ICCJ. Decizia nr. 2675/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2675/2012
Dosar nr. 4205/83/2010
Şedinţa publică din 6 aprilie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată, la data de 31 mai 2010, pe rolul Tribunalului Satu Mare, reclamanta L.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul S.R., prin M.F.P., obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 lei cu titlu de daune morale.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că tatăl său, defunctul S.F., decedat la data de 26 ianuarie 1947, a fost deportat în fosta U.R.S.S., la munca de reconstrucţie, în perioada 03 ianuarie 1945-26 ianuarie 1947.
Prin sentinţa civilă nr. 2659/ D din 18 noiembrie 2010, Tribunalul Satu Mare a respins acţiunea reclamantei ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, în speţă, nu există o hotărâre judecătorească care să poată fi considerată ca reprezentând o condamnare cu caracter politic, iar măsura nu a fost dispusă în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Tribunalul a mai reţinut că măsura administrativă nu a fost dispusă de organele fostei miliţii sau securităţi ale statului român, ci de forţele sovietice de ocupaţie, la 13 ianuarie 1945 guvernul R. înaintând chiar o notă de protest vicepreşedintelui sovietic al C.A.C.R. şi că măsura administrativă nu se întemeiază pe vreunul din actele administrative prevăzute de art. 3 lit. a) – f) din Legea nr. 221/2009 iar fapta pentru care a fost dispusă măsura nu a urmărit niciunul din scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999.
Sentinţa tribunalului a fost apelată de către reclamantă.
Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, prin decizia nr. 127/ A din 28 aprilie 2011, a admis apelul declarat de reclamantă şi a schimbat sentinţa primei instanţe, în sensul că a admis în parte acţiunea, a constatat caracterul politic al măsurii administrative a deportării pe teritoriul fostei U.R.S.S. dispuse faţă de antecesorul reclamantei, în perioada 03 ianuarie 1945 - 26 ianuarie 1947, şi a obligat pe pârât la 10.000 euro cu titlu de daune morale în favoarea reclamantei.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut că este adevărat faptul că această măsură nu este, din punct de vedere al naturii sale juridice, urmarea unei condamnări ci a unei măsuri administrative, nefiind dispusă în temeiul vreunuia din actele normative enumerate la art. 3 din Legea nr. 221/2009, însă, potrivit prevederilor art. 4 alin. (2) din aceeaşi lege, beneficiul prevederilor art. 5, în sensul acordării unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit le este recunoscut şi persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3.
În acest sens, s-a avut în vedere şi trimiterea pe care Legea nr. 221/2009 o face la dispoziţiile Decretului-Lege nr. 118/1990, privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura comunistă instaurată după 6 martie 1945, precum şi acelor deportate în străinătate sau constituite prizonieri, art. 5 alin. (4) prevăzând că de măsurile reparatorii beneficiază persoanele cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990, iar art. 1 din acest decret-lege face referire expresă la situaţia peroanelor deportate şi a celor constituite prizonieri după 23 august 1944.
Din interpretarea acestor dispoziţii legale, instanţa de apel a constatat că au fost supuse unor măsuri administrative cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009 şi persoanele care au fost prizonieri sau deportate la muncă de reconstrucţie în fosta U.R.S.S., în perioada de referinţă.
S-a mai reţinut că, faptul că măsura administrativă a fost luată de fosta U.R.S.S. înainte de 6 martie 1945 nu este de natură a înlătura răspunderea Statului în repararea prejudiciului produs urmare a măsurii administrative dispuse faţă de antecesorul reclamantei de vreme ce la data respectivă Rusia a fost aliata României împotriva Germaniei, situaţie în care S.R. nu poate fi exonerat de obligaţii faţă de cetăţenii lui, acesta acceptând ca cetăţenii săi să fie deportaţi de un stat aliat pe teritoriul său fără a întreprinde nicio măsură de împiedicare.
De asemenea, s-a arătat că răspunderea statului se impune a fi angajată şi prin prisma faptului că, după 6 martie 1945, acesta nu a depus diligenţe pentru recuperarea propriilor cetăţeni sau pentru încetarea măsurilor vădit abuzive luate faţă de aceştia.
Totodată, instanţa de apel a arătat că este adevărat faptul că, Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin decizia nr. 1358/2010, publicată în M.Of. din data de 15 noiembrie 2010, dată de la care dispoziţiile sale au devenit obligatorii, însă până la publicarea deciziei Curtea de Apel Oradea în mod constant a admis acţiunile formulate în baza Legii nr. 221/2009, având un obiect similar cu cel din cauza de faţă.
