ICCJ. Decizia nr. 2673/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2673/2012
Dosar nr. 2152/115/2010
Şedinţa publică din 6 aprilie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 20 mai 2010 pe rolul Tribunalului Caraş Severin, reclamanta M.C.V. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând în temeiul art. 5 din Legea nr. 221/2009, acordarea de despăgubiri în sumă de 300.000 euro pentru prejudiciul moral suferit de soţul său M.V.B. prin condamnarea la 3 ani închisoare, confiscarea averii şi 3 ani interdicţie corecţională dispusă prin sentinţa penală 1758/1949 a Tribunalului Militar Timişoara.
Prin sentinţa civilă nr. 1690 din 21 octombrie 2010, Tribunalul Caraş-Severin a admis în parte acţiunea şi a obligat pe pârât să plătească reclamantei echivalentul în lei la data efectuării plăţii a sumei de 5.000 euro.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere următoarele:
Soţul reclamantei, M.V.B., prin sentinţa penală nr. 1758/1949 pronunţată de Tribunalul Militar Timişoara, a fost condamnat la trei ani închisoare şi confiscarea averii, pentru crima de uneltire contra ordinii sociale, întrucât a participat la revolta studenţilor din anul 1949 de la Timişoara.
Tribunalul a reţinut că din cauza condamnării, soţul reclamantei a avut de suferit şi după eliberare, fiind nevoit să lucreze la Fabrica de Zahăr din Timişoara, până i s-a aprobat cererea de continuare a studiilor. De asemenea, consecinţe negative ale condamnării le-a suportat şi la locul de muncă în sensul că nu a beneficiat de toate drepturile pe care le aveau ceilalţi colegi cu privire la promovări, iar toate aceste restrângeri ale drepturilor fundamentale au avut repercusiuni şi asupra reclamantei întrucât, fiind afectat nivelul de trai şi poziţia socială a soţului, a avut şi ea de suferit.
Tribunalul a apreciat că toate aceste restricţii au adus atingere valorilor ce definesc personalitatea umană, valori ce se referă la existenţa fizică a omului, la sănătatea şi integritatea corporală, la demnitate, onoare şi alte valori similare (printre care şi accesul la învăţătură), valori cuprinse în drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.
În ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale solicitate de reclamantă, tribunalul a apreciat că faţă de atingerea adusă mai multor drepturi fundamentale, o indemnizaţie echitabilă o reprezintă suma de 5.000 euro.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin, solicitând admiterea apelului, modificarea în tot a sentinţei apelate, în sensul respingerii acţiunii reclamantei.
Prin decizia nr. 359, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul pârâtului, cu consecinţa schimbării sentinţei apelate, în sensul respingerii acţiunii.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a arătat că, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi, în consecinţă, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
Astfel, Curtea Constituţională a reţinut că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă există două norme juridice cu aceeaşi finalitate, şi anume art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 şi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, diferenţa constând doar în modalitatea de plată, adică prestaţii lunare, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 şi o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aşa încât, despăgubirile prevăzute în cel de-al doilea text mai sus menţionat nu pot fi considerate drepte, echitabile şi rezonabile.
Curtea Constituţională a mai avut în vedere că, prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condiţiile şi cuantumul indemnizaţiilor lunare, astfel încât, intervenţia sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009, după 20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu acelaşi obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, precizând, în acord cu jurisprudenţa C.E.D.O. că atenuarea vechilor violări nu trebuie să creeze noi nedreptăţi (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în cauza Pincova şi Pink contra Cehiei) şi că nu s-ar putea susţine ideea că, prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001, persoanele în cauză ar putea avea o „speranţă legitimă” la acordarea despăgubirilor morale (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza Kopecky contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilităţii din 2 decembrie 2008 în cauza Slavov şi alţii contra Bulgariei), câtă vreme dispoziţia legală este anulată pe calea exercitării controlului de constituţionalitate al acesteia.
În ceea ce priveşte efectele Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale asupra cauzei de faţă, instanţa de apel a avut în vedere că sunt aplicabile dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie (prevăzute şi de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei”.
De asemenea, s-a arătat că sunt aplicabile speţei şi dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituţionale (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009) cu dispoziţiile Constituţiei, rezultă că aceste prevederi şi-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate şi că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Aşadar, fiind desfiinţat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acţiunii, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, curtea de apel a apreciat că se impune în cauză soluţia admiterii apelului pârâtului, cu consecinţa schimbării sentinţei şi respingerii acţiunii reclamantei.
În motivarea deciziei s-a reţinut că această soluţie se impune, chiar dacă pricina se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituţională a dat naştere unei situaţii juridice legale (obiective), aflată în curs de desfăşurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunţarea unei hotărâri definitive.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului, recurenta reclamantă a arătat că instanţa de apel în mod greşit a reţinut incidenţa în cauză a deciziei nr. 1358/2010 pronunţată de Curtea Constituţională, întrucât efectele Deciziei Curţii Constituţionale se pot aplica doar pentru viitor şi nu cauzelor aflate pe rolul instanţelor, în curs de judecată.
Recurenta reclamantă a susţinut că a aprecia altfel, ar însemna o discriminare faţă de situaţia altor justiţiabili, care au obţinut deja hotărâri irevocabile pentru acelaşi temei legal, în cauze introduse în acelaşi timp pe rolul instanţelor. A mai susţinut că a făcut dovada în dosar că este îndreptăţită la acordarea daunelor morale întrucât soţul său a fost condamnat politic la 3 ani închisoare pe care ia executat în condiţii inumane în Penitenciarul Piteşti. Totodată, a susţinut că, fiind condamnat politic, soţului său i s-au interzis o serie de drepturi, iar ea în calitate de soţie a trebuit să suporte tot felul de privaţiuni şi ingerinţe în viaţa personală din partea organelor de stat ale vremii.
Recursul este nefondat, potrivit celor ce urmează:
Contrar susţinerilor recurentei reclamante, instanţa de apel a dezlegat corect problema de drept care se punea în speţă, aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecăţii, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
În acest sens, în mod legal curtea de apel a reţinut că decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituţional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale, cu consecinţa respingerii acţiunii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen, respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în M. Of. al României nr. 789 din 07 noiembrie 2011, obligatorie pentru instanţe de la data publicării, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, Înalta Curte a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui „bun” susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă care să îi fi confirmat dreptul.
Aşadar, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
De asemenea, nu se poate reţine nici că prin aplicarea la speţă a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 s-ar fi încălcat principiul nediscriminării.
Acest principiu cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi reclamanta, pe motiv că cererea sa nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării” constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
Rezultă că, dând eficienţă deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, curtea de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispoziţiilor constituţionale şi legale în materie, situaţie în care nu sunt întrunite cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pe cale de consecinţă, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul reclamantei ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta M.C.V. împotriva deciziei nr. 359 din 23 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2672/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2674/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
