ICCJ. Decizia nr. 2637/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2637/2012
Dosar nr. 2668/91/2009
Şedinţa publică din 18 mai 2012
Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea, reclamanta N.E., a chemat în judecată pe pârâtul STATUL ROMÂN reprezentat de MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE prin DIRECŢIA GENERALĂ A FINANŢELOR PUBLICE VRANCEA solicitând obligarea la plata de daune morale în sumă de 500.000 Euro şi despăgubiri materiale reprezentând contravaloarea unei case, a unei căruţe şi a unui cal, bunuri confiscate şi nerestituite şi contravaloarea lipsei de folosinţă pentru terenul confiscat.
In motivarea cererii, reclamanta a arătat că este moştenitoarea defunctului N.S., condamnat în temeiul art. 258- 260 C. pen. din 1936, prin sentinţa penală nr. 11 din 17 ianuarie 1958 a Tribunalului Militar Constanţa, la 5 ani de închisoare şi 2 ani interdicţie corecţională şi confiscarea totala a averii, pentru săvârşirea delictului de rebeliune.
şi că, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 această condamnare constituie de drept condamnare cu caracter politic, că potrivit art. 2 toate efectele hotărârilor de condamnare sunt înlăturate de drept şi că potrivit. Prin sentinţa civilă nr. 159 din 5 martie 2010, Tribunalul Vrancea, secţia civilă, a admis în parte acţiunea reclamantei, a constatat caracterul politic al condamnării şi a obligat pârâtul, STATUL ROMÂN, la plata sumei de 25.000 Euro cu titlu de despăgubiri băneşti pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare şi la plata a 3000 lei reprezentând daune materiale.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut în baza probatoriilor administrate, în principal că reclamanta este moştenitoarea defunctului său autor, N.S. care a fost condamnat la pedeapsa închisorii, interdicţie corecţională şi confiscarea totală a averii prin sentinţa penală nr. 11 din 17 ianuarie 1958 pronunţată de Tribunalul Militar Constanţa, ceea ce potrivit art. 1 alin. (2) din Legea 221/2009, constituie de drept condamnare cu caracter politic, efectele hotărârii fiind înlăturate de drept conform art. 2 din acelaşi act normativ.
In raport de cele reţinute, instanţa a apreciat că reclamanta este îndreptăţită la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorul ei prin condamnare, acest drept izvorând din lege, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, care prevedea că persoana condamnată sau moştenitorii săi pot cere despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
In stabilirea cuantumului despăgubirilor morale, prima instanţă a avut în vedere jurisprudenţa CEDO care a statuat că despăgubirile trebuie să întrunească cerinţa reparării integrale a prejudiciului şi cerinţa proporţionalităţii cu prejudiciul moral suferit.
Împotriva sentinţei civile nr. 159 din 5 martie 2010 pronunţate de Tribunalul Vrancea, secţia civilă, au declarat apel ambele părţi, calea de atac ordinară fiind soluţionată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, prin decizia civilă nr. 207/R din 17 octombrie 2011, prin care a fost admis apelul declarat de pârâtul STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE reprezentat de DIRECŢIA GENERALĂ A FINANŢELOR PUBLICE VRANCEA, a fost schimbată în parte hotărârea atacată, în sensul că a fost respinsă ca nefondată cererea introductivă de acordare de daune morale în baza Legii 221/2009, menţinându-se celelalte dispoziţii ale sentinţei şi a fost respins ca nefondat apelul reclamantei N.E. împotriva aceleiaşi hotărâri.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel, în principal, a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 3377 alin. (4) C. proc. civ., care prevăd caracterul obligatoriu al dezlegărilor date în recursul în interesul legii şi a avut în vedere decizia nr. 12 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii prin care s-a stabilit că urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.
Împotriva deciziei civile nr. 207/R din 17 octombrie 2011 pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, în termen legal a declarat recurs reclamanta N.E., criticând-o la modul generic pentru motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., fără să-şi subsumeze criticile vreunuia dintre motivele expres şi limitativ prevăzute de textul legal indicat, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului său şi respingerii apelului pârâtului, cu consecinţa schimbării hotărârii primei instanţe în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată.
In principal, reclamanta a criticat hotărârea atacată din perspectiva criteriilor avute în vedere la stabilirea cuantumului daunelor morale solicitate şi maniera în care s-a raportat instanţa de apel la jurisprudenţa CEDO.
Înalta Curte, analizând actele şi lucrările dosarului, din perspectiva susţinerilor părţilor şi a normelor legale incidente, reţine că recursul este nefondat, urmând a fi respins în considerarea următoarelor argumente:
Criticile referitoare la respingerea cererii de acordare a daunelor morale, faţă de greşita înlăturare a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea 221/2009 urmează a fi analizate din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, publicată în M.Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011.
Problema de drept care se pune în speţă nu este deci cea a îndreptăţirii reclamantului la acordarea daunelor morale în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, ci aceea de a se stabili dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supuse analizei, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control de constituţionalitate exercitat a posteriori, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Astfel, prevederile legale în raport de care reclamanta era îndreptăţită la acordarea de daune morale - art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009 - au fost declarate neconstituţionale ca urmare a exercitării a posteriori a controlului de constituţionalitate şi ulterior, ca şi consecinţă a nepunerii acesteia de Parlament în acord cu prevederile constituţionale în termen de 45 de zile de la data publicării Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2011 în Monitorul Oficial, aceste prevederi şi-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate şi că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.
Or, în speţă, la data publicării în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune, deci, că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
In speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanta nu era titularul unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficientă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul, cu consecinţa menţinerii deciziei pronunţate de instanţa de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta N.E. împotriva deciziei civile nr. 207/R din 17 octombrie 2011 pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2636/2012. Civil. Obligatia de a face. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2639/2012. Civil → |
|---|
