ICCJ. Decizia nr. 2630/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2630/2012
Dosar nr. 1834/108/2010
Şedinţa publică din 6 aprilie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 354 din 12 mai 2010, Tribunalul Arad a admis în parte cererea formulată în baza Legii nr. 221/2009 de reclamantele C.A. şi D.M. împotriva pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad.
În consecinţă, pârâtul a fost obligat la plata către reclamanţi a câte 15.000 euro sau echivalentul în lei la data plăţii.
Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a avut în vedere că reclamanţii au solicitat obligarea pârâtului la plata a 890.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat de condamnarea defunctului lor tată, respectiv soţ, o condamnare cu caracter politic pentru delictul prevăzut de dispoziţiile art. 209 pct. II lit. b), e) C. pen., acesta fiind urmărit şi condamnat.
Tribunalul a avut în vedere suferinţele prin care a trecut persoana condamnată precum şi consecinţele condamnării asupra vieţii acestuia şi a familiei sale şi ţinând seama de necesitatea acordării de despăgubiri în cuantum rezonabil, a apreciat ca incidente dispoziţiilor art. 1, 4, 5 din Legea nr. 221/2009 şi a admis în parte acţiunea, acordând despăgubiri morale reclamatelor în cuantum de 15000 euro.
Împotriva sentinţei au declarat apel atât reclamantele cât şi pârâtul, ambii criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.
Reclamantele au solicitat schimbarea în parte a hotărârii, în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată.
În motivare, au invocat, în esenţă, greşita evaluare a suferinţelor suportate de condamnat şi familie şi a efectelor condamnării asupra vieţii lor.
Pârâtul a solicitat schimbarea hotărârii în sensul respingerii cererii de chemare în judecată sau, în subsidiar, al reducerii cuantumului despăgubirilor acordate.
În motivare, a invocat greşita apreciere a probelor administrate, neobservarea dezdăunărilor stabilite în baza Decretului-lege nr. 118/1990, cuantumul exagerat al despăgubirilor şi, respectiv, al cheltuielilor de judecată acordate.
Pe cale de întâmpinare, reclamantele au solicitat respingerea apelului pârâtului, acesta din urmă neformulând întâmpinare în cauză.
Prin decizia nr. 349 din 23 februarie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad împotriva sentinţei apelate pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins în tot cererea de chemare în judecată şi, totodată, a respins apelul declarat de reclamante împotriva aceleiaşi hotărâri.
Pentru a decide astfel curtea de apel a reţinut că prin decizia nr. 1358 din 20 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, respectiv norma legală care reprezenta temeiul acordării acestor despăgubiri.
Tot Curtea Constituţională, prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, a declarat neconstituţionale prevederile art. I şi II din O.U.G. nr. 62/2010, act normativ ce stabilea (şi) cuantumul în care aceste despăgubiri pot fi acordate.
Ambele decizii au fost publicate în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, devenind, astfel, obligatorii, conform dispoziţiilor art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată şi ale art. 147 alin. (4) din Constituţie.
Cum, în termen de 45 de zile de la această dată, nici Guvernul şi nici Parlamentul nu au pus prevederile neconstituţionale de acord cu dispoziţiile Constituţiei, aceste norme legale şi-au încetat efectele juridice, conform dispoziţiilor art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 republicată şi ale art. 147 alin. (1) din Constituţie.
În consecinţă, apreciază instanţa de control, norma legală ce a reprezentat temeiul cererii în despăgubiri pentru daune morale formulată de reclamante şi-a încetat efectele juridice.
Este adevărat, se susţine, că această încetare s-a produs ulterior sesizării instanţei şi pronunţării unei hotărâri şi că art. 147 alin. (4) din Constituţie dispune că deciziile Curţii Constituţionale au putere numai pentru viitor.
Totodată, se costată că încetarea efectelor normelor legale în discuţie s-a produs înainte de stingerea printr-o hotărâre definitivă a raporturilor juridice dintre stat – cel care a acordat prin Legea nr. 221/2009 beneficiul reparării prejudiciului moral prin acordarea de despăgubiri şi destinatarul acestui beneficiu, iar pe de altă parte, constatarea neconstituţionalităţii sus-menţionatelor norme are efect de la data adoptării legii, întrucât, după cum s-a arătat, nici Parlamentul şi nici Guvernul nu au adoptat vreun act normativ în concordanţă cu Constituţia (în această materie), act în cuprinsul căruia să se prevadă care este efectul constatării neconstituţionalităţii normelor asupra raporturilor juridice deja legate între părţi.
