ICCJ. Decizia nr. 2669/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2669/2012
Dosar nr. 48451/3/2009
Şedinţa publică din 6 aprilie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, la data de 08 decembrie 2009, reclamanta C.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice, în temeiul art. 112 şi urm. C. proc. civ. ca, prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtului la plata, către reclamanta, a sumei de 200.000 euro, în echivalent lei din data efectuării plaţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, urmare a dislocării si stabilirii de domiciliu obligatoriu, în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951.
Prin sentinţa civilă nr. 1320 din 06 octombrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis în parte acţiunea şi a obligat pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor la plata către reclamantă a sumei de 5.000 euro (în echivalent în lei la cursul BNR din ziua plăţii) daune morale.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, potrivit adresei nr. 76427/1991 emisă de Ministerul de Interne, reclamanta a fost dislocată conform Deciziei nr. 200/1951, fiindu-i stabilit domiciliul obligatoriu în localitatea Frumuşiţa, judeţul Galaţi, ridicarea restricţiilor dispunându-se prin Decizia M.A.I. nr. 6199 din 27 iunie 1955 la data de 20 august 1955.
Tribunalul a constatat că, măsura aplicată reclamantei este o măsura administrativă cu caracter politic în sensul prevăzut de art. 1 din Legea nr. 221/2009, ceea ce dă dreptul acesteia să solicite despăgubiri, conform art. 5 din aceeaşi lege, pentru prejudiciul moral suferit.
Tribunalul a reţinut că prin O.U.G. nr. 62/2010 se aduce atingere dreptului la un proces echitabil, având în vedere că în timpul desfăşurării unui proces aflat pe rolul instanţelor judecătoreşti, statul care are calitatea de pârât adoptă un act normativ de natură a influinţa în mod esenţial desfăşurarea procesului respectiv, în sensul creării, în ceea ce-l priveşte, a unei situaţii mult mai favorabile prin limitarea drastică a cuantumului despăgubirilor ce pot fi acordate.
Având în vedere că instanţei de judecată îi revine obligaţia de a asigura părţilor un proces echitabil şi că judecătorul intern reprezintă prima instanţă chemată să asigure respectarea drepturilor garantate şi protejate de CEDO, tribunalul a constatat că această obligaţie nu poate fi îndeplinită decât prin înlăturarea dispoziţiilor ce contravin art. 6 din CEDO.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel reclamanta, pârâtul şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin decizia nr. 446/ A din 28 aprilie 2011, a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi de Ministerul Public Parchetul de pe lângă tribunalul Bucureşti şi a schimbat în tot sentinţa tribunalului, în sensul că a respins acţiunea ca neîntemeiată. Prin aceeaşi decizie apelul reclamantei a fost respins ca nefondat.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut lipsa de temei legal a cererii de acordare a daunelor morale, ca urmare a declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, prin deciziile Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, aplicabile în speţă în raport de dispoziţiile art. 147 alin. (1), art. 4 din Constituţie şi art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992.
Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, astfel că, în prezent, aceste dispoziţii şi-au încetat efectele juridice.
Faţă de obligativitatea deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, instanţa de apel a constatat că statul nu mai datorează despăgubiri cu titlu de daune morale.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, invocând ca temei de drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, reclamanta a susţinut că în mod greşit instanţa de apel a respins acţiunea pe motiv că la data soluţionării apelurilor nu mai exista temei juridic al acţiunii ca urmare a deciziilor nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, pronunţate de Curtea Constituţională, întrucât la data formulării acţiunii, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 erau în vigoare. Arată că, aplicând retroactiv efectele deciziilor Curţii Constituţionale sus-menţionate, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 15 şi art. 147 din Constituţia României, precum şi dispoziţiile CEDO. Recurenta reclamantă a formulat critici şi pe fondul cauzei, susţinând că este îndreptăţită la acordarea de daune morale, fiind persoană persecutată politic încă din anul 1951 şi că timp de 30 de ani, până în anul 1990 nu a beneficiat de nicio despăgubire din partea Statului Român.
Recursul este nefondat.
