ICCJ. Decizia nr. 2708/2012. Civil. Constatare nulitate act juridic. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2708/2012
Dosar nr. 3466/117/2007
Şedinţa publică din 20 aprilie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 8177 din 08 septembrie 2005, pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosar nr. 14351/2004, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta Biserica Unitariană Maghiară, prin Episcopia Unitariană Cluj, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca, SC C.A. S.A., prin lichidator P.R., P.M.T., K.O., M.V. şi N.F. şi, în consecinţă: s-a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare, încheiat între SC C.A. SA şi P.M.T. şi, între SC C.A. SA şi N.F., având ca obiect apartamentele nr. 4 şi 9 din imobilul situat în Cluj-Napoca, B-dul 21 Decembrie 1989; s-a constatat nulitatea absolută a certificatului de moştenitor, emis de B.N.P. P. F., privind cuprinderea în masa succesorală după defuncta P.I. a cotei de ½ parte din imobilul înscris în CF nr. 124503/A, situat în Cluj-Napoca, B-dul 21 Decembrie 1989, apartament 4; s-a constatat nulitatea absolută a antecontractului de vânzare-cumpărare sub semnătură privată încheiat la data de 23 martie 2001 între pârâţii P.M.T. şi M.V.; s-a dispus rectificarea înscrierilor de CF, în sensul radierii drepturilor dobândite de pârâţii P.M.T., defuncta P.I., antecesoarea pârâţilor P.M.T. şi K.O., K.O., şi M.V., înscrise în CF nr. 124503/A, precum şi a dreptului de proprietate al pârâtei N.F., înscris în CF nr. 123688 Cluj, şi reînscrierea ca proprietar a Statului Român; pârâţii Statul Român prin Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca, P.M.T., K.O. şi N.F. au fost obligaţi să-i plătească reclamantei suma de 1.200 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut în considerentele sentinţei faptul că imobilul în litigiu, constând din casă cu două etaje, situat în Cluj-Napoca, B-dul 21 Decembrie 1989, evidenţiat iniţial în CF nr. 1472 Cluj, a constituit proprietatea tabulară a Bisericii Unitariene Maghiare până în anul 1952, când, în baza Decretului nr. 176/1948, a trecut în proprietatea Statului Român, în folosinţa Ministerului Sănătăţii.
Ulterior, imobilul a fost împărţit pe apartamente, iar apartamentul nr. 4 a fost vândut numiţilor P.M.T. şi P.I., aceasta din urmă decedată la data promovării acţiunii, iar apartamentul nr. 9 a fost vândut lui N.F. Mai apoi, printr-un antecontract de vânzare-cumpărare sub semnătură privată, încheiat la 23 martie 2001, P.M.T. s-a obligat să vândă apartamentul 4 numitului M.V., antecontractul fiind notat.
Ca urmare a decesului lui P.I., cota de ½ parte din apartamentul nr. 4 a făcut obiectul certificatului de moştenitor, în favoarea lui P.M.T., în cotă de 1/8 parte şi a lui K.O., în cotă de 3/8 parte.
Reclamanta a depus la Comisia specială de retrocedare, în conformitate cu prevederile Legii nr. 501/2002, cererea din 26 februarie 2003, prin care a solicitat retrocedarea imobilului din Cluj-Napoca, B-dul 21 Decembrie 1989, înscris în CF nr. 1472 Cluj, iar prin Decizia nr. 455 din 17 decembrie 2004 a acestei comisii, reclamantei i-au fost retrocedate apartamentele nr. 1, 2, 3, 5, 6, 7, 8, 10 şi 11, iar pentru apartamentele nr. 4 şi 9 procedura administrativă a fost suspendată până la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii judecătoreşti privind soarta juridică a contractelor de vânzare-cumpărare.
Prin sentinţa civilă nr. 586/1999 a Tribunalului Cluj, pronunţată în dosar nr. 7849/1999, rămasă definitivă şi irevocabilă, s-a respins acţiunea reclamantei Episcopia Unitariană Cluj, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Local Cluj-Napoca şi Ministerul Sănătăţii, având ca obiect constatarea trecerii în mod ilegal în proprietatea Statului Român a parterului imobilului în litigiu, reţinându-se în considerentele acestei sentinţei că imobilul a trecut în mod legal în proprietatea Statului Român, în baza Decretului nr. 176/1948, privind trecerea în proprietatea statului a bunurilor bisericilor care au servit pentru funcţionarea şi întreţinerea unităţilor de învăţământ general.
În drept, ca temei al soluţiei de admitere a acţiunii reclamantei, instanţa a reţinut dispoziţiile art. VI alin. (3) şi (4) din O.U.G. nr. 184/2002, ale art. 46 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001 şi ale art. 36 pct. 1 din Legea nr. 7/1996, apreciind că aceste apartamente au fost vândute prin fraudarea Legii nr. 112/1995, întrucât, una din condiţiile pentru înstrăinarea imobilelor cu destinaţia de locuinţe în baza Legii nr. 112/1995 era aceea ca imobilul să fi fost preluat de la o persoană fizică, conform art. 1 şi art. 9 din această lege, condiţie care în speţă nu este îndeplinită, întrucât imobilul a fost preluat de la o persoană juridică.
Apelul declarat de pârâţii Statul Român prin Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca, P.M.T., K.O. şi N.F., împotriva sentinţei civile nr. 8177 din 08 septembrie 2006 a Judecătoriei Cluj-Napoca, a fost respins ca nefondat de Tribunalul Cluj, prin decizia civilă nr. 878 din 21 decembrie 2006, pronunţată în dosar nr. 7726/117/2005, nr. în format vechi 7886/2005, reţinându-se în considerentele acestei decizii aceleaşi împrejurări de fapt care au fost avute în vedere şi de către prima instanţă la pronunţarea soluţiei sale; s-a mai reţinut faptul că toate construcţiile din CF, au fost edificate între anii 1700-1834, aspect confirmat de expertizele întocmite în cauză şi că buna ori reaua credinţă a cumpărătorilor nu are relevanţă în cauză, având în vedere că acest imobil, conform art. 25 din Legea nr. 112/1995, nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995.
Referitor la transformarea apartamentului nr. 9 şi creşterea suprafeţei acestuia cu peste 50%, Tribunalul a constatat, în urma efectuării unei expertize tehnice în cauză, că prin modificările efectuate apartamentului i-a crescut aria desfăşurată cu un procent de 25,7%, deci sub 50%, astfel încât apartamentul poate fi restituit în natură.
Excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei a fost respinsă având în vedere că reclamanta a fost intabulată în CF asupra acestui imobil, în perioada interbelică imobilul a fost închiriat chiar de către reclamantă în favoarea unor terţi, iar prin Decizia nr. 1250/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost respinsă în mod irevocabil acţiunea în contencios administrativ prin care s-a atacat Decizia nr. 455/2005, de restituire în favoarea reclamantei a apartamentelor libere.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, pârâţii Municipiul Cluj-Napoca prin Primarul, Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca, N.F. şi P.M.T., recursuri admise de Curtea de Apel Cluj, prin decizia civilă nr. 1544/R din 27 iunie 2007, pronunţată în dosar nr. 7726/117/2005, cu consecinţa casării deciziei, a anulării sentinţei primei instanţe şi a trimiterii cauzei pentru competentă soluţionare în primă instanţă la Tribunalul Cluj – secţia civilă, motivat pe faptul că litigiul are o valoare de peste 5 miliarde lei, iar raportat la data înregistrării acţiunii, 23 septembrie 2004, competenţa în primă instanţă revenea Tribunalului Cluj.
În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj sub nr. 3466/117/2007, fiind soluţionată prin sentinţa civilă nr. 219 din 11 martie 2010, după cum urmează: a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta Biserica Unitariană Maghiară prin Episcopia Unitariană Cluj, împotriva pârâţilor P.M.T.; K.O., decedată pe parcursul soluţionării cauzei, acţiunea fiind continuată faţă de moştenitorii V.M.T., S.C.I., V.H.M.; M.V.; N.F., decedată pe parcursul soluţionării cauzei, acţiunea fiind continuată faţă de pârâtul N.R.V.; Municipiul Cluj-Napoca prin Primar; Statul Român prin Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca. A fost respinsă acţiunea în contradictoriu cu pârâtul SC C.A. SA, prin lichidator P.R., ca urmare a admiterii excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a acestei pârâte; s-a luat act de renunţarea reclamantei la judecarea acţiunii formulată în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice; reclamanta a fost obligată la cheltuieli de judecată în sumă de 5.250 lei în favoarea pârâtului N.R.V. şi, respectiv, în sumă de 600 lei în favoarea pârâtului P.M.T.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut în considerentele sentinţei faptul că reclamanta a formulat prezenta acţiune invocând în drept prevederile O.U.G. nr. 184/2002, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 48/2004, în forma în vigoare la data introducerii acţiunii – 23 septembrie 2004.
Potrivit dispoziţiilor pct. VI alin. (3) din O.U.G. nr. 184/2002, actele juridice de înstrăinare a imobilelor care fac obiectul O.U.G. nr. 94/2000, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 501/2002, sunt lovite de nulitate absolută dacă au fost încheiate cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării, iar potrivit alin. (4), prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, pentru soluţionarea acestei cauze, instanţele competente urmând să aibă în vedere dispoziţiile art. 46 alin. (1), (2) şi (4) din Legea nr. 10/2001, cu modificările şi completările ulterioare.
În ceea ce priveşte respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data înstrăinării, s-a constatat că imobilul din litigiu a fost preluat de Statul Român cu titlu, conform celor stabilite prin sentinţa civilă nr. 586/1999 a Tribunalului Cluj, rămasă definitivă şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 174/2000 a Curţii de Apel Cluj.
S-ar putea totuşi considera că imobilul nu intră în sfera celor la care se referă art. 1 coroborat cu art. 25 din Legea nr. 112/1995, chiar şi în condiţiile preluării acestuia cu titlu, şi aceasta întrucât nu a fost preluat de la persoane fizice în sensul art. 1 din această lege, astfel că nu putea fi înstrăinat în favoarea chiriaşilor.
Totuşi, a se da eficienţă în prezent sancţiunii nulităţii reglementată de prevederile Legii nr. 48/2004, ar însemna să se aducă atingere principiului securităţii raporturilor juridice civile, în sensul jurisprudenţei C.E.D.O.
