ICCJ. Decizia nr. 2670/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2670/2012
Dosar nr. 29/108/2010
Şedinţa publică din 6 aprilie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 4 ianuarie 2010 pe rolul Tribunalului Arad, reclamantele B.F. şi B.V. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad, solicitând, în temeiul art. 4 şi 5 din Legea nr. 221/2009, constatarea caracterului politic al condamnării tatălui şi respectiv soţului lor B.V. la 15 ani muncă silnică şi 10 ani degradare civică pentru infracţiunea de crimă de uneltire contra ordinei sociale şi obligarea pârâtului la plata de despăgubiri morale în cuantum de 1.100.000 euro.
Prin sentinţa civilă nr. 277 din 15 aprilie 2010 Tribunalul Arad a admis în parte acţiunea, a constatat caracterul politic al măsurilor administrative la care a fost supus antecesorul reclamantelor şi a obligat pe pârât la plata către reclamante a sumei de câte 275.000 euro cu titlu de despăgubiri.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a avut în vedere cererea reclamantelor de obligare pârâtului la plata sumei de 1.100.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul suferit prin condamnarea lui B.V. (tată, respectiv soţ), pentru crima de uneltire contra ordinii sociale prevăzută şi pedepsită de art. 209 pct. III C. pen.; suferinţele suportate de defunctul condamnat în perioada în care acesta a fost închis; necesitatea reparării în cuantum rezonabil a prejudiciului astfel suferit; faptul că sunt îndeplinite condiţiile cerute de dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
Împotriva sentinţei au declarat apel atât reclamantele cât şi pârâtul.
Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin decizia nr. 347 din 23 februarie 2011, a admis apelul pârâtului şi a schimbat în parte sentinţa tribunalului în sensul că a respins acţiunea.
Prin aceeaşi decizie a fost respins ca nefundat apelul declarat de reclamante.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut, în ceea ce priveşte primul capăt de cerere, că, întrucât condamnarea în baza art. 209 pct. III C. pen. este calificată de lege ca având caracter politic (art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009), este lipsită de interes o atare constatare printr-o hotărâre judecătorească.
În ceea ce priveşte solicitarea reclamantelor de obligare a Statului Român la despăgubiri morale, instanţa de apel a reţinut că, prin Decizia nr. 1358 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, iar prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, a declarat neconstituţionale prevederile art. I şi II din O.U.G. nr. 62/2010, ambele decizii fiind publicate în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, devenind, astfel, obligatorii, conform dispoziţiilor art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată şi ale art. 147 alin. (4) din Constituţie.
Cum, în termen de 45 de zile de la această dată, nici Guvernul şi nici Parlamentul nu au pus prevederile neconstituţionale de acord cu dispoziţiile Constituţiei, aceste norme legale şi-au încetat efectele juridice, conform dispoziţiilor art. 31 alin. (3) din Legea 47/1992 republicată şi ale art. 147 alin. (1) din Constituţie.
În consecinţă, instanţa de apel a constatat că norma legală care a reprezentat temeiul cererii în despăgubiri pentru daune morale formulată de reclamante şi-a încetat efectele juridice.
Susţinerile apelantelor vizând posibilitatea instanţei ca, în lipsa temeiului de drept reprezentat de Legea nr. 221/2009, să aleagă ea însăşi temeiul de drept al cererii reclamantelor dintre cele indicate prin notele de şedinţă (filele 24-26 dosar) nu se constituie în temei de admitere a apelului acestora, o asemenea cerere neputând fi primită faţă de dispoziţiile art. 129 C. proc. civ.
Împotriva deciziei instanţei de apel, reclamantele au declarat recurs.
În motivarea recursului, recurentele reclamante au susţinut că decizia recurată este nelegală, întrucât instanţa de apel a făcut o greşită interpretare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale. În ceea ce priveşte cererea de constatare a caracterului politic al condamnării antecesorului lor au arătat că în mod greşit a fost respinsă de către instanţa de apel întrucât prin decizia în discuţie, Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale numai dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 şi nu legea în integralitatea sa. Referitor la respingerea cererii de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit de antecesorul lor prin condamnare, recurentele reclamante au susţinut că acţiunea fiind introdusă înainte de intervenirea deciziei Curţii Constituţionale trebuia judecată în baza legii în vigoare la acea dată. Mai mult au susţinut că la data pronunţării deciziei nr. 1358/2010, aveau o hotărâre judecătorească de obligare a Statului Român la plata de despăgubiri, iar la data judecării apelurilor aveau cel puţin o speranţă legitimă de reparare a prejudiciului moral ce le-a fost cauzat, speranţă legitimă ce trebuia protejată în sensul art. 1 din Protocolul adiţional la CEDO.
Recursul este fondat în parte, urmând a fi admis sub aspectul constatării caracterului politic al condamnării antecesorului reclamantelor.
Astfel, prin cererea de chemare în judecată reclamantele au solicitat să se constate şi caracterul politic al condamnării atecesorului lor, în baza art. 209 pct. III C. pen.
Tribunalul a admis acest capăt de cerere, prin dispozitivul sentinţei pronunţându-se în sensul constatării caracterului politic al condamnării antecesorului reclamantelor.
Constatând că infracţiunea pentru care antecesorul reclamantelor a fost condamnat definitiv se încadrează în prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, în categoria celor pe care legiuitorul le consideră de drept condamnări politice, instanţa de apel a reţinut, în considerentele hotărârii, că este lipsită de interes o atare constatare printr-o hotărâre judecătorească şi, prevalându-se de incidenţa deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, a schimbat în parte sentinţa tribunalului în sensul că a respins în tot acţiunea.
Având în vedere că Legea nr. 221/2009 nu a făcut obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, în integralitatea ei şi nu a fost declarată, în totalitate, neconstituţională printr-o decizie a organului jurisdicţional constituţional, Înalta Curte constată că în mod greşit instanţa de apel a respins cererea reclamantelor de constatare a caracterului politic al condamnării antecesorului reclamantelor.
Nu pot fi primite însă criticile privitoare la îndreptăţirea reclamantelor la acordarea daunelor morale, în raport de considerentele ce succed:
Problema de drept care se pune în speţă este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, aspect care, vizând lipsa temeiului juridic al cererii, se impune a fi analizat cu prioritate.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. 4 al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acesteia.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va admite recursul reclamantelor, va modifica în parte decizia recurată, va schimba în parte sentinţa tribunalului în sensul că va respinge cererea reclamantelor de acordare a daunelor morale şi va menţine dispoziţiile privind constatarea caracterului politic al condamnării antecesorului reclamantelor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantele B.F. şi B.V., împotriva deciziei nr. 347 din 23 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Modifică în parte decizia recurată, în sensul că:
Schimbă în parte sentinţa nr. 277 din 15 aprilie 2010 a Tribunalului Arad, secţia civilă, astfel:
Respinge cererea formulată de reclamate privind acordarea de daune morale.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei şi ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2669/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2671/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