În adoptarea soluţiei de respingere a cererii reclamantei întemeiate pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, instanţa de apel a dat eficienţă deciziilor nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 pronunţate de Curtea Constituţională, prin care s-a constatat neconstituţionalitatea normei ce reprezintă temeiul juridic al pretenţiilor reclamanţilor.
S-a considerat că aceste decizii sunt aplicabile în cauză, în sensul încetării efectelor juridice ale normei a cărei neconstituţionalitate a fost constatată, împlinit fiind termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituţie, care curge de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale.
Criticile recurentei reclamante vizează ignorarea, de către instanţa de apel, a regulilor ce guvernează aplicarea legii în timp, susţinându-se că trebuie aplicat art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, deoarece era în vigoare la data formulării cererii.
Problema de drept a efectelor deciziilor Curţii Constituţionale asupra procedurilor jurisdicţionale aflate în curs de desfăşurare a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, într-un recurs în interesul legii.
Această decizie a fost publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, ca atare nu poate fi ignorată în cauză, producându-şi efectele la data soluţionării prezentului recurs, în virtutea dispoziţiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanţe.
Înalta Curte, secţiile unite, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, a statuat că „urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010 şi nr. 1.360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.”.
În motivarea deciziei date în interesul legii, s-a arătat că, în raport atât de cadrul normativ intern, cât şi de blocul de convenţionalitate, reprezentat de textele Convenţiei europene a drepturilor omului şi de jurisprudenţa instanţei europene creată în aplicarea acestora, cele două decizii ale Curţii Constituţionale trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, prin prisma regulilor de aplicare a legii în timp, situaţiile juridice în curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009 - cum sunt drepturile de creanţă, a căror concretizare (sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se verifice calitatea de condamnat politic, şi al întinderii dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege) se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă - sunt sub incidenţa efectelor deciziilor Curţii Constituţionale, de imediată şi generală aplicare.
Ca atare, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unei dispoziţii legale exprese.
De asemenea, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc nu este afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă, a arătat instanţa supremă.
Totodată, s-a constatat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale proceselor în curs, până la data pronunţării unei hotărâri definitive a instanţei de judecată, nu este încălcat nici art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Reclamanţii din aceste procese nu deţin un „bun” în sensul Convenţiei, nici măcar o speranţă legitimă, astfel cum această noţiune a fost conturată în jurisprudenţa Curţii Europene, deoarece, până la momentul adoptării deciziilor Curţii Constituţionale, nu se conturase o jurisprudenţă clară şi constantă a instanţelor naţionale, cerinţă obligatorie pentru existenţa unei valori patrimoniale ce are o bază suficientă în dreptul intern, astfel cum s-a conchis în decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi.
Dată fiind decizia în interesul legii, nu se poate proceda la reevaluarea chestiunii efectelor deciziei Curţii Constituţionale asupra litigiului de faţă, iniţiat anterior datei de 21 octombrie 2010.
Atare reapreciere nu este posibilă nici în raport de regulile de aplicare a legii de drept substanţial în timp, şi nici prin prisma Convenţiei Europene a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale, în condiţiile în care decizia în interesul legii a analizat în ce măsură aplicarea deciziilor Curţii Constituţionale într-un proces nefinalizat printr-o hotărâre definitivă contravine prevederilor Convenţiei (inclusiv art. 14, chiar dacă nu s-au redat anterior considerentele relevante pe acest aspect din decizia nr. 12/2011).
Dacă s-ar admite contrariul, ar însemna acceptarea posibilităţii de a se ajunge la o concluzie diferită, ceea ce ar echivala cu încălcarea deciziei pronunţate în baza art. 329 C. proc. civ., consecinţă ce nu poate fi acceptată, date fiind efectele obligatorii ale deciziei pentru instanţele de judecată.
Faţă de cele expuse, se constată că, în cauză, instanţa de apel a procedat corect dând eficienţă deciziilor Curţii Constituţionale, cât timp, la data publicării lor în M. Of. - 15 noiembrie 2010, cauza nu era soluţionată printr-o hotărâre definitivă.
În consecinţă, recursul declarat de reclamantă urmează să fie respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta C.M. împotriva deciziei nr. 446/ A din 28 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2668/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2670/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