Astfel, Legea nr. 48/2004, de modificare şi aprobare a O.U.G. nr. 184/2002 a fost publicată în M. Of. din 28 martie 2004, iar prezenta acţiune a fost introdusă în termenul de 6 luni prevăzut de dispoziţiile acestui act normativ, care instituia un nou termen de prescripţie în care se putea cere constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării, pe lângă termenul iniţial de 6 luni prevăzut de O.U.G. nr. 184/2002.
Este adevărat că prin Decizia nr. 284 din 07 iunie 2005 Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor actului normativ incident în cauză, însă Tribunalul constată că prin jurisprudenţa recentă în materie, instanţa de contencios constituţional şi-a reconsiderat poziţia în acord cu principiile şi jurisprudenţa C.E.D.O.
Astfel, pe un text de lege similar, prin Decizia nr. 1352 din 10 decembrie 2008 Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. III din Titlul II al Legii nr. 247/2005; a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a art. 1 alin. (9) din O.U.G. nr. 94/2000; a respins ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. II din Legea nr. 48/2004 privind aprobarea O.U.G. nr. 184/2002.
Referindu-se la cauza Brumărescu împotriva României, Curtea Constituţională a arătat că, considerentele acestei hotărâri sunt pe deplin aplicabile şi în privinţa prevederilor art. III din Titlul II al Legii nr. 247/2005, deoarece acest text de lege a stabilit un nou termen pentru retrocedarea imobilelor aparţinând cultelor religioase, deşi prin reglementări anterioare au fost stabilite alte termene ce nu au fost prorogate, ceea ce contravine principiul securităţii raporturilor juridice şi conceptului de „proces echitabil”, impus de dispoziţiile art. 6 paragraf 1 din C.E.D.O., dispoziţiile coroborate cu cele din preambulul Convenţiei.
Cu referire însă la excepţia de neconstituţionalitate privitoare la art. II din Legea nr. 48/2004, Curtea Constituţională a constatat că aceasta a rămas fără obiect, deoarece art. VI alin. (4) din Titlul II al O.U.G. nr. 184/2002, la care face trimitere acest text de lege, a fost abrogat prin art. VI din Titlul II al Legii nr. 247/2005, şi ca atare, excepţia a fost respinsă ca inadmisibilă.
O asemenea orientare jurisprudenţială a Curţii Constituţionale răspunde exigenţelor practicii C.E.D.O., care în ultimii ani a condamnat România tocmai pentru inconsecvenţa Statului Român în privinţa adoptării unei legislaţii clare şi previzibile în materia restituirii şi vânzării imobilelor intrate în posesia sa în virtutea diferitelor decrete de naţionalizare.
Un reper în acest sens este cauza Păduraru contra României, unde C.E.D.O. a reţinut că incertitudinea generală creată de stat prin neîndeplinirea obligaţiei sale pozitive de a reacţiona în timp util şi cu coerenţă în faţa chestiunii de interes general în această materie a restituirii imobilelor naţionalizate, a dus la un climat general de nesiguranţă juridică, prin adoptarea succesivă în timp a diferitelor legi în această materie, care nu a făcut altceva decât să arate lipsa de logică şi de coerenţă politică a legiuitorului şi, evident că această incoerenţă a legiuitorului s-a reflectat şi în divergenţa de jurisprudenţă a instanţelor române în domeniul naţionalizării imobilelor.
Prin urmare, Tribunalul a apreciat că succesiunea în timp a unor legi care au instituit noi termene de prescripţie, după expirarea termenului iniţial stabilit, şi care a permis reclamantei introducerea prezentei acţiuni după 9 ani de la data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995 şi după 7 ani de la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare atacate în prezenta cauză, încalcă principiul securităţii raporturilor juridice civile, ca element fundamental al preeminenţei dreptului – patrimoniul comun al statelor contractante, aceasta cu atât mai mult cu cât legiuitorul a oferit chiriaşilor din imobilele revendicate posibilitatea să-şi cumpere proprietăţile pe care le ocupă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen legal, reclamanta Biserica Unitariană Maghiară prin Episcopia Unitariană Cluj, solicitând modificarea în totalitate a sentinţei apelate, cu consecinţa admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată, sub toate petitele sale, respectiv, constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, constatarea nulităţii absolute a certificatului de moştenitor, constatarea nulităţii absolute a antecontractelor de vânzare-cumpărare din 23 martie 2001, rectificarea cărţilor funciare prin reînscrierea Statului Român ca proprietar.
În motivarea apelului apelanta a arătat că imobilul în litigiu a fost cumpărat de intimaţi şi de antecesorii acestora prin fraudarea Legii nr. 112/1995, întrucât, potrivit art. 25 din această lege, situaţia juridică a imobilelor care nu fac obiectul Legii nr. 112/1995, trecute în proprietatea statului înainte de 22 decembrie 1989, indiferent de destinaţia lor iniţială, inclusiv ale celor demolate pentru cauză de utilitate publică, se va reglementa prin legi speciale, în speţă, această lege specială fiind Legea nr. 501/2002, lege care conferea cultelor religioase posibilitatea de a solicita retrocedarea imobilelor.
Constatarea instanţei de fond, făcută prin raportare la Decizia C.C.R. nr. 1352 din 10 decembrie 2008, conform căreia, prin adoptarea Legii nr. 48/2004 legiuitorul a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice, prin stabilirea unui nou termen special de prescripţie, este neîntemeiată, instanţa omiţând să observe că de fapt Legea nr. 48/2004 nu este altceva decât legea de aprobare a O.U.G. nr. 184/2002, ceea ce înseamnă că legiuitorul nu a instituit un nou termen special de prescripţie, ci a prorogat termenul iniţial stabilit printr-o ordonanţă de urgenţă.
Potrivit dispoziţiilor constituţionale, Guvernul poate emite, în temeiul unor legi speciale de abilitare, ordonanţe de urgenţă, însă, aceste ordonanţe trebuie ulterior confirmate de legiuitor deoarece, potrivit art. 61 alin. (1) din Constituţia României revizuită, Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării.
În cazul nostru, primul termen de prescripţie aprobat de legiuitor nu a fost altul decât termenul stabilit de Legea nr. 48/2004, termen în care a şi fost introdusă acţiunea de către reclamantă, în acest sens pronunţându-se şi Curtea de Apel Cluj prin decizia civilă nr. 2460/R/2009, pronunţată în dosar nr. 17975/211/2006.
În concluzie, o eventuală inconsecvenţă legislativă, respectiv, încălcarea Convenţiei, poate fi reţinută doar în ceea ce priveşte Legea nr. 247/2005, astfel cum a statuat şi Curtea Constituţională.
Instanţa de fond a omis să examineze un aspect important, şi anume, voinţa legiuitorului, respectiv, din ce considerent s-au stabilit cele două termene de câte 6 luni pentru posibilitatea promovării acestor tipuri de acţiuni, fiind cât se poate de evident că din raţiuni de egalitate de tratament şi înlăturarea oricărei discriminări, ştiut fiind că prin adoptarea şi menţinerea unor termene diferite pentru diferitele categorii de persoane, înăuntrul căruia să se poate exercita un anume drept, nu se face altceva decât să se încalce art. 14 C.E.D.O.
Tribunalul este într-o gravă eroare atunci când afirmă că „legiuitorul a oferit posibilitatea chiriaşilor din imobilele revendicate să-şi cumpere proprietăţile pe care le ocupă”, deoarece legea reglementa foarte clar ce fel de imobile pot fi înstrăinate, şi anume, cele preluate de la persoane fizice. Or, în aceste condiţii, chiriaşii cumpărători ştiau că dobândesc un drept prin încălcarea dispoziţiilor exprese şi imperative ale legii.
În cauze similare, chiar şi în prezentul dosar, jurisprudenţa constantă a instanţelor de judecată a fost de a desfiinţa aceste contracte, reţinându-se încălcarea art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 C.E.D.O., intimaţii neputând invoca un drept al lor la un bun, şi nici măcar o speranţă legitimă la un bun, întrucât nu au o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să li se constate acest drept.
Tribunalul nu a precizat ce fel de drept reglementat prin C.E.D.O. a fost încălcat, însă invocarea cauzei Brumărescu împotriva României duce la ideea că a fost avut în vedere art. 6 C.E.D.O.
S-a mai arătat de către apelantă că instanţa de fond a omis să observe că prin statuarea unui termen de numai 6 luni pentru introducerea unor asemenea acţiuni speciale se îngrădeşte dreptul de proprietate al cultelor religioase.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimatul N.R.V. a solicitat respingerea apelului ca nefondat, menţinerea sentinţei apelate ca fiind legală şi temeinică, cu cheltuieli de judecată, invocând în motivarea întâmpinării: decizia C.C.R. nr. 1582/2008, cauza Brumărescu contra României; excepţia lipsei de interes a reclamantei şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei în a solicita constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare pentru apartamentul 9, apartament care nu a fost niciodată solicitat de către aceasta spre restituire Comisiei Speciale de Retrocedare; apartamentul nr. 9 nu a avut niciodată destinaţia de şcoală nici în trecut şi nici în prezent, făcând parte din corpul IV de clădire, care nu a fost niciodată preluat la stat odată cu corpul I de clădire; Statul Român a preluat doar corpul I de clădire de la reclamantă, construcţie cu două etaje şi curte, iar nu şi corpul IV de clădire, care are regimul de înălţime parter, aspect conformat prin expertiza întocmită de expert F.V.; lipsa intabulării corpului IV de clădire în cartea funciară, în favoarea reclamantei, în perioada în care restul clădirii a fost naţionalizată, conduce în mod indisolubil la concluzia că reclamanta nu a dobândit niciodată dreptul de proprietate cu privire la corpul IV de clădire, ştiindu-se că intabularea proprietăţii la acea dată era, conform art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938, constitutivă de drept; acţiunea reclamantei cu privire la apartamentul nr. 9 nu poate fi admisă şi din perspectiva art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, dat fiind că îmbunătăţirile aduse la acest apartament depăşesc 104,44% suprafaţa iniţială a acestuia, conform expertizei lui F.V., ştiut fiind că ceea ce s-a construit în plus la apartamentul nr. 9 trebuie raportat doar la suprafaţa avută anterior de acest apartament, iar nicidecum la întreaga suprafaţă a corpului IV de clădire; sentinţa nr. 586/1999 a Tribunalului Cluj, rămasă irevocabilă, a statuat în sensul că Statul Român a preluat de la reclamantă doar etajele 1 şi 2, rămânând parterul imobilului.
