ICCJ. Decizia nr. 283/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 283/2012
Dosar nr. 5166/101/2010
Şedinţa publică din 20 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele.
Prin Decizia civilă nr. 71 din 7 februarie 2011, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul declarat de reclamanta M.A.A. împotriva sentinţei civile nr. 542 din data de 12 octombrie 2010 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, în contradictoriu cu pârâtul S.R. reprezentat prin M.F.P.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 24 iunie 2010, reclamanta M.A.A. a chemat în judecată pe pârâtul S.R. reprezentat de M.F.P., solicitând să se constate holocaustul comunist pentru perioada de deportare în Bărăgan (1951-1955); obligarea pârâtei la plata daunelor în cuantum de 250.000 euro daune morale pentru fiecare din cei deportaţi aflaţi în viaţă, iar pentru cei decedaţi câte 250.000 euro reprezentând daune morale.
Prin sentinţa civilă 542 din 12 octombrie 2010 a Tribunalului Mehedinţi s-a respins acţiunea.
Tribunalul a reţinut că din înscrisurile depuse de reclamantă la dosar rezultă că familia sa a fost deportată, dar nu se cunoaşte temeiul juridic al strămutării. Înscrisurile depuse de reclamantă la dosar fac trimiteri şi descriu situaţia generală existentă la momentul respectiv, dar nu se referă în mod expres la persoana sa sau la familie şi la temeiul juridic al strămutării. Reclamanta nu a propus nici probe pentru a dovedi că perioada de deportare a avut caracter politic.
Asupra apelului declarat de reclamantă, Curtea a reţinut următoarele.
La data promovării acţiunii de către reclamantă erau în vigoare dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001 care dădeau posibilitatea persoanelor condamnate politic în regimul comunist să solicite acordarea de despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a condamnării, acest text constituind temeiul de drept al cererii în justiţie.
Dispoziţii legale arătate au fost declarate neconstituţionale prin Decizia 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, Decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituţională îşi încetează efectele după 45 zile de la publicarea în M. Of., iar pe durata acestui termen dispoziţiile sunt suspendate de drept.
La data soluţionării apelului termenul de 45 zile prevăzut de textul constituţional a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord norma legală cu dispoziţiile legii fundamentale, astfel că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate, suspendarea echivalând cu inexistenţa normei juridice.
Faţă de împrejurarea că nu există temei legal al cererii de acordare a daunelor morale este lipsit de interes a se constata caracterul politic al măsurii aplicate familiei reclamantei, deoarece reclamanta nu poate obţine un folos practic, material, în urma soluţionării acestui capăt de cerere.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta M.A.A., criticând-o pentru următoarele motive:
1. Potrivit principiului tempus regit actum, dispoziţia Curţii Constituţionale nu se aplică cauzei de faţă ci doar raporturilor juridice născute după publicare.
În considerarea acestui principiu şi neretroactivităţii legii civile consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 1 C. civ., nu este posibil ca unui raport juridic să i se aplice o altă dispoziţie legală decât cea care exista atunci când el s-a născut.
2. Problema reală care se pune în această cauză este aceea a stabilirii prejudiciului moral suferit şi implicit a cuantumului despăgubirilor ce se impun a fi acordate de către instanţă.
S-a detaliat prin cererea de recurs situaţia prin care a trecut cu întreaga familie, subliniindu-se consecinţele pe care le-au suferit, faptul că se încadrează în art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi are dreptul să solicite daune morale pentru faptul că prin această măsură i s-au adus următoarele prejudicii certe: a rămas cu traume psihice, o urmăresc permanent momentele de groază şi frică pe care le-a trăit pe timpul deportării, dar mai ales după, a fost considerată o persoană periculoasă, fiind marginalizată în societate, nu a putut să se angajeze, fiindcă a fost deportată în Bărăgan, mai mult decât atât au avut de suferit şi copiii şi nepoţi săi întrucât nu au putut urma învăţământului superior sau militar.
Pentru aceste motive, reţinute în esenţă, se solicită admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată, urmând să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 Euro echivalent în lei drept despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, datorită strămutării şi stabilirii de domiciliu forţat pe care a suportat-o.
Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed:
Prin Decizia în interesul Legii nr. 12/2011 (M. Of., nr. 789/7.11.2011) s-a statuat că.
Urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010 şi nr. 1.360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of., în considerarea următoarelor argumente, faţă de aspectele invocate prin cererea de recurs:
Prin deciziile nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1.360 din 21 octombrie 2010 (publicate în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010), Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, iar pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept. Potrivit alin. (4) al aceluiaşi articol, deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Aceasta presupune, în ipoteza acţiunilor nesoluţionate, în care este vorba de situaţii juridice în curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009, având în vedere că dreptul la acţiune pentru a obţine reparaţia prevăzută de lege este supus evaluării jurisdicţionale, că acestea sunt sub incidenţa efectelor deciziilor Curţii Constituţionale, care sunt de imediată şi generală aplicare.
Promovarea acţiunii la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu este vorba de un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum sau despre raporturi juridice determinate de părţi, cu drepturi şi obligaţii precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naştere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voinţa părţilor).
Nu este incidentă nici noţiunea de „bun" din perspectiva art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie, care, potrivit jurisprudenţei instanţei europene, poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic). Aceste drepturi de creanţă sunt însă condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea de către instanţă a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor de către acelaşi organ jurisdicţional.
În jurisprudenţa C.E.D.O. s-a statuat că „o creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza F.-M.G. ş.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea publicării deciziei Curţii Constituţionale nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
În ceea ce priveşte noţiunea de „speranţă legitimă", fiind vorba în speţă de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale (Cauza A. ş.a. împotriva României, paragraful 137).
O asemenea jurisprudenţă nu se poate spune însă că se conturase până la momentul adoptării deciziilor Curţii Constituţionale, având în vedere că jurisdicţia supremă nu definitivase procedura în astfel de cauze, prin pronunţarea unor hotărâri care să fi confirmat dreptul reclamanţilor de o manieră irevocabilă.
De asemenea, nu exista o bază suficientă în dreptul intern care să contureze noţiunea de „speranţă legitimă", iar nu de simplă speranţă în valorificarea unui drept de creanţă şi pentru că norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.
Aplicând Decizia în interesul legii la situaţia în speţă şi cum sentinţa primei instanţe nu conferea reclamantei un bun în sensul jurisprudenţei Curţii Europene la data publicării deciziilor Curţii Constituţionale în discuţie, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora nu mai pot constitui temei juridic pentru susţinerea acţiunii.
În consecinţă, având în vedere că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va dispune respingerea recursului, ca nefondat, cu aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.A.A. împotriva deciziei civile nr. 71 din 07 februarie 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 287/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 279/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
