ICCJ. Decizia nr. 2677/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2677/2012
Dosar nr. 5957/62/2010
Şedinţa publică din 6 aprilie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la 30 iunie 2010, reclamantul B.A.N.M. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 100.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a dislocării de 2 ani o lună şi 20 de zile, prin decizia mai nr. 239/1952, în comuna Dumbrăveni, judeţul Sibiu.
Prin completarea acţiunii, formulată la data de 19 octombrie 2010, reclamantul a solicitat să se constate caracterul politic al măsurii luate împotriva sa.
În dosarul conex, cu nr. 5958/62/2010, reclamantul B.A.R. a chemat în judecată acelaşi pârât solicitând despăgubiri în cuantum de 100.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin aceeaşi măsura administrativă cu caracter politic, respectiv dislocarea în comuna Dumbrăveni, judeţul Sibiu.
Şi această cerere a fost completată cu solicitarea de a se constata caracterul politic al măsurii luate împotriva sa. Ambele cereri au fost conexate.
Prin sentinţa civilă nr. 311 din 23 noiembrie 2010, Tribunalului Braşov a respins ca nefondate ambele acţiuni.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că reclamanţii din cele două cauze sunt fraţi, iar măsura dislocării a vizat întreaga familie, fiind luată în baza deciziei nr. 239/1952 a M.A.I.
Tribunalul constatând că măsura luată împotriva reclamanţilor are caracter politic de drept, fiind acordat în puterea legii, conform prevederilor art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, a respins cererea de constatare a caracterului politic.
În ceea ce priveşte cererea de acordare de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin luarea măsurilor administrative cu caracter politic, în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, tribunalul a reţinut că prin Decizia 1358 pronunţată de Curtea Constituţională la data de 21 octombrie 2010 au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Începând cu data publicării acestei decizii în M. Of. al României, 15 noiembrie 2010, aplicarea acestor prevederi este suspendată de drept, iar până la pronunţarea sentinţei în cauză, Parlamentul nu a pus de acord dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) cu Constituţia.
Reţinând, aşadar, că cererea reclamanţilor a fost întemeiată pe prevederi legale a căror aplicare este suspendată, tribunalul a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii B.A.R. şi B.A.N.M., criticând-o pentru neacordarea despăgubirilor privind prejudiciul moral.
Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin decizia nr. 51/ AP din 22 martie 2011, a respins apelul reclamanţilor ca nefondat.
În motivarea deciziei s-a reţinut că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituţională a statuat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale. Textul declarat ca neconstituţional permitea instanţei judecătoreşti să acorde despăgubiri pentru prejudiciul moral adus persoanei condamnate politic sau care a suferit vreuna din măsurile administrative de aceeaşi natură (art. 1-3 din Legea nr. 221/2009).
În considerentele deciziei, s-a făcut referire şi la art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 potrivit căruia „Decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie”. Drept urmare decizia instanţei constituţionale, sus-menţionată, este obligatorie pentru instanţa judecătorească şi îşi produce efectele indiferent de stadiul procesului, chiar dacă se află în căile de atac.
Aceeaşi instanţă a avut în vedere că şi art. 147 alin. (1) din Constituţie, text reiterat şi în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept”. Este de observat că termenul de 45 zile, calculat de la data publicării Deciziei nr. 1358/2010 (M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010), a expirat, fără ca să intervină acordul normei cu dispoziţiile Constituţiei, astfel că prevederea în discuţie şi-a încetat efectele şi în consecinţă instanţa judecătorească se află în imposibilitate de a mai hotărî în sensul acordării despăgubirilor morale în temeiul acesteia.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii.
În motivarea recursului, recurenţii reclamanţi au susţinut, în esenţă, că instanţa de apel ar fi trebuit să soluţioneze cauza pe baza legii în vigoare la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, având în vedere că la acea dată era constituţională, modificarea intervenită prin deciziile Curţii Constituţionale, neputând opera retroactiv. Au mai reproşat instanţei de apel că a soluţionat cauza numai prin prisma deciziei 1358/2009 a Curţii Constituţionale fără să analizeze motivele invocate de ei în apel.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
În adoptarea soluţiei de respingere a cererii reclamanţilor întemeiate pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, instanţa de apel a dat eficienţă deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 pronunţată de Curtea Constituţională, prin care s-a constatat neconstituţionalitatea normei ce reprezintă temeiul juridic al pretenţiilor reclamanţilor.
S-a considerat că această decizie este aplicabilă în cauză, în sensul încetării efectelor juridice ale normei a cărei neconstituţionalitate a fost constatată, împlinit fiind termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituţie, care curge de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale.
