ICCJ. Decizia nr. 2672/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROM Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2672/2012
Dosar nr. 2001/108/2010
Şedinţa publică din 6 aprilie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Arad, la data de 01 aprilie 2010, reclamanta R.G. (născută S.), în calitate de fiică a defunctei K.T., fostă S. din prima căsătorie, a chemat în judecată pe pârâtul S.R., prin M.F.P., solicitând constatarea caracterului politic al deportării mamei sale, în perioada 13 ianuarie 1945 – 11 octombrie 1949, în U.R.S.S. şi obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 euro sau echivalentul în lei la data executării, pentru prejudiciul moral suferit.
Prin sentinţa civilă nr. 325 din 04 mai 2010, Tribunalul Arad a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a avut în vedere următoarele considerente:
Antecesoarea reclamantei, defuncta K.T., fostă S. din prima căsătorie, a fost deportată în U.R.S.S. la munca de reconstrucţie, începând cu luna ianuarie 1945, fiind repatriată la 11 octombrie 1949.
Pentru calitatea de deportat în U.R.S.S., mama reclamantei a beneficiat de prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.
Tribunalul a reţinut că reclamanta în calitate de moştenitoare a mamei sale nu poate beneficia de prevederile Legii nr. 221/2009 întrucât această lege are caracter reparator şi recompensator doar pentru persoanele care s-au împotrivit sau au fost considerate potrivnice regimului totalitar instaurat la data de 6 martie 1945, or mama sa a fost deportată anterior acestei date la munca de reconstrucţie în U.R.S.S., doar pe considerentul apartenenţei la etnia germană, fără a fi evidenţiat vreun act de opoziţie contra regimului politic.
În realitate problematica despăgubirii persoanelor deportate la muncă forţată în U.R.S.S. are un caracter complex atât din punct de vedere istoric, cât şi etnic (au fost deportaţi cetăţeni de etnie germană din ţările foste aliate cu Germania care în urma Tratatului de la Ialta, au ajuns sub influenţa sovietică, pretextul deportării fiind înlăturarea rapidă a distrugerilor provocate de armata germană), fiind evident că nu a fost avută în vedere de legiuitorul român în momentul edictării Legii nr. 221/2009.
Pe de altă parte, împrejurarea că Legea nr. 221/2009 se adresează numai persoanelor persecutate politic, după instaurarea regimului comunist la 6 martie 1945, rezultă din însuşi titlul legii care se numeşte „Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989”.
Or, în aceste condiţii voinţa legiuitorului, aşa cum rezultă în mod neîndoielnic din textele legii, a fost aceea de a reglementa exclusiv consecinţele măsurilor represive dispuse de S.R. şi autorităţile sale după 06 martie 1945 iar nu de a repara şi consecinţele nefaste cauzate de abuzurile armatei sovietice, pe măsura înaintării sale spre frontul de vest.
Conchizând, tribunalul a reţinut că oricât de evident este caracterul politic şi poate chiar inuman al măsurilor de deportare a unor persoane într-un alt stat, împotriva voinţei lor, pentru a fi supuse la munci forţate, repararea prejudiciilor astfel suferite de către cei în cauză nu se poate realiza în temeiul Legii nr. 221/2009, deoarece acest act normativ are ca destinatari exclusiv persoanele ce au fost supuse unor condamnări ori măsuri administrative, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, iar după decesul acestora, pe soţul ori descendenţii până la gradul al II-lea a persoanelor persecutate politic în această perioadă expres indicată de lege şi care au săvârşit fapte de opoziţie faţă de regimul politic instaurat la 06 martie 1945.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta R.G.
Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin decizia civilă nr. 350 din 23 februarie 2011, a confirmat sentinţa tribunalului, prin respingerea apelului declarat de reclamantă.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că, deşi autoarea reclamantei a fost supusă unei măsuri administrative cu caracter politic având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, fiind internată într-o unitate de muncă forţată din U.R.S.S., cu scopul de a contribui la reconstrucţia Uniunii Sovietice, nu este îndeplinită cea de-a doua condiţie cumulativă inserată în texul art. 3 alin. (1) raportată la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, în sensul că măsura deportării nu a fost luată de fosta miliţie ori securitate comunistă sub imperiul regimului comunist instaurat în România după data de 6 martie 1945.
În realitate, măsura deportării şi punerea ei în aplicare s-au realizat de către trupele de ocupaţie sovietice, care se aflau pe teritoriul României, considerată la acea dată un stat ostil U.R.S.S. Astfel, în intervalul octombrie - noiembrie 1944 şi până în ianuarie - februarie 1945, trupele sovietice de ocupaţie de pe teritoriul României, ca măsură de represalii împotriva Germaniei naziste şi a aliaţilor săi, au decis deportarea în U.R.S.S. a tuturor etnicilor germani valizi de muncă, aflaţi pe teritoriul României.