Intimatul P.M.T., prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, a solicitat respingerea apelului reclamantei ca nefondat, menţinerea în totalitate a sentinţei apelate ca fiind legală şi temeinică, cu cheltuieli de judecată, cu motivarea că prin sentinţa civilă nr. 586/1999 a Tribunalului Cluj, rămasă definitivă şi irevocabilă prin decizia nr. 174/2000 a Curţii de Apel Cluj, s-a statuat în sensul că imobilul a trecut la stat cu titlu, şi chiar dacă s-ar admite incidenţa în cauză a prevederilor art. 1 şi art. 25 din Legea nr. 112/1995, totuşi nu se poate da eficienţă sancţiunii nulităţii actelor de înstrăinare, întrucât s-ar aduce atingere principiului securităţii raporturilor juridice civile, în sensul jurisprudenţei C.E.D.O.; intimatul a mai invocat în susţinerea întâmpinării decizia nr. 1352 din 10 decembrie 2002 a C.C.R., precum şi faptul că, pronunţând sentinţa apelată, instanţa de fond nu a încălcat art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 C.E.D.O., aşa cum nefondat susţine apelanta.
Prin decizia civilă nr. 320/A din 18 noiembrie 2010 Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, a admis apelul declarat de reclamanta Biserica Unitariană Maghiară prin Episcopia Unitariană Cluj, în contra sentinţei civile nr. 219 din 11 martie 2010 a Tribunalului Cluj, pe care a schimbat-o în parte, după cum urmează:
S-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta Biserica Unitariană Maghiară prin Episcopia Unitariană Cluj, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca; Municipiul Cluj-Napoca prin Primar; P.M.T.; K.O., decedată pe parcursul soluţionării cauzei, acţiunea fiind extinsă şi continuată faţă de moştenitorii V.M.T., S.C.I. şi V.H.M.; M.V., N.F., decedată pe parcursul soluţionării cauzei, acţiunea fiind extinsă şi continuată faţă de moştenitorul N.R.V. şi, în consecinţă:
S-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 18 februarie 1997, încheiat de pârâţii P.M.T. şi soţia P.I., pentru apartamentul nr. 4, din Cluj-Napoca, str. 21 Decembrie 1989.
S-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 24 februarie 1997, încheiat de pârâta N.F., pentru apartamentul nr. 9, din Cluj-Napoca, str. 21 Decembrie 1989.
S-a constatat nulitatea absolută parţială a certificatului de moştenitor din 19 ianuarie 2004, eliberat de B.N.P. P.F., în ceea ce priveşte includerea în masa succesorală după P.I. a cotei de 1/2-a parte din apartamentul nr. 4 din CF.
S-a constatat nulitatea absolută a antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat între P.M.T. şi M.V., la data de 23 martie 2001, având ca obiect apartamentul nr. 4, din Cluj-Napoca, str. 21 Decembrie 1989, înscris în CF.
S-a dispus rectificarea CF, prin radierea dreptului de proprietate al pârâţilor P.M.T. şi soţia P.I., de sub B. 1 şi B. 2, respectiv, prin radierea notării de sub B. 3.
S-a dispus rectificarea CF, prin radierea dreptului de proprietate al pârâtei N.F., de sub B.1 şi, respectiv, prin radierea notării de sub B. 2.
S-a dispus rectificarea CF, prin radierea dreptului de proprietate al pârâtei N.F., de sub B. 1, respectiv, prin radierea notării de sub B. 2.
S-a dispus rectificarea CF, prin radierea dreptului de proprietate al pârâţilor: Statul Român în administrarea Consiliului Local al municipiului Cluj-Napoca, de sub B. 1, B. 2; N.F., de sub B. 3; P.M.T. şi P.I., de sub B. 4, B. 5.
S-a dispus rectificarea CF, prin radierea dreptului de proprietate al pârâţilor: Statul Român în administrarea operativă a Consiliului Local al municipiului Cluj-Napoca, de sub B.1, B. 2; N.F., de sub B. 3; P.M.T. şi P.I., de sub B. 4.
S-a dispus rectificarea CF, prin radierea dreptului de proprietate al Statului Român în folosinţa Ministerului Sănătăţii, de sub B.1.
A fost înlăturată din sentinţă dispoziţiile referitoare la obligarea reclamantei la cheltuieli de judecată către pârâţii N.R.V. şi P.M.T. şi au fost menţinute restul dispoziţiilor din sentinţa apelată.
Curtea de Apel a reţinut următoarele:
Cu privire la circumstanţele de fapt ale cauzei.
Reclamanta a sesizat instanţa cu o acţiune întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, coroborat cu Legea nr. 112/1995, Decretul-lege nr. 115/1938 şi Legea nr. 501/2002, având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate pentru apartamentele nr. 4 şi nr. 9 din imobilul situat în Cluj-Napoca, str. 21 Decembrie 1989, precum şi constatarea nulităţii absolute a certificatului de moştenitor, a antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâtul Potra şi pârâtul M.V. la 23 martie 2001, cu consecinţa rectificării cărţilor funciare în care sunt înscrise drepturile de proprietate ale pârâţilor asupra celor două apartamente.
Iniţial, potrivit cărţii funciare Cluj, depusă in extenso în xerocopie la dosarul cauzei, imobilul, constând din „casă cu două etaje, din cărămidă, acoperită cu ţiglă, constând la parter din 7 localuri pentru prăvălii, 13 camere, 5 bucătării şi dependinţe; la etajul 1, 17 camere, o bucătărie şi dependinţe; la etajul 2, 12 camere, trei bucătării şi dependinţe şi teren în suprafaţă de 738 stj.”, în Calea Mareşal Foch, actualmente B-dul 21 Decembrie 1989, a constituit proprietatea tabulară a reclamantei din prezenta cauză, Biserica Unitariană Maghiară, dreptul de proprietate al acesteia fiind intabulat sub B 1, prin încheierea de CF din 08 martie 1938.
La data de 10 martie 1952, prin încheierea de CF, în baza Decretului nr. 176/1948, imobilul de sub A + 5, se adnotează din CF Cluj şi se transcrie în CF nou înfiinţată, în favoarea Statului Român, în folosinţa Ministerului Sănătăţii, operaţiune de CF evidenţiată sub B 12.
Conform menţiunilor din CF Cluj, imobilul a fost înscris, în favoarea Statului Român, în folosinţa Ministerului Sănătăţii, sub B 1, prin încheierea de CF din 10 martie 1952, în baza Decretului nr. 176 din 02 august 1948.
Sub B 2 în CF şi sub B 13 în CF a fost notat apelul înaintat de Biserica Unitariană Maghiară în contra încheierii de CF nr. 560/1952.
La data de 27 aprilie 1997 prin încheierea de CF nr. 6910, din CF nr. 227 Cluj, a fost dezlipit din această carte funciară şi împărţit după cum urmează: imobilul cu nr. top nou, constând din teren în suprafaţă de 1376 mp. şi construcţii, şi care a fost transcris apoi în CF col. nr. 122958 Cluj şi în CF ind. nr. 122959 Cluj, nou înfiinţate, în favoarea Statului Român; imobilul, teren şi curte în suprafaţă de 1281 mp., şi care s-a reînscris în CF nr. 227, în favoarea Statului Român în administrarea operativă a Consiliului Local al municipiului Cluj-Napoca, cu titlu de drept lege.
În CF col. nr. 122958 Cluj-Napoca, a fost înscris imobilul cu nr. top nou 125/1, constând din casă cu 11 apartamente şi teren în suprafaţă de 1376 mp., cu părţile indivize comune compuse din teren, fundaţii, faţade, acoperiş, racord principal de apă, canal, gaz, electricitate, pod, coridor la subsol şi W.C. - uri, menţionându-se, totodată, nr. topografic nou ce corespunde fiecăruia dintre cele 11 apartamente.
În CF ind. nr. 122959 Cluj-Napoca, au fost înscrise cele 11 apartamente distincte cu nr. top 125/1/I, până la 125/1/XI, prin descrierea exactă a componenţei fiecăruia dintre apartamente, precum şi a cotei părţi ce revine fiecărui apartament din părţile indivize comune.
Sub A + 4, a fost înscris apartamentul nr. 4, corp I clădire, la parter, cu nr. top 125/1/IV, compus din două camere, o bucătărie, o baie, o cămară de alimente, un antreu, un hol comun cu apartamentul nr. 3, cu suprafaţa utilă de 70,11 mp., cu părţile indivize comune în cotă de 3,29/100 parte, înscrise în CF col. nr. 122958.
Sub nr. ser. A + 9, a fost înscris apartamentul nr. 9, corp IV, cu nr. top 125/1/IX, la parter, compus din o cameră, o bucătărie, o baie, un hol, o cămară de alimente, cu suprafaţa utilă de 43,91 mp., cu părţile indivize comune înscrisă în CF col. nr. 122958, în cotă de 2,06/100 parte.
Prin contractul de vânzare-cumpărare din 18 februarie 1997, pârâtul P.M.T. şi soţia P.I. au cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, apartamentul nr. 4, la baza încheierii acestui contract de vânzare-cumpărare stând cererea din 05 februarie 1997 şi contractul de închiriere din 12 martie 1990, dreptul de proprietate astfel dobândit de către cumpărătorii Potra, fiind intabulat în CF ind. nou deschisă nr. 124503/A Cluj, nr. top 125/1/IV, sub B 1 şi 2, iar sub B 3 a fost notată interdicţia de înstrăinare şi grevare pe o durată de 10 ani, în baza Legii nr. 112/1995, precum şi în CF ind. nr. 122959 Cluj-Napoca, sub B 4 şi CF col. nr. 122958 Cluj, sub B 4 şi B 5.
P.I. a decedat la data de 24 aprilie 2001, iar prin certificatul de moştenitor din 19 ianuarie 2004, eliberat de B.N.P. P.F., s-a dezbătut masa succesorală după defunctă, constatându-se că în această masa succesorală intră cota de ½ parte, prin sistarea comunităţii de bunuri, din apartamentul nr. 4 situat în imobilul din Cluj-Napoca, B-dul 21 decembrie 1989, înscris în CF nr. 124503/A, nr. top 125/1/IV, moştenitori fiind pârâtul P.M.T., în calitate de soţ supravieţuitor, în cotă de ¼ parte şi numita K.O., în calitate de fiică, în cotă de ¾ părţi din masa succesorală.
