ICCJ. Decizia nr. 280/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 280/2012
Dosar nr. 1242/117/2010
Şedinţa publică din 20 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 785 din 24 septembrie 2010, Tribunalul Cluj a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii M.C., M.M.R., M.T.L. şi L.E., în contradictoriu cu pârâtul S.R., prin M.F.P. şi, în consecinţă, a constatat caracterul politic al condamnării pronunţate prin sentinţa nr. 111 din 22 februarie 1952, în dosar nr. 45/1952 al Tribunalului Militar Cluj, precum şi caracterul al măsurii administrative de stabilire a domiciliului obligatoriu pe o perioadă de 24 de luni, suferite de defunctul M.T.L.; a obligat pârâtul, la plata, către reclamanţi, a sumei de 19.000 lei; a respins cererea reclamanţilor de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că prin sentinţa penală nr. 111/1952 a Tribunalului Militar Cluj, pronunţată în dosar nr. 45/1952, rămasă definitivă prin Decizia nr. 1637 din 20 mai 1952, pronunţată de Curtea Militară de Casaţie şi Justiţie, în dosar nr. 1033/1952, antecesorul reclamanţilor, M.T.L., a fost condamnat, la pedeapsa de 10 ani închisoare, pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, în baza art. 209 pct. IV C. pen., acesta executând integral pedeapsa la care a fost condamnat.
Prin Decizia M.A.I. nr. 16238/1961, defunctului M.T.L. i s-a stabilit domiciliul obligatoriu pe timp de 24 luni în comuna Lăţeşti, raionul Feteşti, cu începere din 04 octombrie 1961, restricţiile domiciliare fiind ridicate la data de 14 noiembrie 1963, conform adresei M.A.I. nr. 4888/1963.
Defunctului M.T.L. i-au fost recunoscute drepturile ca beneficiar al Decretului-Lege nr. 118/1990, iar reclamanta M.C. este beneficiara unei pensii în temeiul aceloraşi dispoziţii legale.
Tribunalul a mai reţinut că probele administrate în cauză au confirmat condiţiile grele în care inculpatul a executat detenţia, precum şi condiţiile grele de viaţă în perioada domiciliului obligatoriu, marcate de privaţiunile suferite de acesta şi de familia sa, ulterior punerii sale în libertate şi a încheierii căsătoriei, fiind evident că defunctului i-au fost cauzate suferinţe în toate planurile, moral, social, profesional, de natură să-i lezeze demnitatea şi onoarea, dar şi celelalte drepturi nepatrimoniale ocrotite de lege.
La stabilirea despăgubirilor s-a avut în vedere în concret vârsta pe care o avea reclamantul în momentul condamnării, 31 de ani, perioada condamnării, durata efectivă a executării pedepsei, suferinţele fizice şi psihice rezultate din lipsurile pe care a trebuit să le suporte în regimul de detenţie, alterarea stării de sănătate, precum şi atitudinea manifestată ulterior punerii în libertate, dar şi dispoziţiile OUG nr. 62/2010.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamanţii M.C., M.M.R., M.T.L. şi L.E., cât şi pârâtul S.R., prin M.F.P.
Pârâtul S.R., prin M.F.P., a solicitat respingerea în totalitate a acţiunii, iar în subsidiar, reducerea cuantumului despăgubirilor, motivat pe faptul că prejudiciul a fost integral acoperit de S.R. prin drepturile acordate antecesorului reclamanţilor şi soţiei supravieţuitoare, reclamanta M.C., încă din anul 1991, în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990.
Reclamanţii M.C., M.M.R., M.T.L. şi L.E. au criticat hotărârea atacată sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate, solicitând să li se acorde despăgubiri în cuantum de 1.600.000 lei, reprezentând câte o 120.000 lei pentru fiecare zi de detenţie a antecesorului reclamanţilor şi 400.000 lei pentru executarea de către acesta a măsurii administrative de stabilire a domiciliului forţat, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea apelului, s-a reprodus exhaustiv starea de fapt a cauzei, respectiv, condiţiile în care antecesorul reclamanţilor a fost arestat şi condamnat, în care şi-a executat pedeapsa, în care s-a stabilit domiciliul forţat împreună cu familia, toate acestea marcate de restricţiile şi privările nenumărate la care au fost supuşi; au fost reiterate demersurile judiciare urmate de reclamanţi în baza Legii nr. 221/2009, prin invocarea incidenţei în cauză a prevederilor art. 8 şi9 C.E.D.O.; a fost reprodusă soluţia primei instanţe, prin raportare la OUG nr. 62/2010 şi la Decizia C.C.R. nr. 1354/2010, concluzionându-se în sensul că, la data pronunţării sentinţei fondului, erau în vigoare dispoziţiile OUG nr. 62/2010, declarate ulterior neconstituţionale prin Decizia nr. 1354/2010 şi că suma de 19.000 lei nu este în măsură să asigure o satisfacţie de ordin moral raportat la gravele suferinţe încercate de defunctul M.T.L. pe parcursul a mai bine de 12 ani de zile, impunându-se o reanalizare a cuantumului despăgubirilor acordate de instanţa fondului.