Cu alte cuvinte, măsura deportării în U.R.S.S. a etnicilor germani, cetăţeni români, a fost luată şi pusă în practică exclusiv de către autorităţile sovietice de ocupaţie şi nu de către fosta miliţie ori securitate.
Instanţa a reţinut că Legea nr. 221/2009 nu se referă explicit şi la situaţiile şi persecuţiile suferite de etnicii germani anterior datei de 6 martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a acestora întreprinse de autorităţile sovietice de ocupaţie, cu concursul limitat al autorităţilor administrative române, indiferent că etnicilor germani deportaţi în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul-Lege nr. 118/1990-republicată.
În plus, în cuprinsul legii este delimitată expres perioada în cuprinsul căreia trebuiau aplicate sancţiunile cu caracter politic, iar mama reclamantei nu se încadrează în cerinţele legii nici sub acest aspect, atâta timp cât aceasta a fost deportată în U.R.S.S. anterior datei de 6 martie 1945.
Mai mult decât atât, instanţa de apel a reţinut că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată de S.R., prin M.F.P. şi, în consecinţă, a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare sunt neconstituţionale, fiind astfel desfiinţat temeiul juridic al pretenţiilor reclamantei privind daunele morale, temei care a dat naştere unei situaţii juridice obiective (legale), în curs de desfăşurare (facta pendentia) până la pronunţarea unei hotărâri definitive.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta.
În motivarea recursului, recurenta reclamantă a arătat că în mod greşit instanţa de apel a dat eficienţă Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, întrucât această decizie nu poate fi aplicată retroactiv, în sensul că dispoziţiile sale nu sunt incidente cauzelor aflate deja pe rol la data pronunţării acestei decizii, ci doar acţiunilor introduse după pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale.
Recurenta reclamantă a mai susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare a Legii nr. 221/2009, în sensul că a apreciat că nu se pot acorda despăgubiri pentru măsura deportării mamei sale în U.R.S.S., având în vedere că nu a fost dată de fosta miliţie ori securitate în timpul regimului comunist din România, arătând că în conţinutul măsurii administrative abuzive, legiuitorul a inclus şi deportarea în străinătate, după 23 august 1944, deportare dispusă din motive politice, conform art. 3 lit. d) din O.U.G. nr. 214/1999, situaţie care se referă la persoanele care au făcut obiectul ordinului de deportare emis de organele fostei U.R.S.S., dar pus în aplicare cu concursul autorităţilor naţionale.
Caracterul abuziv al măsurii luate împotriva mamei sale, nu numai că a continuat după 6 martie 1945, dar chiar din momentul luării acestei măsuri, S.R. a fost complice şi a acceptat ca cetăţenii săi să fie deportaţi de un alt stat aliat pe teritoriul acestuia, fără a întreprinde nicio măsură de împiedicare a acestei deportări.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Motivele de recurs referitoare la neîncadrarea măsurii deportării în U.R.S.S. a autoarei reclamantei în sfera de reglementare a Legii nr. 221/2009 se impun a fi analizate cu prioritate faţă de cele vizând aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, deoarece numai în ipoteza în care această măsură s-ar încadra în ipotezele prevăzute de Legea nr. 221/2009 şi ar atrage, deci, incidenţa actului normativ în discuţie, s-ar putea pune problema în ce măsură subzistă sau nu temeiul juridic pentru acordarea daunelor morale pretinse de reclamanţi.
Instanţa de apel a constatat, în mod corect, că măsura deportării în U.R.S.S. a mamei reclamantei, în perioada ianuarie 1945 - octombrie 1949, nu se încadrează în sfera de reglementare a Legii nr. 221/2009, criticile în acest sens fiind neîntemeiate.
Astfel, Legea nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic sau faţă de care au fost luate măsuri administrative asimilate condamnărilor politice, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Perioada de referinţă la care se raportează Legea nr. 221/2009 este situată în intervalul 6 martie 1945 - 2 decembrie 1989, iar măsura deportării în U.R.S.S. a fost luată faţă de mama reclamantei anterior perioadei expres prevăzute de lege, sub acest aspect nefiind îndeplinită condiţia perioadei la care face trimitere actul normativ arătat.
Art. 4 alin. (2) text de lege, a cărui incidenţă se dezbate în cauză şi care vizează posibilitatea constatării caracterului politic în cazul altor măsuri administrative decât cele enumerate în art. 3, face trimitere la dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009.
Or, acest text de lege se referă fără echivoc la condamnări, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi, cum dispoziţia se aplică şi în ipoteza măsurilor administrative al căror caracter politic urmează a fi constatat de către instanţă, este fără dubiu că o astfel de măsură trebuia dispusă în perioada de referinţă a legii.
Relevanţa acestui moment nu este întâmplătoare, ci îşi găseşte explicaţia în legătura acestei cerinţe a legii, cea a momentului la care a fost luată măsura, şi care trebuie să se plaseze anterior datei de 6 martie 1945, cu celelalte condiţii ce trebuie îndeplinite pentru a se considera că măsura administrativă are caracter politic în sensul actului normativ în discuţie.