La data de 23 martie 2001, pârâtul P.M.T., în calitate de promitent-vânzător, a încheiat cu pârâtul M.V., în calitate de promitent-cumpărător, un antecontract de vânzare-cumpărare, având ca obiect întregul drept de proprietate al pârâtului P.M.T. asupra apartamentului nr. 4, pentru preţul de 8000 dolari S.U.A., achitat integral anterior semnării antecontractului, părţile contractante consimţind la notarea antecontractului în cartea funciară, notare care însă nu a mai fost operată niciodată în CF (f. 89 dosar nr. 1435/2004).
Prin contractul de vânzare-cumpărare din 24 februarie 1997, pârâta N.F. a cumpărat, în baza Legii nr. 112/1995, apartamentul nr. 9, la baza încheierii acestui contract de vânzare-cumpărare stând cererea din 27 noiembrie 1996 şi contractul de închiriere din 03 februarie 1981, dreptul de proprietate al pârâtei N.F. fiind intabulat în CF ind. nr. 123688 Cluj-Napoca, nr. top 125/1/IX, sub B 1, iar sub B 2 s-a notat interdicţia de înstrăinare timp de 10 ani de la data cumpărării, conform art. 9 din Legea nr. 112/1995, precum şi în CF ind. nr. 122959 Cluj, sub B 3 şi în CF col. nr. 122958 Cluj, sub B 3.
Pârâta N.F. a făcut demersuri legale în vederea transformării acestui spaţiu, din acela de locuinţă, în acela de spaţiu comercial, demersuri atestate de înscrisurile aflate la filele 26-62 din dosar nr. 7886/2005 şi finalizate prin transformarea apartamentului nr. 9, subsol şi parter, într-un spaţiu comercial cu scară interioară de acces, grup sanitar şi acces direct din str. David Francisc, conform dovezii de luare în folosinţă din 16 februarie 2005.
Ca urmare a schimbării destinaţiei apartamentului nr. 9 şi a transformării acestuia din locuinţă în spaţiu comercial, imobilul a fost înscris într-o nouă carte funciară individuală nr. 551 nedefinitivă Cluj-Napoca, nr. cad. 4358/IX, sub B 1 în această CF fiind intabulat dreptul de proprietate al pârâtei N.F., cu rangul serial câştigat prin încheierea de CF nr. 11880 din 28 iulie 1997, iar sub B 2, fiind notată interdicţia de înstrăinare timp de 10 ani de la data cumpărării, conform art. 9 din Legea nr. 112/1995.
Prin cererea înregistrată la 26 februarie 2003 la Comisia Specială de Retrocedare, reclamanta a solicitat, în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, aprobată prin Legea nr. 501/2002, retrocedarea imobilului situat în Cluj-Napoca, B-dul 21 Decembrie 1989 (numerotat şi pe str. Brassai), înscris în CF nr. 1472 Cluj, nr. top 125, inclusiv teren în suprafaţă de 128 stj., având destinaţia de şcoală în trecut şi în prezent.
Prin Decizia nr. 455 din 17 decembrie 2004, emisă de Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, de pe lângă Guvernul României, au fost retrocedate în natură în favoarea reclamantei apartamentele: nr. 2, corp I parter; nr. 3, corp I parter; nr. 5, corp I parter; nr. 6, corp II parter; nr. 7, corp II parter; nr. 8, corp II şi III parter; nr. 10, corp IV parter; nr. 11, corp IV parter, împreună cu părţile indivize comune aferente, cu obligaţia de a le menţine afectaţiunea pe o perioadă de 5 ani de la data emiterii deciziei, precum şi cu terenul menţionat în schiţa cadastrală întocmită de beneficiarul retrocedării şi utilizatorul actual, în timp ce pentru apartamentele nr. 4 şi 9 procedura administrativă în faţa Comisiei Speciale de Retrocedare a fost suspendată, în conformitate cu art. 6 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată şi actualizată, până la finalizarea procedurii judecătoreşti prin hotărâre definitivă şi irevocabilă, Comisia urmând a se pronunţa ulterior, în funcţie de menţinerea sau anularea contractelor de vânzare-cumpărare pe cale judiciară, aspect care rezultă din adresa din 09 februarie 2005, eliberată de Comisia Specială de Retrocedare.
Decizia nr. 455/2004 a Comisiei Speciale de Retrocedare a fost atacată în instanţă, fiind menţinută în mod irevocabil prin decizia civilă nr. 1250 din 12 aprilie 2006, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosar nr. 7715/1/2005, nr. în format vechi 1830/2005.
Prin această decizie s-a statuat în sensul că „este de necontestat că imobilul în litigiu a fost preluat abuziv de Statul Român”.
La data de 11 noiembrie 1998 reclamanta Biserica Unitariană Maghiară Cluj a chemat în judecată pe pârâţii Consiliul Local Cluj-Napoca, Ministerul Sănătăţii, SC C.A. SA, P.M.T., P.I., N.F., Grupul Şcolar „V.B.” şi Ministerul Educaţiei Naţionale, printr-o acţiunea având ca obiect constatarea că parterul imobilului înscris în CF nr. 1472 Cluj, a trecut în mod nelegal în proprietatea Statului Român şi în folosinţa Ministerului Sănătăţii, cu consecinţa rectificării cărţilor funciare şi a restabilirii situaţiei anterioare de CF.
Prin sentinţa civilă nr. 586 din 28 decembrie 1999, pronunţată de Tribunalul Cluj în dosar nr. 7849/1999, a fost respinsă această acţiune a reclamantei, cu motivarea că preluarea imobilului în litigiu de către Statul Român în baza art. 1 şi art. 2 din Decretul nr. 176/1948, nu a fost una nelegală.
Această sentinţă a rămas definitivă prin respingerea ca tardiv a apelului reclamantei prin decizia civilă nr. 174 din 13 septembrie 2000, pronunţată de Curtea de Apel Cluj în dosar civil nr. 4502/2000.
În primul ciclu procesual, în instanţa de apel, în dosar nr. 7886/2005, a fost efectuată o expertiză tehnică-judiciară de specialitate de către conf. dr. ing. V.F., având ca obiectiv identificarea celor 4 corpuri de clădire din Cluj-Napoca, str. 21 Decembrie 1989; precizarea situaţiei corpului nr. II, III, IV de clădire, respectiv, dacă sunt construcţii diferite faţă de corpul I de clădire; precizarea situaţiei corpurilor II, III, IV de clădire, referitor la înscrierea lor în CF nr. 1472 Cluj; precizarea situaţiei actuale a apartamentului nr. 9, faţă de situaţia înscrisă în contractul de vânzare-cumpărare pe baza căruia a fost făcută înscrierea în CF ind. nr. 122959 Cluj şi CF col. nr. 122958 Cluj.
Concluziile acestei lucrări de specialitate au fost în sensul că imobilul în litigiu, situat în Cluj-Napoca, B-dul 21 Decembrie 1989 este compus din patru corpuri de clădire, corpurile I şi IV având un perete comun, iar corpurile II şi III fiind independente.
Corpul I, constând din subsol parţial + P + 2E, conform arhitectonicii structurii de rezistenţă şi a materialelor folosite, a fost edificat în perioada anilor 1900-1920.
Corpul II, constând din parter, conform arhitectonicii structurii de rezistenţă şi a materialelor folosite, a fost edificat în perioada anilor 1940-1950.
Corpul III, constând din parter, conform arhitectonicii structurii de rezistenţă şi a materialelor folosite, a fost edificat în perioada anilor 1960-1980, prin refacerea construcţiei existente anterior.
Corpul IV, constând din parter, conform arhitectonicii structurii de rezistenţă şi a materialelor folosite, a fost edificat în perioada anilor 1900-1920, expertul apreciind că edificarea corpului IV ar fi putut fi realizată odată cu corpul I de clădire, dat fiind că au fost folosite aceleaşi tipuri de materiale şi acelaşi sistem structural, dar ar fi putut fi edificat ulterior corpului I de clădire, însă în interiorul aceluiaşi interval de timp, 1900-1920, date fiind diferenţa de nivele, respectiv, parter şi două etaje la corpul I şi parter la corpul IV, care, în opinia expertului, nu ar avea justificări arhitectonice, precum şi diferenţa de sistem de rezemare a bolţilor, respectiv, boltă cu dublă curbură pe întreaga lăţime a clădirii la corpul I şi boltă longitudinală simplă cu rezemări pe zidurile transversale la corpul IV.
Expertul a precizat că la apartamentul nr. 9 au fost făcute modificări, ca urmare a acestora, suprafaţa utilă a apartamentului, faţă de cea înscrisă în contractul de vânzare-cumpărare, mărindu-se de la 44,10 mp. la 90,17 mp.
Cu privire la caracterul preluării imobilului în litigiu de către Statul Român.
În speţă, există două hotărâri judecătoreşti irevocabile, una pronunţată de o instanţă civilă (sentinţa civilă nr. 586/1999 a Tribunalului Cluj), şi alta pronunţată de o instanţă de contencios administrativ (decizia nr. 1290/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), prin care s-a statuat cu privire la valabilitatea ori nevalabilitatea titlului Statului Român, de preluare a imobilului litigios.
Prima dintre aceste hotărâri, a fost pronunţată în contradictoriu şi cu pârâţii din prezenta cauză, ori cu antecesorii acestora, fiindu-le deci opozabilă pârâţilor, în ceea ce-i priveşte pe succesorii pârâţilor din dosar nr. 7849/1999 al Tribunalului Cluj, în virtutea calităţii lor de succesori cu titlu particular ai autorilor lor.
Prin această hotărâre, nr. 586/1999, s-a statuat în sensul că preluarea imobilului în litigiu în baza art. 1 şi art. 2 din Decretul nr. 176/1948, nu este una nelegală.
S-a constatat că prin sentinţa nr. 586/1999 nu s-a făcut altceva decât să se analizeze dacă Decretul nr. 176/1948 era prezumat ca fiind un titlu de preluare în favoarea statului a imobilului în litigiu, fără însă să se analizeze dacă în concret preluarea operată în temeiul acestui Decretul nr. 176/1948, a fost una legală, prin respectarea cerinţelor legale de la acel moment.
Decizia nr. 1250/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se pronunţă în sensul că imobilul în litigiu a fost preluat de Statul Român în mod abuziv, împrejurare în raport de care imobilul se circumscrie prevederilor O.U.G. nr. 94/2000, astfel cum a fost aprobată cu modificări prin Legea nr. 501/2002.