Reclamanţii au formulat întâmpinare la apelul pârâtului, solicitând respingerea acestuia, ca neîntemeiat, cu cheltuieli de judecată, invocând, în esenţă, aceleaşi considerente care au fundamentat şi apelul reclamanţilor.
Prin „Notele de şedinţă", depuse la dosar la data de 14 februarie 2011, pârâtul apelant a invocat prevederile Deciziei C.C.R. nr. 1358/2010, precum şi dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie şi ale art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992.
Prin-o cerere înregistrată la dosar pentru termenul din 17 februarie 2011, reclamanţii au solicitat ca apelul lor să fie judecat prin prisma art. 998, art. 999 şi art. 1000 alin. (3) C. civ.
Prin Decizia civilă nr. 35/ A din 20 ianuarie 2011, Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie a respins, ca nefondat, apelul reclamanţilor, a admis apelul pârâtului, a schimbat sentinţa atacată şi a respins acţiunea, ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că OUG nr. 62/2010 nu mai poate fi aplicată în cauză, întrucât art. I şi art. II din acest act normativ, au fost declarate neconstituţionale prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1354/2010, încetându-şi astfel efectele juridice.
Instanţa de apel a mai reţinut că, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 au fost, de asemenea, declarate neconstituţionale, astfel încât, în prezent, nu există un temei juridic în legea specială de reparaţie care să fundamenteze admisibilitatea cererilor de chemare în judecată,având ca obiect acordarea de despăgubiri morale.
Faţă de împrejurarea că restul dispoziţiilor din Legea nr. 221/2009 sunt încă în vigoare, nefiind abrogate expres sau tacit, respectiv, nefiind declarate neconstituţionale, instanţa de apel a constatat că se impune a fi menţinută soluţia primei instanţe privind constatarea caracterului politic al condamnării aplicate antecesorului reclamantului prin sentinţa penală nr. 111 din 22 februarie 1952, condamnare care, prin prisma art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, constituie de drept o condamnare cu caracter politic, respectiv, dispoziţia referitoare la constatarea caracterului politic al măsurii administrative de stabilire a domiciliului obligatoriu pe timp de 24 de luni, prin Decizia M.A.I. nr. 16238/1961, măsură care, prin prisma art. 3 alin. (1) coroborat cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, are evident un caracter politic.
Referitor, însă, la cererea reclamanţilor de majorare a cuantumului daunelor morale, având în vedere lipsa, la acest moment, a unui temei juridic în legea specială care să permită fundamentarea unei cereri având ca obiect acordarea de despăgubiri morale, instanţa de apel a constatat că este neîntemeiată.
Referitor la invocarea de către reclamanţi, pentru prima dată în memoriul de apel, a dispoziţiilor art. 8 şi 9 C.E.D.O., respectiv, a prevederilor art. 998, art. 999 şi art. 1000 alin. (3) C. civ., instanţa de apel a apreciat că aceasta echivalează cu o schimbare a cauzei juridice, respectiv, a obiectului acţiunii, pentru prima dată în apel, intrând astfel sub incidenţa excepţiei inadmisibilităţii întemeiate pe prevederile art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
Instanţa de apel a mai reţinut că nu se poate face confuzie între neconstituţionalitate unei legi şi neretroactivitatea acesteia, ştiut fiind că, neretroactivitatea unei legi presupune ca aceasta să nu se aplice unor situaţii intervenite înainte de intrarea ei în vigoare, legea urmând să dispună numai pentru viitor, aşa cum impune art. 15 alin. (2) din Constituţia României şi art. 1 C. civ., în timp ce neconstituţionalitatea unei legi are în vedere conformitatea acesteia cu legea fundamentală la momentul adoptării, promulgării şi intrării ei în vigoare, astfel încât nu se pot reţine susţinerile reclamanţilor privind inaplicabilitatea deciziei de neconstituţionalitate, opozabilă erga omnes şi obligatorie pentru instanţele judecătoreşti.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii M.C., M.M.R., M.T.L. şi L.E., arătând că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că dispoziţiile art. 8 şi 9 C.E.D.O., art. 998 – art. 999 C. civ., art. 1000 alin. (3) C. civ., echivalează cu o schimbare a cauzei juridice, respectiv, a obiectului acţiunii, întrucât, Legea specială nr. 221/2009 a fost promulgată în vederea reglementării răspunderii civile delictuale a S.R. faţă de persoanele care au suferit condamnări politice, astfel încât, indiferent de aplicabilitatea textului normativ special reprezentat de art. 5 al Legii nr. 221/2009, în cauză sunt incidente normele dreptului comun din materia răspunderii civile delictuale.
