheltuiala sa, să desfiinţeze construcţia pe care a edificat-o pe latura de N-V a terenului proprietatea reclamantei şi în cazul refuzului acestuia, să fie autorizată reclamanta să desfiinţeze construcţia, pe cheltuiala pârâtului, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa nr. 742 din 23 februarie 2011, Tribunalul Dolj, secţia comercială, a respins cererea formulată de reclamanta SC A.G.I. SA CRAIOVA, în contradictoriu cu pârâtul I.R., ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond, coroborând probele administrate în cauză - înscrisuri, declaraţii de martori şi expertiză tehnică - a reţinut că pârâtul a efectuat o serie de modificări la construcţia şopron 20C proprietatea acestuia, fără a afecta dreptul de proprietate al reclamantei asupra terenului pe care aceasta este situată, lucrările de reparaţii şi îmbunătăţiri realizate nemodificând amplasamentul construcţiei C20 şi fiind necesare pentru împiedicarea degradării clădirii proprietatea pârâtului.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta SC A.G.I. SA CRAIOVA susţinând că prima instanţă a reţinut o situaţie de fapt eronată, în sensul că, în cauză, construcţia edificată de pârât nu ar fi fost una nouă şi că între imobilul în litigiu şi cel dobândit de pârât din contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 6946 din 9 septembrie 2002, la BNP P.G. ar exista identitate.
Ca şi motive de nelegalitate a sentinţei atacate, reclamanta a arătat că instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 1, art. 2 alin. (4) din Legea 50/1991, precum şi art. 141 alin. (2) lit. f) C. fisc. aprobat prin Legea 571/2003, atunci când a apreciat că pârâtul nu a edificat o construcţie nouă şi că a aplicat greşit dispoziţiile art. 494 C. civ.
Prin decizia nr. 118 din 14 septembrie 2011, Curtea de Apel Craiova, secţia comercială, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta SC A.G.I. SA CRAIOVA, împotriva sentinţei nr. 742 din 23 februarie 2011 pronunţate de Tribunalul Dolj, secţia comercială, în contradictoriu cu intimatul pârât I.R.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Referitor la motivele de netemeinicie, curtea a apreciat că vizează lămurirea unui singur aspect, respectiv, existenţa identităţii între construcţia dobândită de pârât prin contractul de vânzare - cumpărare şi cea actuală, sau, dacă prin lucrările efectuate, pârâtul a edificat o nouă construcţie pe terenul reclamante, critici pe care Ie-a analizat în bloc şi le-a respins reţinând ca fiind corectă soluţia primei instanţe, în sensul că pârâtul a cumpărat prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 6946 din 9 septembrie 2002 la BNP P.G., mai multe imobile printre care şi cel în litigiu, situaţia fiind recunoscută de ambele părţi şi pe deplin dovedită prin probatoriul administrat, detaliind în raport de fiecare dintre probe maniera care a condus la concluzia că pârâtul a efectuat lucrări de renovare a clădirii respectând vechiul amplasament, tară să afecteze dreptul de proprietate al reclamantei.
In ceea ce priveşte motivele de nelegalitate, instanţa de apel le-a apreciat de asemenea ca fiind nefondate, reţinând că, în raport de obiectul cauzei, dispoziţiile Legii 50/1991 privind disciplina în construcţii şi ale Codului fiscal nu îşi găsesc aplicabilitatea în speţă, fiind lipsite de relevanţă în încercarea de a defini noţiunea de construcţie nouă.
Similar a reţinut şi în ceea ce priveşte critica aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 494 C. civ., situaţia de fapt fiind străină celei reglementate de aceste dispoziţii.
Împotriva deciziei nr. 118 din 14 septembrie 2011 pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia comercială, în termen legal, a declarat recurs reclamanta SC A.G.I. SA Craiova, criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului cu consecinţa schimbării în tot a sentinţei atacate şi admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
In dezvoltarea criticilor formulate, reclamanta a reiterat practic susţinerile formulate în apel, arătând că hotărârea atacată, ca şi sentinţa primei instanţe, au fost pronunţate cu încălcarea dispoziţiilor art. 1, art. 2 alin. (4) din Legea 50/1991, precum şi ale art. 141 alin. (2) lit. f) C. fisc. aprobat prin Legea 571/2003, raportat la aprecierea potrivit căreia pârâtul nu a edificat o construcţie nouă şi cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 494 C. civ.
Înalta Curte, analizând actele şi lucrările dosarului, din perspectiva susţinerilor părţilor şi a normelor legale incidente, reţine că recursul este nefondat, urmând a fi respins.
Vor forma obiectul analizei instanţei de recurs, doar critici le care vizează nelegalitatea hotărârii atacate, având în vedere că în actuala reglementare, art. 304 C. proc. civ., permite reformarea unei hotărâri în calea de atac a recursului doar în limitele motivelor de nelegalitate expres prevăzute de textul legal precitat, astfel că instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită şi de a reevalua în acest scop probele.
Întrucât punctul 11 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea cenzura în recurs a modului de apreciere a probelor administrate în faza procesuală anterioară, a fost abrogat prin O.U.G. nr. 138/2000, criticile vizând aprecierea situaţiei de fapt şi a probelor, nu vor face obiectul analizei în prezenta cale de atac.