Criticile recurenţilor – reclamanţi vizează ignorarea, de către instanţa de apel, a regulilor ce guvernează aplicarea legii în timp, susţinându-se că trebuie aplicat art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, deoarece era în vigoare la data formulării cererii.
Problema de drept a efectelor deciziilor Curţii Constituţionale asupra procedurilor jurisdicţionale aflate în curs de desfăşurare a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, într-un recurs în interesul legii.
Această decizie a fost publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, ca atare nu poate fi ignorată în cauză, producându-şi efectele la data soluţionării prezentului recurs, în virtutea dispoziţiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ. potrivit cărora dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanţe.
Înalta Curte, secţiile unite, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, a statuat că „urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010 şi nr. 1.360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.”.
În motivarea deciziei date în interesul legii, s-a arătat că, în raport atât de cadrul normativ intern, cât şi de blocul de convenţionalitate, reprezentat de textele Convenţiei europene a drepturilor omului şi de jurisprudenţa instanţei europene creată în aplicarea acestora, cele două decizii ale Curţii Constituţionale trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, prin prisma regulilor de aplicare a legii în timp, situaţiile juridice în curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009 - cum sunt drepturile de creanţă, a căror concretizare (sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se verifice calitatea de condamnat politic, şi al întinderii dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege) se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă - sunt sub incidenţa efectelor deciziilor Curţii Constituţionale, de imediată şi generală aplicare.
Ca atare, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unei dispoziţii legale exprese.
De asemenea, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc nu este afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă, a arătat instanţa supremă.
Totodată, s-a constatat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale proceselor în curs, până la data pronunţării unei hotărâri definitive a instanţei de judecată, nu este încălcat nici art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Reclamanţii din aceste procese nu deţin un „bun” în sensul Convenţiei, nici măcar o speranţă legitimă, astfel cum această noţiune a fost conturată în jurisprudenţa Curţii Europene, deoarece, până la momentul adoptării deciziilor Curţii Constituţionale, nu se conturase o jurisprudenţă clară şi constantă a instanţelor naţionale, cerinţă obligatorie pentru existenţa unei valori patrimoniale ce are o bază suficientă în dreptul intern, astfel cum s-a conchis în decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi.
Dată fiind decizia în interesul legii, nu se poate proceda la reevaluarea chestiunii efectelor deciziei Curţii Constituţionale asupra litigiului de faţă, iniţiat anterior datei de 21 octombrie 2010.
Atare reapreciere nu este posibilă nici în raport de regulile de aplicare a legii de drept substanţial în timp, şi nici prin prisma Convenţiei Europene a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale, în condiţiile în care decizia în interesul legii a analizat în ce măsură aplicarea deciziilor Curţii Constituţionale într-un proces nefinalizat printr-o hotărâre definitivă contravine prevederilor Convenţiei (inclusiv art. 14, chiar dacă nu s-au redat anterior considerentele relevante pe acest aspect din decizia nr. 12/2011).
Dacă s-ar admite contrariul, ar însemna acceptarea posibilităţii de a se ajunge la o concluzie diferită, ceea ce ar echivala cu încălcarea deciziei pronunţate în baza art. 329 C. proc. civ., consecinţă ce nu poate fi acceptată, date fiind efectele obligatorii ale deciziei pentru instanţele de judecată.
În ceea ce priveşte critica recurenţilor reclamanţi privind neanalizarea de către instanţa a motivelor de apel, este de precizat că instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia adoptată pe decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care s-a constatat neconstituţionalitatea normei ce reprezintă temeiul juridic al pretenţiilor reclamanţilor, ale căror efecte asupra cauzei de faţă au fost analizate din perspectiva unui motiv de ordine publică şi nu prin prisma motivelor de apel.
Întrucât motivul de ordine publică pune în discuţie însuşi temeiul juridic al pretenţiilor formulate în cauză, în mod corect a fost analizat cu prioritate faţă de motivele de apel şi, constatându-se temeinicia acestuia, nu s-a mai procedat la cercetarea susţinerilor reclamanţilor din motivarea căii de atac.
Faţă de cele expuse, se constată că, în cauză, instanţa de apel a procedat corect dând eficienţă deciziei Curţii Constituţionale, cât timp, la data publicării ei în M. Of. - 15 noiembrie 2010, cauza nu era soluţionată printr-o hotărâre definitivă.
În consecinţă, recursul declarat de reclamanţi, urmează să fie respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii B.A.N.M. şi B.A.R., împotriva deciziei nr. 51/ AP din 22 martie 2011 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2676/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2680/2012. Civil. Contestaţie decizie de... → |
|---|
