ICCJ. Decizia nr. 2732/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2732/2012
Dosar nr. 26525/3/2010
Şedinţa publică din 24 aprilie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 31 mai 2010, reclamanta B.S. a chemat în judecată pe pârâtul S.R. prin M.F.P., solicitând instanţei, în temeiul dispoziţiilor art. 5 alin. (1) şi următoarele din Legea nr. 221/2009, obligarea pârâtului S.R., la plata contravalorii sumei de 200.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a arestării şi condamnării cu caracter politic a defunctului sau tată, Z.I., în intervalul 20 noiembrie 1962 - 17 mai 1964, detenţie efectuată la Penitenciarul Văcăreşti şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea litigiului, conform dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ.
În motivare, reclamanta a arătat că, la data de 20 noiembrie 1962, tatăl său a fost arestat, iar prin sentinţa penală nr. 87/1963 a fost condamnat conform art. 26828 lit. a), C. pen., fiind acuzat că a deţinut ilegal metale preţioase şi valută, fiind pus în libertate în anul 1964.
În ceea ce priveşte daunele morale, reclamanta a arătat că autorul său a fost supus la suferinţe psihice, dispreţ public, fiindu-i afectat grav prestigiul şi personalitatea.
După punerea în libertate, autorul său şi-a continuat cu dificultate activitatea de stomatolog, fiind nevoit să-şi întreţină familia.
Prin sentinţa civilă nr. 1688 din 04 noiembrie 2010, Tribunalul Bucureşti a admis acţiunea reclamantei, pârâtul S.R. prin M.F.P. fiind obligat la plata sumei 50.000 lei, despăgubiri morale către reclamantă.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că autorul reclamantei a suferit o condamnare politică în sensul art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, pentru reparaţia prejudiciului moral suferit prin această condamnare legea prevăzând acordarea de despăgubiri morale.
În ceea ce priveşte cuantumul acestora, tribunalul a apreciat că, pentru determinarea sa, se impune a avea în vedere, în lipsa unor criterii exacte, ştiinţifice, de cuantificare, principiul potrivit căruia daunele morale nu pot constitui amenzi excesive şi nici mijloace de îmbogăţire nejustificată, efectul lor fiind unul compensator.
Ca atare s-a apreciat că, faţă de situaţia concretă dedusă judecăţii, suma de 50.000 lei reprezintă o despăgubire justă şi rezonabilă, acţiunea fiind admisă în parte.
Împotriva sentinţei instanţei de fond au formulat apel, reclamanta, pârâtul şi M.P. - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
Prin decizia nr. 462/ A din data de 2 mai 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul formulat de reclamanta B.S., a admis apelurile formulate de pârâtul S.R. prin M.F.P. şi de M.P. – Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi a schimbat în tot sentinţa atacată, în sensul că a respins acţiunea, ca neîntemeiată.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a analizat sentinţa instanţei de fond, în raport de dispoziţiile art. 296 C. proc. civ. şi de deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 pronunţate de Curtea Constituţională, definitive şi obligatorii, conform art. 31 din Legea nr. 47/1992. Cum aceste decizii au fost publicate (M. Of. nr. 807/3.12.2010), iar până la data soluţionării cauzei, termenul de 45 zile s-a împlinit, fără a avea loc o punere de acord a prevederilor neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, instanţa de apel a procedat la aplicarea acestor decizii, definitive şi obligatorii, în prezenta cauză.
Totodată, curtea de apel a reţinut că, faptul că acţiunea introductivă de instanţă a fost formulată anterior pronunţării celor două decizii, nu poate duce la concluzia inaplicabilităţii acestora în cauză, astfel cum s-a susţinut de apelanta-reclamantă prin apărător, cu ocazia dezbaterilor asupra apelurilor, având în vedere reglementarea expresă cuprinsă în art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, potrivit căreia „decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie”.
Prin aceste decizii, Curtea Constituţională a apreciat că dispoziţiile art. 5 alin. (2) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare sunt neconstituţionale, pentru motivele arătate pe larg în considerentele acestor hotărâri.
În condiţiile în care pretenţiile formulate de reclamantă prin acţiune au fost întemeiate în drept pe textul declarat neconstituţional, text care nu a fost pus de acord cu dispoziţiile Constituţiei de către Parlament, în termenul prevăzut de art. 147 din Constituţie şi nici ulterior, până la data soluţionării apelurilor, instanţa de apel a apreciat că acţiunea formulată de reclamantă nu mai poate fi primită.
O astfel de soluţie nu încalcă egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi nici C.E.D.O.