Prin această decizie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, valabilitatea titlului statului a fost cenzurată şi analizată prin raportare la dispoziţiile legii speciale în materie, şi anume, a Legii nr. 501/2002, lege care constituie singurul cadru legal ce reglementează restituirea unor imobile ce au aparţinut unor culte religioase.
Şi este firesc să fie aşa, având în vedere cel puţin următoarele argumente:
Prima lege aşa-zis reparatorie, prin care s-a încercat repararea abuzurilor comise în perioada anterioară anului 1989, a fost Legea nr. 112/1995, pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului.
Legea nr. 112/1995, aşa cum o spune însăşi titulatura sa, avea ca obiect de reglementare, conform art. 1 alin. (1), imobilele cu destinaţia de locuinţe preluate de la foşti proprietari persoane fizice, trecute în proprietatea statului sau a altor persoane juridice cu destinaţia de locuinţe, cu titlul, şi care se aflau în posesia statului sau a altor persoane juridice la data de 22 decembrie 1989.
Iniţial, art. 1 alin. (2) din Normele metodologice privind aplicarea unitară a Legii nr. 112/1995, aprobate prin H.G. nr. 20/1996, prevedea că prin titlu, în sensul art. 1 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, se înţelegeau următoarele acte normative: Decretul nr. 92/1950, Decretul nr. 142/1952, Decretul nr. 111/1951, Decretul nr. 218/1960, Decretul nr. 712/1966, Legea nr. 4/1973, Decretul nr. 223/1974, precum şi alte asemenea acte normative, inclusiv hotărâri ale fostului Consiliu de Miniştri sau ale Guvernului.
Ulterior, prin modificările aduse H.G. nr. 20/1996 prin H.G. nr. 11/1997, s-a detaliat noţiunea de titlu, în sensul unor precizări suplimentare cu privire la preluarea operată în temeiul Decretului nr. 92/1950, la art. 1 introducându-se alin. (4), (5) şi (6), şi care în esenţă, prevedeau că:
„(4) Locuinţele care au fost preluate de stat cu nerespectarea prevederilor legale în vigoare la data respectiva sau care au intrat în posesia acestuia în condiţiile inexistentei unei reglementări legale care sa reprezinte temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate al statului sunt considerate ca fiind trecute fără titlu în posesia acestuia şi nu intra sub incidenta Legii nr. 112/1995.
(5) Imobilele care nu intra sub incidenta Legii nr. 112/1995 şi pentru care nu exista titlu valabil constituit în favoarea statului pot face obiectul cererilor de restituire sau de acordare a despăgubirilor, formulate de persoanele îndreptăţite pe cale judecătorească, potrivit dreptului comun.
(6) În cazul în care pe rolul instanţelor judecătoreşti se afla cereri referitoare la imobilele prevăzute la alin. (5), procedurile administrative reglementate de Legea nr. 112/1995, de restituire în natura, de acordare de despăgubiri sau de vânzare către chiriaşi, se suspenda de drept până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cererilor respective”.
Art. 25 din Legea nr. 112/1995 prevedea că prin legi speciale se vor reglementa situaţiile juridice ale altor imobile decât cele care fac obiectul prezentei legi, trecute în proprietatea statului înainte de 22 decembrie 1989, indiferente de destinaţia lor iniţială, inclusiv ale celor demolate pentru cauze de utilitate publică.
În speţă, avem de-a face cu un imobil care anterior trecerii sale în proprietatea Statului Român constituia proprietatea unei persoane juridice, respectiv, a Bisericii Unitariene Maghiare şi care anterior preluării sale de către stat, avea destinaţia de şcoală.
Drept urmare, nefiind vorba despre un imobil cu destinaţia de locuinţă, aflat în proprietatea unei persoane fizice, şi trecut cu aceeaşi destinaţie în proprietatea Statului Român, imobilul litigios nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995, respectiv, nu putea fi vândut chiriaşilor în temeiul acestei legi.
Legea specială de retrocedare a imobilelor ce au aparţinut cultelor religioase din România este O.U.G. nr. 94/2000, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 501/2002, şi republicată în temeiul art. V din Titlul II al Legii nr. 247/2005.
Art. 1 alin. (1) din acest act normativ prevedea că imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu de Statul Român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice, dintre cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foştilor proprietari, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă, prin imobile înţelegându-se, potrivit alin. (3) al aceluiaşi art. 1, construcţiile existente în natură împreună cu terenurile aferente lor, situate în intravilanul localităţilor, cu oricare dintre destinaţiile avute la data preluării în mod abuziv, precum şi terenurile aflate la data preluării abuzive în intravilanul localităţilor şi nerestituite până la data intrării în vigoare a prezentei legi.
Fac obiectul O.U.G. nr. 94/2000, republicată şi actualizată, toate imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, art. 1 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, aprobate prin H.G. nr. 1164/2002, modificată prin H.G. nr. 1094/2005, prevăzând că sunt considerate abuzive, în înţelesul art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, acele preluări de proprietate cu privire la imobile aparţinând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative sau administrative emise în intervalul 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste şi echitabile în raport cu perioada preluării.
Prin prisma textelor legale anterior citate, se poate aprecia în sensul că preluarea unui imobil care a aparţinut unui cult religios din România, în perioada de referinţă, în temeiul sau ca efect al unor acte administrative sau normative emise în respectiva perioadă, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste şi echitabile în raport cu perioada preluării, a fost una abuzivă, chiar dacă, prin ipoteză ar fi existat un titlu legal de preluare, cum a fost în speţă Decretul nr. 176/1948.
Drept urmare, Curtea a constatat că în speţă prevalează decizia nr. 1250/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sentinţei nr. 586/1999, decizie prin care s-a statuat în sensul că imobilul în litigiu a fost preluat abuziv de către Statul Român, chiar dacă, conform statuării din sentinţa nr. 586/1999, la baza acestei preluări a stat un aşa-zis titlu, respectiv Decretul nr. 1976/1948.
Pe cale de consecinţă, prin prisma argumentaţiei anterior expuse, Curtea apreciază că în speţă imobilul litigios a fost preluat în mod abuziv, însă cu titlu, de către Statul Român.
Cu privire la valabilitatea ori nevalabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995.
Date fiind argumentaţiile anterior expuse, s-a constatat că imobilul litigios nu se circumscrie dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, ci ale O.U.G. nr. 94/2000, actualizată şi republicată, astfel încât acesta nu putea fi vândut în condiţiile Legii nr. 112/1995, decât prin fraudarea acestei din urmă legi.
Concret, putea fi vândute în temeiul Legii nr. 112/1995 doar imobilele care se încadrau în textul art. 1 din această lege, care nu au fost restituite foştilor proprietari persoane fizice, ori moştenitorilor acestora, chiriaşilor titulari de contract, după expirarea termenului prevăzut la art. 14, cu plata integrală sau în rate a preţului.
Art. 14 din Legea nr. 112/1995 prevedea că persoanele îndreptăţite la restituirea în natură a apartamentelor sau, după caz, la acordarea de despăgubiri, vor depune cereri în acest sens în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii, termen care s-a împlinit la 29 iulie 1996.
Dat fiind că imobilul în litigiu nu făcea obiectul Legii nr. 112/1995, iar fostul proprietar deposedat abuziv de Statul Român, reclamanta din prezenta cauză, nu putea formula cerere de restituire în natură a acestui imobil în condiţiile acestei legi, fiind nevoită să aştepte, aşa cum impunea art. 25 din Legea nr. 112/1995, apariţia unei legi speciale care să reglementeze situaţia juridică a imobilului, respectarea de către chiriaşii cumpărători a termenului de 6 luni prevăzut de art. 14, este irelevantă sub aspectul analizării valabilităţii contractelor de vânzare-cumpărare.
De altfel, art. 91 alin. (1) lit. a) din H.G. nr. 11/1997 prevedea că dispoziţiile legale privind nulitatea actelor juridice se aplică contractelor de vânzare-cumpărare la care se referă art. 9 din Legea nr. 112/1995 dacă „au ca obiect imobilele menţionate la art. 1 alin. (4) din prezentele norme metodologice”.
Art. 6 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2000, actualizată şi republicată, prevede că actele juridice de înstrăinare a imobilele care fac obiectul prezentei ordonanţe de urgenţă sunt lovite de nulitate absolută dacă au fost încheiate cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării.
O.U.G. nr. 94/2000, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 501/2002, a fost modificată prin O.U.G. nr. 184/2002, act normativ care prevedea în art. 6 alin. (3) că actele juridice de înstrăinare a imobilelor care fac obiectul O.U.G. nr. 94/2000, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 501/2002, sunt lovite de nulitate absolută dacă au fost încheiate cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării.
Potrivit alin. (4) teza I al aceluiaşi art. 6, prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de 6 luni, de la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 184/2002, acest termen de 6 luni expirând la data de 18 iunie 2003.
Art. 6 alin. (4) teza II prevedea că pentru soluţionarea acestor cauze instanţele judecătoreşti competente vor avea în vedere dispoziţiile art. 46 alin. (1), (2) şi (4) din Legea nr. 10/2001, cu modificările şi completările ulterioare.
Ulterior, prin art. II din Legea nr. 48/2004, privind aprobarea O.U.G. nr. 184/2002, a fost instituit un nou termen de 6 luni înăuntrul căruia putea fi exercitat dreptul la acţiune prevăzut la Titlul II art. VI alin. (4) din O.U.G. nr. 184/2000, termen care s-a împlinit la 28 septembrie 2004, prezenta acţiune fiind promovată de reclamantă înăuntrul acestui din urmă termen, la data de 23 septembrie 2004.
Art. 46 alin. (1), (2) şi (4) din Legea nr. 10/2001, în redactarea iniţială, devenit art. 45 după republicarea legii, prevedea următoarele:
„(1) Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute in cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile care cad sub incidenta prevederilor prezentei legi, sunt valabile daca au fost încheiate cu respectarea legilor in vigoare la data înstrăinării.
(2) Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, considerate astfel anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, cu modificările şi completările ulterioare, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credinţă.
(4) Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele întocmite in cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate cu titlu valabil, sunt lovite de nulitate absoluta daca au fost încheiate cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale legilor in vigoare la data înstrăinării”.
Aşadar, în conformitate cu prevederile art. 45 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată, actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile preluate cu titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută dacă au fost încheiate cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării.
Prin prisma acestui text legal, se constată că cele două contracte de vânzare-cumpărare, a căror nulitate s-a solicitat prin petitul acţiunii, sunt lovite de nulitate absolută, întrucât au fost încheiate cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 112/1995, în vigoare la data încheierii acestora.