Referitor la pronunţarea soluţiei de respingere a apelului reclamantei SC A.G.I. SA Craiova cu încălcarea dispoziţiilor art. 1, art. 2 alin. (4) din Legea 50/1991, Înalta Curte reţine următoarele:
Textele legale menţionate al căror conţinut este următorul:
";Art. 1. - (1) Executarea lucrărilor de construcţii este permisă numai pe baza unei autorizaţii de construire sau de desfiinţare, emisă în condiţiile prezentei legi, la solicitarea titularului unui drept real asupra unui imobil - teren şi/sau construcţii - identificat prin număr cadastral, în cazul în care legea nu dispune altfel.
(2) Construcţiile civile, industriale, inclusiv cele pentru susţinerea instalaţiilor şi utilajelor tehnologice, agricole sau de orice altă natură se pot realiza numai cu respectarea autorizaţiei de construire, emisă în condiţiile prezentei legi, şi a reglementărilor privind proiectarea şi executarea construcţiilor.
Art. 2. - (4) Prin exceptare de la prevederile alin. (2) se pot emite autorizaţii de construire şi tară documentaţii de amenajare a teritoriului şi de urbanism aprobate, pentru:
a) lucrări de modificare, de reparare, de protejare, de restaurare şi de conservare a clădirilor de orice fel, cu condiţia menţinerii aceleiaşi funcţiuni, a suprafeţei construite la sol şi a volumetriei acestora; a1) lucrări de supraetajare a clădirilor cu încă un nivel, o singură dată, în suprafaţă de maximum 20% din suprafaţa construită desfăşurată a clădirilor, cu condiţia situării acestora în afara zonelor construite protejate sau a zonelor de protecţie a monumentelor, după caz;";nu sunt incidente în cauză având în vedere capetele de cerere cu care însăşi reclamanta a învestit instanţa şi în raport de cadrul procesual stabilit de aceasta, textele legale menţionate găsindu-şi aplicabilitatea doar în eventualitatea unui litigiu în materia contenciosului administrativ, pe calea căruia să solicite repararea unui potenţial prejudiciu generat prin realizarea lucrărilor de construcţii la imobilul în litigiu.
Situaţia este similară şi în ceea ce priveşte aplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor art. 141 alin. (2) lit. f) C. fisc. aprobat prin Legea 571/2003, potrivit cărora: ";
Art. 141. - (2) Următoarele operaţiuni sunt, de asemenea, scutite de taxă:
f) livrarea de construcţii/părţi de construcţii şi a terenurilor pe care sunt construite, precum şi a oricăror altor terenuri. Prin excepţie, scutirea nu se aplică pentru livrarea de construcţii noi, de părţi de construcţii noi sau de terenuri construibile. In sensul prezentului articol, se definesc următoarele:
1. teren construibil reprezintă orice teren amenajat sau neamenajat, pe care se pot executa construcţii, conform legislaţiei în vigoare;
2. construcţie înseamnă orice structură fixată în sau pe pământ;
3. livrarea unei construcţii noi sau a unei părţi din aceasta înseamnă livrarea efectuată cel târziu până la data de 31 decembrie a anului următor anului primei ocupări ori utilizări a construcţiei sau a unei părţi a acesteia, după caz, în urma transformării;
4. o construcţie nouă cuprinde şi orice construcţie transformată astfel încât structura, natura ori destinaţia sa au fost modificate sau, în absenţa acestor modificări, dacă costul transformărilor, exclusiv taxa, se ridică la minimum 50% din valoarea de piaţă a construcţiei, exclusiv valoarea terenului, ulterior transformării;";.
Astfel, aşa cum rezultă din economia textului legal, Înalta Curte reţine că acesta dispune şi are relevanţă în materia contenciosului fiscal, nu în materia obligaţiilor de a face, acţiune cu care reclamanta a învestit instanţa, în temeiul dispoziţiilor art. 494 alin. (2), art. 1076 şi art. 1077 C. civ.
Dispoziţiile art. 494 alin. (2) C. civ., prevăd că:";Dacă plantaţiile, construcţiile şi lucrările au fost făcute de către o a treia persoană cu materialele ei, proprietarul pământului are dreptul de a le ţine pentru dânsul, sau de a îndatora pe acea persoana să le ridice. Dacă proprietarul pământului cere ridicarea plantaţiilor şi a construcţiilor, ridicarea va urma cu cheltuiala celui ce le-a făcut; el poate chiar, după împrejurări, fi condamnat la daune-interese pentru prejudiciile sau vătămările ce a putut suferi proprietarul locului."; şi în raport de situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, nu sunt aplicabile în speţă, având în vedere că nu a fost reţinută reaua-credinţă a pârâtului şi nici edificarea unei construcţii noi pe terenul proprietatea reclamantei.
In raport de toate aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul, cu consecinţa menţinerii deciziei pronunţate de instanţa de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC A.G.I. SA Craiova împotriva deciziei nr. 118 din 14 septembrie 2011 pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2635/2012. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2637/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