Pe de altă parte, temeiul răspunderii civile delictuale a fost invocat pentru prima dată în faţa instanţei de fond şi nu în calea de atac a apelului, astfel încât, instanţa de apel în mod greşit a apreciat că în speţă sunt aplicabile prevederile art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
Având în vedere că Legea nr. 221/2009 este o normă specială care are la bază răspunderea delictuală a S.R. pentru măsurile abuzive adoptate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în măsura în care prevederile normei speciale nu mai sunt aplicabile întrucât au fost declarate neconstituţionale, îşi găsesc aplicabilitate prevederile normei generale (în speţă, prevederile art. 998 şi urm. C. civ., cu privire la răspunderea delictuală).
Reclamanţii au mai arătat că în mod greşit instanţa de apel a procedat la soluţionarea cauzei din perspectiva efectelor deciziilor de neconstituţionalitate nr. 1354/2010 şi nr. 1358/2010, o asemenea abordare echivalând cu o denegare de dreptate în sensul art. 3 C. civ., judecătorul neputând refuza să judece pe motiv că legea este lacunară, nu prevede ori a fost declarată neconstituţională.
Probatoriul administrat în faţa primei instanţe a demonstrat, fără putinţă de tăgadă faptul că suferinţele fizice şi psihice cauzate defunctului M.T.L., cât şi întregii sale familii au produs prejudicii grave, chiar iremediabile asupra persoanei defunctului, iar abrogarea textului normativ special nu este în măsură a nega posibilitatea reclamanţilor de a obţine plata despăgubirilor morale pentru fapta ilicită comisă de S.R. prin impunerea unei măsuri punitive nelegale împotriva antecesorului acestora, în ipoteza abrogării unor prevederi cu caracter special, fiind de imediată aplicabilitate prevederile cu caracter general.
Recursul formulat este nefondat.
Înalta Curte apreciază că în mod corect, instanţa de apel, constatând încetarea efectelor dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, nu a examinat cauza pe temeiul altor norme (art. 998 C. civ.), făcând o aplicare corespunzătoare a prevederilor art. 294 C. proc. civ., criticile recurenţilor pe acest aspect fiind nefondate.
În condiţiile în care reclamanţii au invocat corect temeiul juridic al cererii în despăgubiri, ca fiind reprezentat de dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, examinate ca atare în primă instanţă -, analizarea pretenţiilor lor din perspectiva altor prevederi legale echivalează cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului.
Or, atare act de procedură este contrar dispoziţiilor art. 294 alin. (1) teza I-a C. proc. civ., potrivit cărora „În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face cereri noi".
Norma procedurală citată are caracter imperativ şi împiedică o solicitare a reclamanţilor în sensul examinării cererii pe temeiul altei norme decât cea corect invocată prin cererea de chemare în judecată, cu atât mai mult nu permite examinarea din oficiu a unui alt temei juridic, evident, dacă acesta a fost corect indicat de către reclamanţi şi nu este necesară o calificare a cererii sub acest aspect.
Excepţiile de la regula prevăzută în art. 294 alin. (1) teza I–a C. proc. civ., sunt redate în teza a II–a şi în alin. (2) din acelaşi art. 294, vizează exclusiv obiectul unei cereri, nu şi cauza acesteia.
Fiind de strictă interpretare şi aplicare, cazurile respective nu pot fi interpretate ca referindu-se şi la temeiul juridic al cererii, indiferent de modificările intervenite în conţinutul normei invocate în cererea introductivă, inclusiv încetarea efectelor acestei norme, ca urmare a constatării neconstituţionalităţii lor, astfel cum s-a întâmplat în cauză.