Din examinarea jurisprudenţei C.E.D.O. din ultimii ani reflectată în hotărârile de condamnare a României, pentru încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adiţional al Convenţiei, instanţa de apel a observat că, într-un mare număr de cazuri condamnarea a avut loc în situaţia în care cererile introduse în instanţă pentru valorificarea unor drepturi nu au fost examinate pe fond, deşi solicitanţii puteau pretinde că aveau o speranţă legitimă de a-şi vedea concretizată creanţa lor în conformitate cu dispoziţiile legale interne şi cu jurisprudenţa instanţelor.
Or, cum până la publicarea Deciziei de neconstituţionalitate nr. 1358/2010, practica instanţei de apel din Oradea a fost în sensul admiterii cererilor formulate în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, astfel cum s-a arătat mai sus, s-a apreciat că pentru acţiunile introduse anterior acestei date, solicitanţii aveau speranţa legitimă că-şi vor realiza dreptul, conform jurisprudenţei de până atunci a acestei instanţe.
Prin urmare, s-a reţinut că în cazul acestor acţiuni poate apărea conflictul cu art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei din Convenţie care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, astfel cum prevede art. 11 alin. (2) din legea fundamentală.
S-a mai reţinut că şi în ipoteza în care s-ar considera că reclamanta nu mai poate beneficia de despăgubiri în temeiul art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta este îndreptăţită la despăgubiri pe dreptul comun, art. 998 C. civ., câtă vreme se impune constatarea caracterului politic al măsurii luată împotriva autorului său. Totodată, a reţinut că acţiunea se impune a fi admisă şi prin prisma dispoziţiilor art. 14 din C.E.D.O., ce consacră principiul nediscriminării, reclamanta neputând fi discriminată fără o justificare obiectivă şi rezonabilă faţă de celelalte persoane aflate într-o situaţie similară şi comparabilă, care au obţinut hotărâri de condamnare a S.R. anterior datei mai sus arătate.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor, instanţa de apel a apreciat că suma de 10.000 euro este suficientă pentru a înlătura calitatea de victimă a reclamantei, luând în considerare practica C.E.D.O., raportat la caracterul vădit abuziv al măsurii luate împotriva tatălui reclamantei şi la durata îngrădirii drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti ale acestuia.
Decizia instanţei de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către pârâtul S.R., prin M.F.P. şi de M.P. – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea.
Recurentul-pârât S.R., prin M.F.P. a criticat hotărârea instanţei de apel sub aspectul efectelor, în cauză, ale Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, sens în care a susţinut că, urmare a declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, nu mai pot fi acordare despăgubiri morale în temeiul prevederilor Legii nr. 221/2009, instanţa putând doar să constate caracterul politic al condamnărilor şi măsurilor administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
Recurentul pârât a criticat decizia instanţei de apel şi sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, considerându-l prea mare.
Recurentul M.P. – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a formulat următoarele critici:
În mod nelegal instanţa de apel a reţinut că măsura deportării în U.R.S.S., la care a fost supus tatăl reclamantei, se încadrează în sfera de reglementare a Legii nr. 221/2009, întrucât deportarea nu este din punct de vedere a naturii sale juridice, urmarea unei condamnări ci a unei măsuri administrative.
Recurentul a susţinut că, analizată prin prisma dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 22 1/2009, această măsură nu a fost dispusă în baza vreunuia din actele normative enumerate în conţinutul acelui articol, deci nu are un caracter politic de drept, iar analizată prin prisma art. 4 alin. (2) care face trimitere la art. 1 şi 3 din aceeaşi lege şi, implicit, la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, deportarea în U.R.S.S. nu satisface nici unul dintre criteriile prevăzute şi de care depinde caracterul politic al măsurii.
De asemenea, măsura nu se situează în timp, din punctul de vedere al momentului adoptării ei, după 6 martie 1945, fiind dispusă anterior.
În consecinţă, nu este îndeplinită nici această condiţie, măsura fiind de natură etnică, iar în timp se situează înainte de 6 martie 1945, ceea ce impune respingerea acţiunii ca nefondată, neavând nici o relevanţă faptul că din punct de vedere al desfăşurării în timp s-a menţinut şi după data de 6 martie 1945.
Condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, prevăzute de Legea nr. 221/2009 ca temei al acordării de despăgubiri, trebuie să fie ale S.R.
Potrivit normelor de drept internaţional, o astfel de măsură aparţine S.R. în măsura în care este luată de instituţiile sale şi prepuşii acestora.
Deportarea etnicilor germani şi maghiari începând cu 01 ianuarie 1945 în fosta U.R.S.S., la munca de reconstrucţie, a fost o măsură impusă de Statul Sovietic, ca stat de ocupaţie la aceea vreme şi executată sub supravegherea armatei sovietice.
Măsuri reparatorii pentru deportările în lagăre de concentrare din străinătate, pe motive etnice, în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 martie 1945, au fost acordate prin Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat, iar pentru perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945, prin O.G. nr. 105/1999, aprobată cu modificări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare.
Aşadar, în privinţa unor măsuri precum prizonieratul şi deportarea în străinătate nu sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 221/2009, ci dispoziţiile Decretului-Lege nr. 118/1990, respectiv O.G. nr. 105/1999, care se referă la aceste situaţii.
S-a mai susţinut cu privire la cuantumul daunelor morale acordate reclamantei, că sumă de 57.000 lei, este exagerat de mare raportat la practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi C.E.D.O. în materie şi constituie o îmbogăţire fără just temei.
Pe de altă parte, s-a arătat că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/2010), prin care au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, este general obligatorie şi se aplică şi cauzelor în curs de judecată nesoluţionate definitiv la data publicării ei, deci şi cauzei de faţă.
În consecinţă, recurentul a solicitat admiterea recursului şi, în principal, respingerea acţiunii reclamantei iar, în subsidiar, diminuarea cuantumului daunelor morale.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
Cu privire la recursul M.P.
Criticile din acest recurs referitoare la neîncadrarea măsurii deportării în U.R.S.S. a autorului reclamantei în sfera de reglementare a Legii nr. 221/2009 se impun a fi analizate în mod prioritar, deoarece numai în ipoteza în care această măsură s-ar încadra în ipotezele prevăzute de Legea nr. 221/2009 şi ar atrage, deci, incidenţa actului normativ în discuţie, s-ar putea pune problema în ce măsură, faţă de Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, mai subzistă sau nu temeiul juridic pentru acordarea daunelor morale pretinse de reclamantă şi, în măsura în care acesta ar subzista, dacă despăgubirile acordate respectă principiul proporţionalităţii şi echităţii.
Aşa cum susţine şi recurentul, măsura deportării în U.R.S.S. a tatălui reclamantei, în perioada ianuarie 1945 - octombrie 1949, nu se încadrează în sfera de reglementare a Legii nr. 221/2009, criticile în acest sens fiind întemeiate.
Astfel, Legea nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic sau faţă de care au fost luate măsuri administrative asimilate condamnărilor politice, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Acest act normativ adoptat după aplicarea Decretului-Lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999 a completat cadrul legislativ existent, referitor la acordarea reparaţiilor morale şi materiale pentru prejudiciile suportate de victimele regimului totalitar.
Drepturile prevăzute şi acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, ori în temeiul O.U.G. nr. 214/1999 reprezintă, ele însele, măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive politice, ce vor fi avute în vedere la cuantificarea daunelor morale solicitate a fi acordate în temeiul Legii nr. 221/2009, dar a căror existenţă nu determină de plano nici admiterea şi nici respingerea acţiunii având ca temei juridic actul normativ arătat.
Existenţa, în paralel cu Legea nr. 221/2009, a actelor normative anterior citate, nu atrage şi nici nu înlătură incidenţa acesteia în cauză, întrucât nu există nicio dispoziţie legală cuprinsă în vreunul dintre actele de reparaţie amintite, care să impună ori să excludă aplicarea concomitentă a dispoziţiilor cuprinse în actul normativ similar, astfel încât aplicabilitatea Legii nr. 221/2009 este determinată strict de îndeplinirea sau nu a condiţiilor prevăzute de aceasta, şi nu prin raportare la celelalte acte normative speciale de reparaţie.
Este de necontestat că măsura deportării în U.R.S.S. suferită de tatăl reclamantei a creat acestuia prejudicii ale căror consecinţe s-au repercutat în mod negativ asupra vieţii lui ulterioare, fiindu-i ştirbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum şi atributele ce ţin de relaţiile sociale, respectiv, onoare şi reputaţie.