Astfel, aceste contracte de vânzare-cumpărare au ca obiect două apartamente, nr. 4 şi nr. 9, care nu făceau obiectul Legii nr. 112/1995, întrucât situaţia lor juridică era circumscrisă dispoziţiilor art. 25 din această lege, împrejurare raportat la care vânzarea apartamentelor în temeiul Legii nr. 112/1995 s-a făcut cu evidenta fraudare a acestei legi.
Legea nr. 112/1995 nu putea servi ca temei legal al încheierii celor două contracte de vânzare-cumpărare, pentru simplul motiv că respectivele apartamente nu făceau obiectul Legii nr. 112/1995, situaţia juridică a acestor apartamente fiind reglementată, în conformitate cu art. 25 din Legea nr. 112/1995, printr-o lege specială, şi anume, O.U.G. nr. 94/2000, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 501/2002.
Constatându-se că imobilul în litigiu nu făcea obiectul Legii nr. 112/1995, însă în pofida acestei situaţii cele două apartamente au fost vândute tocmai în temeiul Legii nr. 112/1995, în cauză devin incidente prevederile art. 966-968 C. civ., respectiv, este prezentă cauza ilicită la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, justificat pe considerentul că, nefăcând obiectul acestei legi, cele două apartamente nu puteau fi vândute în baza Legii nr. 112/1995 şi a condiţiilor reglementate de aceasta, decât prin fraudă la lege.
Aşa fiind, în temeiul considerentelor anterior expuse şi a prevederilor art. 6 alin. (4) din O.U.G. nr. 184/2002, coroborat cu art. 45 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată, urmează a se constata nulitatea absolută a celor două contracte de vânzare-cumpărare, pentru fraudă la lege.
Ca o consecinţă a constatării nulităţii absolute a celor două contracte de vânzare-cumpărare, în temeiul art. 34 pct. 1 şi 3 din Decretul-lege nr. 115/1938, coroborat cu art. 34 pct. 1 şi 3 din Legea nr. 7/1996, republicată, - coroborarea celor două dispoziţii legale justificându-se pe Decizia în interesul legii nr. XXI/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie -, se impune rectificarea cărţilor funciare în care au fost intabulate drepturile de proprietate ale cumpărătorilor.
În virtutea principiului resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis, se va admite şi petitul referitor la constatarea nulităţii absolute a certificatului de moştenitor, în privinţa includerii în masa succesorală după defuncta P.I. a cotei de ½ din apartamentul nr. 4, respectiv, cel referitor la constatarea nulităţii absolute a antecontractului de vânzare-cumpărare sub semnătură privată încheiat la 23 martie 2001 între P.M.T. şi M.V., dat fiind că, desfiinţându-se titlul în baza căruia P.M.T. şi P.I. au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 4, aceştia nu mai pot justifica calitatea de proprietar asupra respectivului apartament, astfel încât nu poate fi inclusă în masa succesorală un bun pe care defuncta nu-l avea în proprietate, iar P.M.T. nu poate înstrăina valabil un imobil asupra căruia nu este proprietar.
Cu privire la excepţia lipsei de interes a reclamantei în promovarea cererii de chemare în judecată.
Pârâtul intimat N.R.V. a invocat excepţia lipsei de interes a reclamantei în a cere constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare având ca obiect apartamentul nr. 9, pe motiv că reclamanta nu l-a solicitat niciodată spre restituire Comisiei Speciale de Retrocedare.
Se constată că această excepţie a lipsei de interes este vădit nefondată, urmând să fie respinsă ca atare, având în vedere că prin cererea de retrocedare din 26 februarie 2003, reclamanta a solicitat, în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, aprobată prin Legea nr. 501/2002, retrocedarea imobilului situat în Cluj-Napoca, B-dul 21 Decembrie 1989 (numerotat şi pe str. Brassai), înscris în CF nr. 1472 Cluj, inclusiv teren în suprafaţă de 128 stj., având destinaţia de şcoală în trecut şi în prezent.
Prin urmare, rezultă cu evidenţă faptul că reclamanta a solicitat retrocedarea întregului imobil din Cluj-Napoca, B-dul 21 Decembrie 1989, însă, în privinţa apartamentelor nr. 4 şi 9, procedura administrativă în faţa Comisiei Speciale de Retrocedare a fost suspendată, conform art. 6 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, actualizată şi republicată, până la soluţionarea în justiţie a acţiunii având ca obiect constatarea nulităţii absolute a celor două contracte, împrejurare atestată de adresa din 09 februarie 2005, eliberată de Comisia Specială de Retrocedare .
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei.
Acelaşi pârât intimat, N.R.V., a invocat şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, pentru aceleaşi considerente care au fost invocate şi în susţinerea excepţiei lipsei de interes, excepţie care urmează să fie respinsă ca nefondată, având în vedere că reclamanta a fost proprietara tabulară a imobilului litigios, de la care Statul Român a preluat abuziv respectivul imobil.
Este ştiut faptul că calitatea procesuală activă, condiţie esenţială de exerciţiu a acţiunii civile, presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi cel care se pretinde titularul dreptului de proprietate, ori a unui alt drept real, dedus judecăţii.
Or, reclamanta a fost proprietară tabulară sub B 1 în CF nr. 1472 Cluj, calitatea de proprietar tabular conferindu-i îndreptăţirea de a se adresa instanţei de judecată pentru valorificarea şi protejarea dreptului său şi, totodată, justificând calitatea procesuală activă a acesteia.
Toate celelalte susţineri ale intimatului, conform cărora apartamentul nr. 9 ce face parte din corpul IV de clădire, nu a fost preluat de către stat niciodată, pentru că acest corp IV de clădire nu a fost intabulat în cartea funciară şi deci statul nu avea cum să-l predea, iar în prezent reclamanta nu este îndreptăţită să emită pretenţii cu privire la acest apartament, şi că apartamentul nr. 9 nu a avut niciodată destinaţia de şcoală, au fost înlăturate ca nefondate, având în vedere concluziile raportului de expertiză tehnică judiciară, întocmit de expert F.V., şi care au evidenţiat faptul că şi corpul IV de clădire a fost construit anterior preluării imobilului de către Statului Român în perioada anilor 1900-1920, şi că toate cele 4 corpuri de clădire constituiau de fapt imobilul de pe str. 21 Decembrie 1989, imobil care la origine a avut destinaţia de şcoală, evident cu dependinţe, etc.
Intimatul a mai susţinut că apartamentul nr. 9 nu poate fi restituit reclamantei, întrucât, prin extinderile şi îmbunătăţirile aduse de intimat, suprafaţa sa a crescut cu peste 100%, însă, prin prisma art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, Curtea a constatat că aceste adăugiri trebuie raportate la întregul imobil construcţie, iar nu la un singur apartament din respectivul imobil, aşa cum de altfel, a fost acreditată ideea şi de către expert.
Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.
Aşa cum s-a arătat anterior, prin Legea nr. 48/2004 de aprobare a O.U.G. nr. 184/2002, a fost instituit un nou termen de prescripţie de 6 luni, calculat de la intrarea în vigoare a Legii nr. 48/2004, înăuntrul căruia puteau fi promovate acţiuni în constatarea nulităţii absolute a actelor juridice de înstrăinare cu privire la imobile ce fac obiectul O.U.G. nr. 94/2000, în condiţiile Titlului II art. VI alin. (4) din O.U.G. nr. 184/2002.
Reclamanta a promovat cererea introductivă de instanţă înăuntrul acestui termen de 6 luni reglementat de Legea nr. 48/2004, iar la data introducerii cererii de chemare în judecată Legea nr. 48/2004 era în vigoare, fiind deci pe deplin aplicabilă.
Art. III din Titlul II al Legii nr. 247/2005 prevedea că prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune prevăzut la art. 41 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2000, aprobată cu modificări şi aprobări prin Legea nr. 501/2002, cu modificările şi completările ulterioare, se prescrie în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi.
Art. VI din Titlul II al Legii nr. 247/2005 republicată, prevedea că pe data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă art. VI alin. (1)-(4) din O.U.G. nr. 184/2002, aprobată cu modificări prin Legea nr. 48/2004.
Chiar dacă art. VI din Legea nr. 48/2004 a fost abrogat prin art. VI din Titlul II al Legii nr. 247/2005, nu poate fi acreditată ideea, susţinută de intimat, că acţiunea de faţă ar fi prescrisă extinctiv, dat fiind că, pe de o parte, la data promovării cererii de chemare în judecată, Legea nr. 48/2004 era în vigoare, iar pe de altă parte, dacă s-ar îmbrăţişa ideea susţinută de intimat, ar însemna să se încalce principiul neretroactivităţii legii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţia României şi art. 1 C. civ.
În ceea ce priveşte art. III din Titlul II al Legii nr. 247/2005, şi care nu a constituit temei al fundamentării cererii de chemare în judecată, acesta oricum şi-a încetat efectele juridice conform Deciziei C.C.R. nr. 1352 din 10 decembrie 2008.
Drept urmare, având în vedere că acţiunea a fost promovată înăuntrul termenului reglementat de Legea nr. 48/2004, lege în vigoare la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, se constată că excepţia prescripţiei dreptului la acţiune este neîntemeiată, urmând a fi respinsă ca atare.
Cu privire la principiul securităţii raporturilor juridice civile.
Instanţa de fond a stabilit că, deşi preluat cu titlu de către Statul Român, imobilul în litigiu nu intra în sfera celor la care se referă dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 112/1995, astfel încât, prin raportare la art. 25 din Legea nr. 112/1995, nu au fost respectate dispoziţiile legale în vigoare la data înstrăinării apartamentelor, însă, în pofida acestei împrejurări, nu se poate da eficienţă sancţiunii nulităţii, întrucât s-ar aduce atingere principiului securităţii raporturilor juridice civile.
Problema încălcării principiului securităţii juridice, consacrat în jurisprudenţa C.E.D.O., intervine în situaţia în care prevederi legale ce reglementează restituirea imobilelor care au aparţinut cultelor religioase, se succed de asemenea manieră încât securitatea raporturilor juridice este afectată sau încălcată.
Însă, se constată că acest principiu al securităţii juridice nu-şi găseşte aplicare în speţă, având în vedere că pentru a se putea vorbi despre încălcarea acestui principiu ar fi fost necesar ca actele de vânzare-cumpărare atacate în prezenta cauză să fi fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la acel moment, iar nu prin fraudarea legii.