Argumentele pentru care instanţa de apel a respins cererea de chemare în judecată, admiţând apelul pârâtului, au vizat inexistenţa temeiului juridic invocat de reclamanţi în susţinerea cererii în despăgubiri, faţă de deciziile Curţii Constituţionale pronunţate la 21 octombrie 2010.
Pe de altă parte, reglementările internaţionale în materia drepturilor omului, ratificate de România, deşi parte integrantă a dreptului intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituţie, nu pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient al pretenţiilor de acordare a unor daune materiale ori morale pentru prejudicii cauzate prin încălcări ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale în perioada anterioară ratificării Convenţiei de către România, în anul 1994.
Pentru recunoaşterea unor asemenea drepturi patrimoniale, este, necesar un act de voinţă al autorităţilor române, în sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte ori fapte abuzive ale statului român, dispoziţiile legale naţionale urmând a fi cenzurate, în planul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale, prin prisma reglementărilor internaţionale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituţie.
Mecanismul de aplicare a Convenţiei europene are drept premisă, aşadar, existenţa unei prevederi legale care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea internaţională, este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietăţii cu dispoziţiile Convenţiei.
În cauză, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi 1360 din 21 octombrie 2010, instanţa de apel a constatat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele, situaţie în care, în absenţa unei prevederi legale posibil a fi înlăturată prin raportare la Convenţia europeană, mecanismul anterior descris nu este viabil, astfel cum au învederat recurenţii, invocând dispoziţiile art. 8 şi 9 din Convenţie.
În acelaşi timp, nu este exclusă posibilitatea cenzurării, prin prisma exigenţelor Convenţiei, a efectelor deciziilor Curţii Constituţionale asupra litigiilor începute la data la care norma internă, ulterior constatată a fi neconstituţională, era în vigoare.
Acest aspect a fost tranşat prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, într-un recurs în interesul legii, care îşi produce efectele în prezentul recurs, în virtutea dispoziţiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ. (M. Of. nr. 789/7.11.2011).
Prin Decizia în interesul legii, s-a statuat că, „urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010 şi nr. 1.360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.".
Această dispoziţie a fost adoptată în analiza efectelor celor două decizii ale instanţei de contencios constituţional asupra procedurilor jurisdicţionale aflate în curs de desfăşurare, inclusiv din perspectiva blocului de convenţionalitate, reprezentat de textele Convenţiei europene a drepturilor omului şi de jurisprudenţa instanţei europene creată în aplicarea acestora.
În raport de Decizia în interesul legii, ale cărei dezlegări date problemei de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanţe, se constată că, în mod corect, instanţa de apel a dat eficienţă deciziilor Curţii Constituţionale, cât timp, la data publicării lor în M. Of., 15 noiembrie 2010, cauza nu era soluţionată printr-o hotărâre definitivă, respingând cererea în despăgubiri a reclamanţilor.
Argumentele pentru care instanţa de apel a respins cererea de chemare în judecată, admiţând apelul pârâtului, au vizat inexistenţa temeiului juridic invocat de reclamanţi în susţinerea cererii în despăgubiri, faţă de deciziile Curţii Constituţionale pronunţate la 21 octombrie 2010.
Astfel, prin deciziile Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituţionalitatea normei ce reprezintă temeiul juridic al pretenţiilor reclamanţilor, cu consecinţa încetării efectelor dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Decizia recurată a fost pronunţată după data publicării deciziilor în M. Of., la 15 noiembrie 2010, astfel încât soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată este legală, însă motivat de faptul că, la data soluţionării apelului, norma în discuţie nu mai putea fi aplicată, în conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţie, deoarece expirase termenul de 45 zile de la publicarea în M. Of. a deciziilor prin care norma fost declarată neconstituţională, fără vreo intervenţie a legiuitorului pentru asigurarea conformităţii normei cu legea fundamentală.
O asemenea soluţie este preconizată şi prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, într-un recurs în interesul legii (M. Of. nr. 789/7.11.2011), care nu poate fi ignorată în cauză, în virtutea dispoziţiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanţe.
Ca atare, la momentul la care instanţa de apel s-a pronunţat asupra cererii formulate, norma nu mai exista, pretenţiile reclamanţilor neavând un fundament legal.
În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat şi îl va respinge, ca atare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii M.C., M.M.R., M.T.L. şi L.E., împotriva deciziei civile nr. 111/A/2011 din 17 februarie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 279/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2710/2012. Civil → |
|---|