Dislocarea din localitatea de domiciliu şi mutarea forţată, lipsirea de bunurile personale, obligarea de a trăi în condiţii materiale precare constituie suferinţe care, în mod cert, justifică acordarea unei compensaţii materiale pentru abuzurile suportate, cu condiţia însă, de a fi îndeplinite cerinţele actului de reparaţie pe care se fundamentează o asemenea cerere.
Or, în speţă, situaţia tatălui reclamantei nu se circumscrie, sub mai multe aspecte, domeniului de aplicare a Legii nr. 221/2009, act normativ pe care a fost fundamentată cererea de chemare în judecată.
Astfel, perioada de referinţă la care se raportează Legea nr. 221/2009 este situată în intervalul 6 martie 1945 - 2 decembrie 1989, iar măsura deportării în U.R.S.S. a fost luată faţă de tatăl reclamantei în ianuarie 1945, deci, anterior perioadei expres prevăzute de lege, sub acest aspect nefiind îndeplinită condiţia perioadei la care face trimitere actul normativ arătat.
Art. 4 alin. (2) text de lege, a cărui incidenţă se dezbate în cauză şi care vizează posibilitatea constatării caracterului politic în cazul altor măsuri administrative decât cele enumerate în art. 3, face trimitere la dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009.
Or, acest text de lege se referă fără echivoc la condamnări pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi, cum dispoziţia se aplică şi în ipoteza măsurilor administrative al căror caracter politic urmează a fi constatat de către instanţă, este fără dubiu că o astfel de măsură trebuia dispusă în perioada de referinţă a legii.
Relevanţa acestui moment nu este întâmplătoare, ci îşi găseşte explicaţia în legătura acestei cerinţe a legii, cea a momentului la care a fost luată măsura, şi care trebuie să se plaseze anterior datei de 6 martie 1945, cu celelalte condiţii ce trebuie îndeplinite pentru a se considera că măsura administrativă are caracter politic în sensul actului normativ în discuţie.
Astfel, pentru măsura administrativă respectivă trebuie să fie răspunzător un organ al autorităţii de stat cu putere de decizie în luarea şi aplicarea acestei măsuri, dintre autorităţile statale româneşti, pentru a se putea obţine o reparaţie acordată de S.R., în condiţiile Legii nr. 221/2009, iar nu să fie dispusă de organele puterii altor state, cum este cazul în speţă şi cum în mod corect s-a prezentat, din punct de vedere juridic şi istoric, de către recurent.
În cazul deportării etnicilor germani, această măsură a fost instituită prin dispoziţia guvernului fostei R.S.F.S.R., sub a cărui autoritate au prestat muncă forţată etnicii germani deportaţi.
Astfel, ordinul sovietic nr. 1761 din 16 decembrie 1944, de mobilizare a tuturor etnicilor germani capabili de muncă, precum şi somaţia lansată la 6 ianuarie 1945, de a mobiliza pe toţi germanii cetăţeni români în vederea deportării au aparţinut forţelor sovietice de ocupaţie, iar nu S.R., care, prin organismele sale de la acea dată, şi în baza Convenţiei de Armistiţiu semnată de România, la 12 septembrie 1944, cu Puterile Aliate, a avut un rol impus, conform clauzelor Convenţiei, şi limitat la identificarea etnicilor germani, fără puterea de a cenzura măsura dispusă de Uniunea Sovietică.
Pe de altă parte, faptul că durata deportării s-a suprapus în parte şi cu perioada de referinţă a Legii nr. 221/2009, prelungindu-se, în cazul tatălui reclamantei până la decesul acestuia, 26 ianuarie 1947, nu are relevanţă în aplicarea acestei legi, deoarece, după intrarea părţii pe teritoriul sovietic şi până la părăsirea acestuia, numai organismele competente sovietice puteau dispune cu privire la încetarea măsurii, potrivit principiului suveranităţii de stat, în niciun caz autorităţile române.
Deportarea etnicilor germani pe teritoriul fostei U.R.S.S. a reprezentat o strămutare în masă, în această ţară, a unei părţi din populaţia civilă de origine germană capabilă de muncă (bărbaţi de 17 - 45 ani şi femei de 18 - 30 de ani) şi a caracterizat toate ţările aliate cu Germania, în perioada celui de-al doilea război mondial.
Deportarea în forma arătată nu a reprezentat consecinţa unei atitudini ostile regimului comunist, nu a fost generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr. 221/2009 cu referire la unul dintre scopurile prevăzute în art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999, ci a avut la bază criterii de apartenenţă etnică.