Se pune firesc întrebarea, cum se poate prevala cineva, care a fraudat legea, de principiul securităţii raporturilor juridice, câtă vreme, respectivul raport juridic, fiind născut dintr-o încălcare flagrantă a legii, nu se poate bucura de protecţia unei legi ce a fost încălcată la momentul încheierii actului juridic ce a dat naştere respectivului raport juridic.
Cauza Brumărescu contra României, invocată de pârâtul intimat în susţinerea poziţiei sale procesuale, nu este aplicabilă în speţă, dat fiind că, prin respectiva hotărâre, C.E.D.O. a constatat încălcarea art. 6 paragraf 1 din Convenţie, - reclamantul având un drept de proprietate recunoscut printr-o hotărârea judecătorească irevocabilă, desfiinţată ulterior printr-un recurs în anulare - respectiv încălcarea dreptului la un proces echitabil în faţa unei instanţe, constatările Curţii, din această perspectivă, fiind străine de prezenta cauză.
În cauza Brumărescu contra României s-a statuat în sensul că dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 paragraf 1 din Convenţie, trebuie interpretat în lumina preambulului Convenţiei, care enunţă preeminenţa dreptului ca element de patrimoniu comun al statelor contractante, unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului fiind principiul securităţii raporturilor juridice, principiu care susţine, între altele, că soluţia definitivă a oricărui litigiu nu trebuie repusă în cauză.
Se constata că în speţă nu se repune în discuţie nicio soluţie definitivă dintr-un alt litigiu, câtă vreme, valabilitatea ori nevalabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare având ca obiect apartamentele nr. 4 şi 9 s-a discutat pentru prima dată doar în prezenta cauză.
Oricum, este de discutat dacă nu cumva reclamanta este cea care s-ar putea prevala de dispoziţiile art. 6 paragraf 1 din Convenţie, şi mai precis, de încălcarea art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 C.E.D.O.
Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs pârâţii, N.R.V., P.M.T., Municipiul Cluj Napoca, prin primar, Statul Român, prin Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, P.I.O.,V.M.T., S.C.I., V.H.M.
1. Pârâtul N.R.V., invocând dispoziţiile art. 304 pct. 6, 7 şi 9 C. proc. civ. şi art. 312 C. proc. civ., a solicitat în principal admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare şi în subsidiar, modificarea deciziei şi respingerea apelului.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a susţinut că în mod nefondat instanţa nu a încuviinţat proba cu martori şi cercetare la faţa locului, probe necesare şi utile cauzei, pentru a se face dovada care parte din imobil a avut destinaţia de scoală în trecut şi în prezent, şi în raport de care se poate aprecia care parte din imobil face obiectul cererii de retrocedare şi dacă reclamanta justifică vreun interes, respectiv are calitate procesuală activă.
Raportarea instanţei la expertiza efectuată în cauză este greşită, întrucât prin această lucrare nu s-a precizat care parte a imobilului a avut destinaţia de scoală.
În cauză se impunea şi efectuarea unei expertize în construcţii care să conţină concluzii cu privire la intabularea în CF a imobilului corp IV, avându-se în vedere că acest corp de clădire nu a fost niciodată înscris în CF.
A invocat recurentul că judecata cauzei a avut loc cu încălcarea formelor de procedură privind citarea părţilor, întrucât pârâta intimată P.I.O. nu a fost citată la judecata apelului.
Pe fondul legalităţii deciziei recurate s-a invocat că instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, în sensul că s-a dispus şi radierea dreptului de proprietate al Statului Român, deşi acest lucru nu s-a cerut, iar asupra acestei radieri era competentă să se pronunţe numai Comisia specială de retrocedare.
O altă critică vizează nemotivarea hotărârii şi, totodată, o motivare contradictorie în ce priveşte soluţionarea excepţiei lipsei de interes a reclamantei în promovarea petitului de constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 24 februarie 1997.
Reţinerea instanţei, în soluţionarea acestei excepţii, că reclamanta a solicitat retrocedarea întregului imobil situat în Cluj Napoca, B-dul 21 Decembrie 1989, şi că justifică astfel interes este greşită şi nu are la bază niciun suport probator în ce priveşte determinarea exactă a părţii din imobil care a avut destinaţia de şcoală, şi numai în raport de care se poate statua asupra interesului şi a calităţii procesuale active a reclamantei.
Or, în raport de faptul că s-a solicitat doar corpul I, ce a avut destinaţia de şcoală, şi că preluarea de către Statul Român a fost doar parţială, iar corpul IV, în care se află apartamentul nr. 9, nu a fost intabulat în CF, este evident că reclamanta nu are calitate procesuală activă, întrucât acest apartament nu a făcut obiectul cererii de restituire.
În susţinerea acestui motiv de recurs s-a arătat şi că motivarea instanţei este contradictorie pentru că odată s-a reţinut că există posibilitatea ca, corpul IV să fi fost edificat după ce a fost construit corpul I, iar ulterior, s-a reţinut că cele două corpuri au fost edificate deodată.
S-a criticat decizia şi din perspectiva greşitei interpretări a legii, respectiv a art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, arătându-se că în cauză s-a făcut dovada că adăugirile aduse construcţiei depăşesc 50% din aria desfăşurată, astfel că nu se poate dispune restituirea în natură, urmând a fi acordate măsuri reparatorii în echivalent, raportarea trebuind făcută numai la apartamentul în litigiu şi nu la întreg imobilul.
O altă critică a vizat greşita reţinere a caracterului abuziv al preluării bunului în raport de cele două hotărâri pronunţate anterior, susţinându-se că ultima hotărâre nu-i este opozabilă.
S-a invocat şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, coroborate cu dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, susţinându-se că în cauză contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor legale.
Instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 41 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2008, (devenit art. 6 alin. (2)) şi a deciziei nr. 1352/2008 a Curţii Constituţionale, reţinând că în cauză nu a operat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, iar această interpretare şi aplicare încalcă principiul securităţii raporturilor juridice.
2. Pârâţii P.M.T., V.M.T., S.C.I., V.H.M. au criticat decizia, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 5, 9 şi art. 312 alin. (3) şi (5) C. proc. civ.
Au invocat recurenţii că judecata cauzei a avut loc cu încălcarea formelor de procedură privind citarea părţilor, întrucât pârâta P.I.O. nu a fost citată la judecata apelului – art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Pe fondul legalităţii deciziei recurate, s-a invocat că instanţa a soluţionat în mod nelegal excepţiile privind lipsa de interes, lipsa capacităţii procesuale active a reclamantei şi prescripţia dreptului la acţiune, în raport de probatoriul administrat.
S-a susţinut că instanţa nu a exercitat rol activ în stabilirea calităţii procesuale a pârâţilor V.M.T., S.C.I., V.H.M., raportat la succesiunea defunctei P.I., cumpărătoare a imobilului împreună cu P.M.T., iar reclamanta nu a formulat cerere privind constatarea calităţii de moştenitori a acestora şi nu se putea dispune anularea contractului în contradictoriu cu aceştia.
Instanţa de apel nu a cercetat calitatea procesuală activă a reclamantei, în condiţiile în care Episcopia Unitariană Cluj nu a fost proprietara tabulară a imobilului, proprietară fiind Biserica Unitariană Maghiară, nu Episcopia, şi care nu a formulat cerere de retrocedare în baza legii speciale.
Instanţa a interpretat greşit dispozitivul sentinţei civile nr. 586/1999 a Tribunalului Cluj, reţinând că imobilul a fost preluat fără titlu, cele statuate prin hotărârea sus-menţionată, impunându-se cu putere de lucru judecat.
În raport de faptul că imobilul a fost preluat cu titlu valabil şi contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, a fost încheiat cu respectarea legii, neputându-se reţine existenţa relei-credinţe iar instanţa nu a indicat care au fost dispoziţiile cu caracter imperativ care au fost încălcate.
În mod nelegal a reţinut instanţa că, în cauză nu a operat prescripţia dreptului la acţiune şi că în raport de prevederile din Legea nr. 48/2005 acţiunea a fost formulată în termen.
Soluţia instanţei de apel aduce atingere principiului securităţii raporturilor juridice şi încalcă practica convenţională.
3. Municipiul Cluj-Napoca, prin Primar şi Statul Român, prin Consiliul local al municipiului Cluj Napoca, au criticat decizia invocând dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului de recurs, fondat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a susţinut că instanţa a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 şi pe cale de consecinţă reclamanta putea solicita anularea celor două contracte de vânzare-cumpărare numai într-un termen de doi ani, începând cu data intrării în vigoare a legii.
Că, în raport de prevederile Legii nr. 112/1995, aşa cum a fost modificată şi completată, puteau fi înstrăinate, în condiţiile legii, imobilele cu destinaţie de locuinţe, trecute în proprietate statului, cu titlu, singurele excepţii de la posibilitatea vânzării către chiriaşi, fiind prevăzute de art. 9 şi 10, care nu sunt incidente în cauză, astfel că cele două contracte au fost încheiate cu respectarea normelor imperative ale legii.
Faptul că s-a prevăzut că prin lege specială se va reglementa situaţia juridică a altor imobile decât cele care au făcut obiectul Legii nr. 112/1995, indiferent de destinaţia lor iniţială, nu a condus la indisponibilizarea acestor imobile până la adoptarea reglementărilor speciale, iar pârâţilor cumpărători nu li se poate imputa existenţa relei-credinţe, aceştia trebuind să beneficieze şi de principiul securităţii raporturilor juridice.
4. Pârâta P.I.O. a criticat decizia invocând dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., susţinând că la judecata apelului nu a fost legal citată.
Cu privire la recursul pârâtului N.R.V.
Împrejurarea că instanţa a respins cererea de probatorii, respectiv proba cu martori, cercetarea la faţa locului şi efectuarea unei noi expertize, nu justifică modificarea hotărârii în condiţiile art. 304 C. proc. civ., aprecierile făcute de judecătorii apelului cu privire la utilitatea, pertinenţa şi concludenţa probelor, neputând fi cenzurate pe calea recursului, circumstanţele de fapt ale cauzei fiind expuse pe larg de instanţă.
Greşita stabilire a situaţiei de fapt ca urmare a interpretării eronate a probatoriului administrat nu mai poate fi valorificată pe calea recursului, ne mai constituind motiv de recurs în actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ., pct. 11 al art. 304, singurul care permitea cenzurarea în recurs a greşelilor grave de fapt, consecinţa greşitei aprecieri a probelor, fiind abrogat.