Astfel, pentru măsura administrativă respectivă trebuie să fie răspunzător un organ al autorităţii de stat cu putere de decizie în luarea şi aplicarea acestei măsuri, dintre autorităţile statale româneşti, pentru a se putea obţine o reparaţie acordată de S.R., în condiţiile Legii nr. 221/2009, iar nu să fie dispusă de organele puterii altor state, cum este cazul în speţă.
În cazul deportării etnicilor germani, această măsură a fost instituită prin dispoziţia guvernului fostei R.S.F.S.R., sub a cărui autoritate au prestat muncă forţată etnicii germani deportaţi.
Astfel, ordinul sovietic nr. 1761 din 16 decembrie 1944, de mobilizare a tuturor etnicilor germani capabili de muncă, precum şi somaţia lansată la 6 ianuarie 1945, de a mobiliza pe toţi germanii cetăţeni români în vedere deportării au aparţinut forţelor sovietice de ocupaţie, iar nu S.R., care, prin organismele sale de la acea dată, şi în baza Convenţiei de Armistiţiu semnată de România, la 12 septembrie 1944, cu Puterile Aliate, a avut un rol impus, conform clauzelor Convenţiei, şi limitat la identificarea etnicilor germani, fără puterea de a cenzura măsura dispusă de U.S.
Pe de altă parte, faptul că durata deportării s-a suprapus în parte şi cu perioada de referinţă a Legii nr. 221/2009, prelungindu-se, în cazul autorului reclamanţilor, până în octombrie 1949, nu are relevanţă în aplicarea acestei legi, deoarece, după intrarea părţii pe teritoriul sovietic şi până la părăsirea acestuia, numai organismele competente sovietice puteau dispune cu privire la încetarea măsurii, potrivit principiului suveranităţii de stat, în niciun caz autorităţile române.
Deportarea etnicilor germani pe teritoriul fostei U.R.S.S. a reprezentat o strămutare în masă, în această ţară, a unei părţi din populaţia civilă de origine germană capabilă de muncă (bărbaţi de 17-45 ani şi femei de 18-30 de ani) şi a caracterizat toate ţările aliate cu Germania, în perioada celui de-al doilea război mondial.
Deportarea în forma arătată nu a reprezentat consecinţa unei atitudini ostile regimului comunist, nu a fost generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr. 221/2009 cu referire la unul dintre scopurile prevăzute în art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999, ci a avut la bază criterii de apartenenţă etnică.
Autoarea reclamantei a fost deportată pentru simplul fapt al etniei ei germane, iar nu pentru fapte de contestare a regimului comunist, astfel cum impun dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, cu referire la art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999.
Potrivit art. 1 alin. (3) ~(la care face trimitere art. 4 alin. (2) din aceeaşi lege), „Constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic şi condamnarea, pronunţată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare”.
Aceasta înseamnă că, pentru a fi considerată măsură administrativă cu caracter politic, aceasta trebuia să fi fost dispusă împotriva unei persoane care, prin activitatea desfăşurată, să fi urmărit unul dintre scopurile prevăzute în art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, ceea ce nu este cazul în speţă.
Conform art. 2 alin. (1) din ordonanţa amintită, „(1) Constituie infracţiuni săvârşite din motive politice infracţiunile care au avut drept scop:
a) exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalităţii, terorii comuniste, precum şi abuzului de putere din partea celor care au deţinut puterea politică;
b) susţinerea sau aplicarea principiilor democraţiei şi a pluralismului politic;
c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii faţă de aceasta;
c^1) acţiunea de împotrivire cu arma şi răsturnare prin forţă a regimului comunist;
d) respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, recunoaşterea şi respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale şi culturale;
e) înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naţionalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenenţă sau opinie politică, de avere ori de origine socială”.
Situaţia autoarei reclamantei nu se încadrează în niciunul dintre cazurile enunţate mai sus, aceasta fiind deportată în fosta U.R.S.S. exclusiv pe criteriul apartenenţei la etnia germană, iar nu determinat de săvârşirea vreunei fapte, de către aceasta, prin care să se fi opus regimului politic trecut.
În concluzie, urmează a se reţine că instanţa de apel a făcut o aplicare corectă a dispoziţiilor legale sus-menţionate, constatând că măsura deportării luată faţă de autoarea reclamantei nu se încadrează în domeniul de reglementate a Legii nr. 221/2009 şi că aceasta nu este îndreptăţită la despăgubiri în temeiul acestui act normativ.
Criticile referitoare la efectele Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale în speţa de faţă, fiind subsecvente reţinerii incidenţei în cauză a Legii nr. 221/2009, nu se mai impun a fi analizate, în condiţiile în care s-a stabilit că situaţia dedusă judecăţii nu se încadrează în domeniul de reglementare al Legii nr. 221/2009.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că recursul nu este fondat şi îl va respinge, ca atare, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta R.G. împotriva deciziei nr. 350 din 23 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2671/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2673/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