Tatăl reclamantei a fost deportat pentru simplul fapt al etniei lui germane, iar nu pentru fapte de contestare a regimului comunist, astfel cum impun dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, cu referire la art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999.
Potrivit art. 1 alin. (3) [(la care face trimitere art. 4 alin. (2) din aceeaşi lege)], „Constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic şi condamnarea pronunţată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare”.
Aceasta înseamnă că, pentru a fi considerată măsură administrativă cu caracter politic, aceasta trebuia să fi fost dispusă împotriva unei persoane care, prin activitatea desfăşurată, să fi urmărit unul dintre scopurile prevăzute în art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, ceea ce nu este cazul în speţă.
Conform art. 2 alin. (1) din ordonanţa amintită, „(1) Constituie infracţiuni săvârşite din motive politice infracţiunile care au avut drept scop:
a) exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalităţii, terorii comuniste, precum şi abuzului de putere din partea celor care au deţinut puterea politică;
b) susţinerea sau aplicarea principiilor democraţiei şi a pluralismului politic;
c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii faţă de aceasta;
c^1) acţiunea de împotrivire cu arma şi răsturnare prin forţă a regimului comunist;
d) respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, recunoaşterea şi respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale şi culturale;
e) înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naţionalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenenţă sau opinie politică, de avere ori de origine socială”.
Situaţia tatălui reclamantei nu se încadrează în niciunul dintre cazurile enunţate mai sus, acesta fiind deportat în fosta U.R.S.S. exclusiv pe criteriul apartenenţei la etnia germană, iar nu determinat de săvârşirea vreunei fapte de către acesta prin care să se fi opus regimului politic trecut.
În speţă, nu este incidentă nici ipoteza prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. e) din Ordonanţă, deoarece tatăl reclamantei a fost pur şi simplu deportat fără voinţa lui în statul vecin, în vederea reconstrucţiei U.R.S.S., şi ca măsură sancţionatorie pentru statul german şi aliaţii săi, iar nu pentru că acesta ar fi desfăşurat vreo activitate în scopul înlăturării unor măsuri discriminatorii pe motive de origine etnică. O astfel de activitate ar fi presupus voinţa părţii exprimată în acest sens, ceea ce nu este cazul în speţă.
În concluzie, urmează a se reţine că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor legale susmenţionate, atunci când a reţinut că măsura deportării luată faţă de autorul reclamantei se încadrează în domeniul de reglementate a Legii nr. 221/2009 şi că astfel reclamanta este îndreptăţită la despăgubiri în temeiul acestui act normativ.
Sunt, aşadar, întrunite cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în baza căruia, Înalta Curte va admite recursul M.P., va modifica în tot decizia recurată, în sensul respingerii apelului declarat de reclamantă împotriva sentinţei tribunalului.
Criticile referitoare la efectele Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale în speţa de faţă şi la cuantumul despăgubirilor, fiind subsecvente reţinerii neincidenţei în cauză a Legii nr. 221/2009, nu se mai impun a fi analizate, în condiţiile în care s-a stabilit că situaţia dedusă judecăţii nu se încadrează în domeniul de reglementare al Legii nr. 221/2009, acesta fiind motivul care justifică soluţia de respingere a acţiunii reclamantei.
2. În ceea ce priveşte recursul declarat de pârât.
Faţă de considerentele expuse anterior, în analiza recursului declarat de M.P. – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, şi care confirmă soluţia de respingere a acţiunii reclamantului, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analiza criticilor formulate de recurentul-pârât sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate de instanţa de apel şi a efectelor în cauză ale Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale (ceea ce se circumscrie unor critici pe fondul cauzei), dată fiind concluzia neîncadrării cererii în dispoziţiile legii, reţinută în recursul M.P., urmând ca în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., acest recurs să fie respins.
În consecinţă, Înalta Curte va admite recursul declarat de M.P. - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi va modifica în tot decizia recurată, în sensul că, în baza art. 296 C. poc. civ., va respinge apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei tribunalului şi va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârât.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Admite recursul declarat de M.P. - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva deciziei nr. 127/ A din 28 aprilie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Modifică decizia recurată, în sensul că:
Respinge apelul declarat de reclamanta L.I. împotriva sentinţei nr. 2659/ D din 18 noiembrie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secţia civilă.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul S.R., prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Satu Mare împotriva aceleeaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 267/2012. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 270/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