Aprecierile instanţei privind obiectul notificării (întreg imobilul situat în Cluj-Napoca, B-dul 21 Decembrie 1989, numerotat şi pe str. Brassai, înscris în CF nr. 1472 Cluj, având destinaţie de şcoală (în trecut şi în prezent), a faptului preluării a celor 4 corpuri de clădire ce constituiau de fapt întreg imobilul notificat, constituie împrejurări de fapt, care se bazează pe interpretarea şi aprecierea probelor administrate, şi care nu mai pot face obiect de analiză în recurs după abrogarea expresă a pct. 10-11 din vechea reglementare a art. 304 C. proc. civ.
O eventuală reapreciere a stării de fapt reţinută în etapele procesuale anterioare era posibilă doar în condiţiile art. 305, când s-ar fi administrat proba cu înscrisuri noi, care să contrazică situaţia de fapt reţinută, fapt care nu s-a realizat în cauză.
Critica privind nelegalitatea hotărârii, urmare neîndeplinirii procedurii de citare cu intimata P.I.O., este nefondată şi invocată de către o parte care nu justifică interes.
Nelegalitatea îndeplinirii procedurii de citare se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., respectiv încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Lipsa de procedură constituie o nulitate relativă ce poate fi invocată numai de partea care a fost vătămată prin neobservarea formelor legale, nu şi de altă parte.
Aspectul privind legalitatea procedurii de citare cu intimata P.I.O., urmează a fi analizată în recursul declarat de această parte.
Critica privind nelegalitatea hotărârii, din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ. este o critică invocată de către o parte care nu justifică un interes.
Radierea din CF a Titlului Statului Român s-a dispus în contradictoriu cu această parte şi numai această parte poate invoca nelegalitatea hotărârii, invocarea de altă parte care nu justifică niciun interes neputând fi primită.
Nefondată este şi critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea fiind motivată în fapt şi în drept, instanţa analizând excepţiile lipsei de interes, respectiv calitatea procesuală activă a reclamantei prin raportare la starea de fapt reţinută, privind existenţa notificării asupra întregului imobil, cuprinzând cele 4 corpuri de clădire, preluarea abuzivă a întregului imobil, destinaţia avută în trecut şi în prezent a întregului imobil, consecinţele juridice privind faptul neintabulării corpului 4 în CF, toate acestea fiind împrejurări de fapt, care nu mai pot face obiect de cenzură în recurs, justificând pe deplin calitatea procesuală activă a reclamantei şi a interesului în promovarea acţiunii.
Instanţa a analizat raportat la starea de fapt reţinută, îndeplinirea condiţiilor cerute pentru a fi parte în procesul civil, în persoana reclamantei, reţinând în mod fondat existenţa calităţii procesuale active şi a interesului în promovarea acţiunii.
Aspectele invocate de către recurent în susţinerea greşitei soluţionări a excepţiilor invocate, constituie critici vizând greşita reţinere a situaţiei de fapt şi nu o greşită interpretare şi aplicare a legii.
Nefondată este şi critica privind greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000.
Este evident că adăugirile aduse imobilului trebuie raportate la toate construcţiile existente pe teren şi nu la unităţile locative existente, urmarea dezmembrărilor, numai adăugirile care depăşesc 50% din aria desfăşurată a construcţiilor existente la data apariţiei legii prezumând existenţa unui imobil nou, lucrările de reparaţii curente, capitale, consolidare şi modificări al compartimentării iniţiale neputând fi apreciate că au condus la realizarea unui imobil nou.
Nefondată este şi critica privind greşita reţinere a caracterului abuziv al preluării bunului de către Statul Român, instanţa analizând modul preluării prin raportare atât la actele normative de preluare, cât şi actele normative care reglementează reparaţiile pentru imobilele preluate în mod abuziv, aşa cum au fost definite de lege.
În mod fondat s-a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 586/1999 nu s-a analizat dacă în concret preluarea a fost una legală, prin analizarea cerinţelor legale de la acel moment.
În mod legal instanţa a apreciat, că în cauză cele două contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu nerespectarea dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 112/1995, dispoziţii imperative a căror încălcare atrage incidenţa dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2000 – nulitate absolută.
Nefondată este şi ultima critică, vizând greşita interpretare şi aplicare a legii în ce priveşte existenţa unui termen special de prescripţie şi că în raport de data introducerii acţiunii, aceasta a fost formulată peste termen.
Legea nr. 48/2004 a instituit un nou termen de prescripţie de 6 luni, calculat de la intrarea în vigoare a legii, înăuntrul căruia puteau fi promovate acţiuni în constatarea nulităţii absolute a actelor juridice de înstrăinare cu privire la imobilele ce fac obiectul O.U.G. nr. 94/2000, în condiţiile Titlului II art. VI alin. (4) din O.U.G. nr. 184/2002.
Abrogarea acestor dispoziţii nu a făcut decât să înceteze efectul acestor dispoziţii la data intrării în vigoare a legii de abrogare, în sensul că dispoziţiile abrogate nu mai pot fi reactivate în viitor, principiu înscris în Legea nr. 24/2000, acţiunile formulate anterior abrogării fiind însă supuse condiţiilor de fond şi formă de la acea dată pentru că legea de abrogare nu poate retroactiva potrivit art. 15 alin. (2) din Constituţia României şi art. 1 C. civ.
Legile de procedură civilă produc efectele în vederea cărora au fost edictate la data intrării lor în vigoare şi până la abrogare, între cele două momente, legea va reglementa toate situaţiile ce se ivesc (tempus regit actum) în virtutea principiului neretroactivităţii legii, care se aplică şi în materia procesuală, toate actele şi faptele juridice ce s-au produs între momentul intrării în vigoare şi cel al abrogării unei legi fiind guvernate de aceasta.
Legea nouă, inclusiv de abrogare, nu poate aduce însă atingere actelor procedurale îndeplinite anterior intrării ei în vigoare.
Orice altă interpretare a efectelor produse de actul normativ de abrogare ar însemna a instaura arbitrariul şi a nesocoti principiile de echitate şi securitate a raporturilor juridice civile cele mai elementare.
Cu privire la recursurile pârâţilor P.M.T., V.M.T., S.C.I., V.H.M., care cuprind motive comune.
Critica privind nelegalitatea hotărârii, urmarea neîndeplinirii procedurii de citare cu intimata P.I.O. este nefondată pentru aceleaşi considerente arătate în analiza recursului declarat de pârâtul N.R.V., care a invocat acelaşi motiv de recurs.
De asemenea, nefondate sunt şi criticile privind greşita soluţionare a excepţiilor lipsei calităţii procesuale active, a lipsei de interes şi a prescripţiei dreptului la acţiune, pentru aceleaşi considerente arătate în analiza motivelor de recurs invocate de către pârâtul N.R.V.
Instanţa a reţinut calitatea procesuală pasivă a pârâţilor V.M.T., S.C.I., V.H.M. raportat la calitatea de succesori ai acestora după defuncta K.O., în condiţiile art. 243 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., ale transmisiunii calităţii procesuale pasive, legea neimpunând formularea unei cereri separate pentru a se constata calitatea de moştenitor.
Nefondată este critica privind greşita reţinere a calităţii procesuale active a reclamantei raportat la faptul că aceasta nu a făcut dovada că este şi titulara dreptului pretins.
Se constată că acţiunea a fost formulată de Biserica Unitariană Maghiară prin Episcopia Unitariană Cluj, iar reclamanta a făcut dovada cu înscrisurile depuse că a fost proprietara bunului, existând identitate între persoana reclamantei şi persoana care a figurat ca titular al dreptului.
Criticile privind greşita reţinere a caracterului abuziv al preluării, a nelegalităţii actelor de înstrăinare, a neafectării principiului securităţii raporturilor juridice sunt nefondate pentru aceleaşi considerente analizate în recursul declarat de pârâtul N.R.V.
Cu privire la recursul declarat de Municipiul Cluj Napoca, prin Primar şi Statul Român, prin Consiliul local al municipiului Cluj Napoca.
Critica privind greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale în materia prescripţiei dreptului la acţiune, prin invocarea incidenţei dispoziţiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 este nefondată, aceste dispoziţii legale invocate fiind străine de obiectul şi temeiul juridic al acţiunii, respectiv O.U.G. nr. 94/2001 care a prevăzut termene speciale pentru introducerea acţiunilor, respectiv momente distincte de la care a început să curgă termenul pentru formularea acţiunilor.
Invocarea de către recurenţi a legalităţii celor două acte juridice de înstrăinare, prin raportare numai la dispoziţiilor art. 9 şi 10 din Legea nr. 112/1995 este greşită, recurenţii omiţând dispoziţiilor art. 1 şi 14 din Legea nr. 112/1995, H.G. nr. 11/1997, care au prevăzut posibilitatea înstrăinării către chiriaşi numai a imobilelor preluate de la foştii proprietari, persoane fizice şi care au avut destinaţia de locuinţe, vânzarea altor imobile decât cele prevăzute de lege fiind realizată cu încălcarea normelor imperative ale legii, reaua sau buna credinţă neavând relevanţă juridică.
Cu privire la recursul pârâtei P.I.O.
Nelegalitatea îndeplinirii procedurii de citare, respectiv încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. se încadrează în prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Însă, lipsa de procedură constituie o nulitate relativă şi poate fi invocată numai de partea care a fost vătămată, prin neobservarea formelor legale.
Or, în cauză nu se poate reţine producerea vreunei vătămări a recurentei P.I.O., întrucât aceasta nu justifică vreun drept pentru a sta în cauză, aceasta nefiind succesoarea defunctei K.O., de altfel cum şi precizează în cererea de la fila 194 (apel) în care arată că mama sa V.M.T. este succesoarea defunctei, citarea sa într-un anumit moment procesual fiind greşită, aceasta nedobândind calitate procesuală pasivă prin transmiterea calităţii procesuale în condiţiile art. 243 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., şi nu se poate reţine producerea vreunei vătămări procesuale.
Având în vedere toate aceste considerente, şi constatând că nu există alte motive de ordine publică care să conducă la modificarea sau casarea deciziei recurate, în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., se vor respinge recursurile, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii, N.R.V., P.M.T., Municipiul Cluj Napoca, prin primar, Statul Român, prin Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, P.I.O.,V.M.T., S.C.I., V.H.M. împotriva deciziei nr. 320/A din 18 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2703/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2711/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