C.E.D.O. a recunoscut statelor libertatea de a aprecia cu privire la acordarea măsurilor reparatorii în astfel de cazuri, iar neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 a fost reţinută de Curtea Constituţională pentru că S.R. avea la data edictării acestei norme alte acte normative în vigoare care reglementau aceleaşi drepturi, de care, inclusiv apelanta reclamantă sau autorul acesteia puteau beneficia, respectiv Decretul-Lege nr. 118/1990, O.U.G. nr. 214/1990, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001.
Cum apelul este o cale de atac devolutivă, judecata în apel fiind tot o judecată de fond, persoana care a solicitat aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, nu se poate prevala de un drept câştigat atâta vreme cât litigiul nu a fost soluţionat încă printr-o hotărâre definitivă şi care să consfinţească puterea lucrului judecat asupra pretenţiilor deduse judecăţii şi nici de dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta B.S., solicitând modificarea acesteia, în sensul admiterii în totalitate a cererii introductive de instanţă, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, reclamanta a arătat că motivele pentru care apelanţii-pârâţi au solicitat constatarea sentinţei Tribunalului Bucureşti ca fiind netemeinică se referă exclusiv la apariţia la data de 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 [(M.P., nici măcar nu a indicat în motivele de apel depuse, numărul deciziei la care face referire, ci a apreciat ca „dată fiind incidenţa în cauză a Deciziei referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 (M. Of. nr. 761/15.11.2010..”)].
Astfel, se critică soluţia instanţei de fond, deoarece aceasta nu a luat în considerare o decizie care nici nu era în vigoare la data pronunţării hotărârii, care a fost 04 noiembrie 2010, ulterior datei la care a intrat in vigoare respectiva decizie, şi anume, 15 noiembrie 2010.
Recurenta-reclamantă a subliniat faptul că, la data de 15 noiembrie 2010 au intrat în vigoare trei decizii date de Curtea Constituţionala cu referire la Legea nr. 221/2009, toate trei contradictorii şi ambigue, în sensul că în Decizia nr. 1354 s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 1 şi art. II din O.U.G. nr. 62/2010, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009, iar în dispozitivul celorlalte două decizii, şi anume, Decizia nr. 1358 şi 1360 se statuează ca „admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de S.R. prin M.F.P. .. şi constată că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 .. sunt neconstituţionale.”
În opinia reclamantei, din interpretarea textului deciziei indicată mai sus, înţelege că nu este considerat neconstituţional întreg art. 5 al Legii nr. 221/2009, ci doar alin. (1) lit. a) teza 1 a acestuia.
S.R. prin M.F. a reţinut greşit în motivele de apel depuse că „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) sunt neconstituţionale. Nu lit. a) în integralitate este neconstituţionala, ci teza întâi a acesteia.
De asemenea, Legea nr. 221/2009 nu a fost considerată neconstituţională în integralitate, ci doar dispoziţiile enunţate mai sus.
Cererea introductivă de instanţă pe care a formulat-o reclamanta s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 5 şi următoarele din Legea nr. 221/2009, nu exclusiv pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi.
Celelalte alineate şi teze ale art. 5 au rămas în vigoare, pe cale de consecinţa, în teza 2 se reglementează acordarea de despăgubiri morale pentru descendenţii de gradul 1 ai persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, situaţie în care se află şi recurenta-reclamantă B.S.
Cu privire la plafonul stabilit de art. 5 alin. (1) lit. a) teza 2, recurenta a arătat că acesta a fost declarat neconstituţional prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1354, care a intrat în vigoare la data de 15 noiembrie 2010.
În consecinţa, Legea nr. 221/2009, dispune imperativ prin art. 11 „La stabilirea cuantumului despăgubirilor prevăzute la alin. (1), instanţa judecătorească va lua în considerare, fără a se limita la acestea, durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare şi consecinţele negative produse în plan fizic, psihic si social, precum şi măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, cât şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat şi al O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţa a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările si completările ulterioare.”
În motivarea recursului, reclamanta a susţinut şi că, prin motivarea pe care instanţa de apel a dat-o hotărârii pronunţate, a încălcat dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Criticile formulate de recurentă aduc în discuţie o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Cererea reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii (M. Of. nr. 789/7.11.2011), în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din C.E.D.O., referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. În acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În cadrul aceloraşi considerente, Înalta Curte a reţinut că, atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar creea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Faţă de toate considerentele reţinute, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă interpretare şi aplicare a legii în cauză, nefiind îndeplinite cerinţele motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat de reclamantă, aşa încât recursul va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta B.S. împotriva deciziei nr. 462/ A din data de 2 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2731/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2805/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