În fine, instanţa de control reţine ca argument în favoarea incidenţei în cauză a deciziilor nr. 1358 din 20 octombrie 2010 şi respectiv nr. 1354 din 20 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale, introducerea prin Legea nr. 177/2010 a cazului de revizuire de la pct. 10 al art. 322 C. proc. civ., respectiv admisibilitatea revizuirii unei hotărâri rămase definitive în situaţia în care Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză şi a declarat neconstituţională legea, ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă.
Împotriva acestei ultime decizii au formulat recurs reclamantele criticând-o pentru nelegalitate, prevalându-se în drept de dispoziţiile art. 304 pct. (7) şi (9) C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs recurentele au arătat, în esenţă, că instanţa de apel înlăturând aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin prisma declarării acestui text ca neconstituţional, a săvârşit o denegare de dreptate violând ab initio dispoziţiile art. 3 C. civ.
În acest sens recurentele apreciază că nimic nu împiedica instanţa de control, ca într-o atare situaţie, respectiv a declarării textului ce a constituit temeiul acţiunii, ca neconstituţional, să soluţioneze cauza pe baza „marilor principii de drept de pildă neminem laedere care face parte din mai largul honeste vivere, neminem laedere, saum cuique tribuere - trăieşte cinstit, nu vătăma pe nimeni, dă fiecăruia ceea ce-i aparţine - sau pe textele de largă generalitate şi generozitate ale art. 998-999 C. civ.”, întrucât, nicio instanţă, în mod legal, nu poate invoca faptul că legea nu prevede.
Se mai susţine că odată declanşată acţiunea pe temeiul unui anumit text de lege care ulterior a fost declarat neconstituţional, sunt îndreptăţite chiar şi în etapa recursului, ca acţiunea lor să fie soluţionată pe baza altor acte normative şi principii de drept, odată ce, independent de vreo culpă personală, au fost „private"; de încadrarea în drept oferită ah initio.
Au fost încălcate dispoziţiile art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, întrucât, Parlamentul printr-o “conduită absentă, culpabilă şi de rea credinţă” nu şi-a realizat atribuţiile stabilite prin dispoziţiile sus-menţionate.
Întregul proces în ansamblul său a violat dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Convenţie şi art. 1 din primul protocol adiţional la Convenţie, reclamantele fiind beneficiarele unui „un bun” în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie, sens în care se invocă jurisprudenţă C.E.D.O.
Analizând recursul de faţă, cu prioritate, este de observat că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. a fost invocat numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a se circumscrie ipotezei pe care acest motiv o reglementează – hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii;
Criticile formulate de recurenţi aduc în discuţie o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, încadrându-se astfel în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. (9) C. proc. civ., pe care Înalta Curte le va analiza şi din perspectiva incidenţei în cauză a deciziei nr. 12 din 9 septembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii privind efectele deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi sunt nefondate, pentru cele ce succed:
Problema de drept care se pune în speţă este aceea dacă dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acţiunii formulate de reclamantă în baza lor, în condiţiile în care au fost declarate neconstituţionale, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Contrar susţinerilor recurentelor, această problemă de drept a fost dezlegată corect de către instanţa de apel, care a reţinut că decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituţional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.
Cu privire la efectele deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenţionată, se impune păstrarea soluţiei din hotărârea recurată, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantele nu erau titularele unui „bun” susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 par. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează. În acelaşi timp, nu este exclusă posibilitatea cenzurării, prin prisma exigenţelor Convenţiei, a efectelor deciziilor Curţii Constituţionale asupra litigiilor începute la data la care norma internă – ulterior constatată a fi neconstituţională – era în vigoare.
În acest context, susţinerile recurentelor referitoare aplicarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului nu au suport şi urmează a fi înlăturate ca atare.
Totodată, în condiţiile în care reclamantele au invocat temeiul juridic al cererii în despăgubiri morale, ca fiind reprezentat de dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - examinate ca atare în primă instanţă - analizarea pretenţiilor acestora din perspectiva altor prevederi legale, respective ale dispoziţiilor art. 998, 999 C. civ., “alte acte normative sau principii de drept” echivalează cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului.
Or, o atare soluţie este contrară dispoziţiilor art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ., potrivit cărora „în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face cereri noi”.
Fiind de strictă interpretare şi aplicare, cazurile respective nu pot fi interpretate ca referindu-se şi la temeiul juridic al cererii, indiferent de modificările intervenite în conţinutul normei invocate în cererea introductivă, inclusiv încetarea efectelor acestei norme, ca urmare a constatării neconstituţionalităţii lor, astfel cum s-a întâmplat în cauză, în consecinţă, această critică va fi respinsă ca nefondată.
Pentru aceste considerente, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamante.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii D.M. şi C.A. împotriva deciziei nr. 349 din 23 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2629/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2642/2012. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
