ICCJ. Decizia nr. 2731/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2731/2012
Dosar nr. 10496/3/2010
Şedinţa publică din 24 aprilie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 26 octombrie 2010 la Tribunalul Bucureşti, reclamanta C.A.E.V. a chemat în judecată pe pârâtul S.R. prin M.F.P., pentru a fi obligat la acordarea de despăgubiri în sumă de 300.000 euro, echivalent în lei la data plăţii, pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea penală aplicată tatălui reclamantei - L.A.
În motivarea acţiunii, s-a arătat că autorul reclamantei a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 1236/1949 a Tribunalului Militar Bucureşti, la 8 ani închisoare corecţională şi 4.000 lei amendă, pentru infracţiunea de trecere frauduloasă a frontierei, prevăzută de art. 267 C. pen. anterior, pedeapsă din care tatăl reclamantei a executat efectiv 6 ani şi 10 luni de închisoare în penitenciarele Jilava, Aiud şi Caransebeş, precum şi la Mina de Plumb din Baia Sprie, fiind eliberat la data de 05 octombrie 1955, întrucât fapta fusese amnistiată.
Prin sentinţa civilă nr. 1067 din 21 iunie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul la plata sumei de 70.000 euro pentru prejudiciul moral suferit de reclamantă.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că prin condamnarea suferită de către tatăl reclamantei au fost aduse grave atingeri unor valori morale cum sunt onoarea, demnitatea, cinstea, reputaţia şi libertatea individuală şi care reprezintă drepturi personal nepatrimoniale ce sunt ocrotite de lege.
În aceste circumstanţe, se impune acordarea unor despăgubiri băneşti chiar dacă acest lucru nu va putea niciodată să anihileze suferinţele grave fizice şi psihice pe care le-a suportat autorul reclamantei în anii de detenţie.
Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti au formulat apel, atât pârâtul S.R., cât şi M.P. - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.
În şedinţa publică de la 21 martie 2011, atât reprezentantul apelantului M.P. cât şi reprezentantul apelantului S.R. au invocat ca şi motiv de ordine publică efectele deciziilor Curţii Constituţionale în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, respectiv lipsa temeiului legal în promovarea acţiunii deduse judecăţii.
Prin decizia nr. 312/ A din data de 21 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelurile şi a schimbat în tot sentinţa atacată, în sensul că a respins acţiunea, ca neîntemeiată.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 1 şi art. 11 din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945– 22 decembrie 1989 şi pentru suspendarea aplicării unor dispoziţii din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente şi a constatat că dispoziţiile menţionate sunt neconstituţionale.
Prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituţională a declarat ca fiind neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, iar prin Decizia nr. 1360 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituţională a constatat, de asemenea, neconstituţionalitatea aceloraşi dispoziţii legale.
În conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Curtea de apel a reţinut că, deşi termenul de 45 de zile prevăzut de Constituţie a expirat, autoritatea legislativă, Parlamentul României nu a edictat alte dispoziţii legale în acord cu dispoziţiile Constituţiei, astfel încât, în prezent, dispoziţiile legale, respectiv art. 1 pct. 1 şi art. 11 din O.U.G. nr. 62/2010, cât şi dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele juridice.
Aşadar, deşi la data soluţionării cauzei de către instanţa de fond dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 erau în vigoare, la data soluţionării apelurilor, datorită împrejurării că în urma declarării neconstituţionalităţii, legiuitorul nu a edictat o normă juridică în acord cu prevederile Constituţiei, dreptul subiectiv civil dedus judecăţii nu mai există, iar cererea de chemare în judecată dedusă judecăţii este neîntemeiată, întrucât temeiul de drept juridic al acţiunii în prezent nu mai este în vigoare, respectiv dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele juridice.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta C.A.E.V., solicitând respingerea apelurilor S.R. prin M.F.P. şi M.P. şi menţinerea sentinţei pronunţate de Tribunalul Bucureşti, ca temeinică şi legală.
În motivarea recursului, reclamanta a arătat că decizia recurată este dată cu interpretarea greşită a legii, deoarece are o hotărâre de admitere pronunţată de prima instanţă, într-un litigiu declanşat anterior intervenirii deciziei Curţii Constituţionale, motiv pentru care îi sunt aplicabile dispoziţiile legale de la momentul investirii instanţei, această decizie neputând retroactiva, fără a afecta garantarea art. 6 al C.E.D.O., art. 14 al Convenţiei şi a art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O., de către instanţa naţională.
Cu privire la repararea prejudiciului moral după publicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale în M. Of. din 15 noiembrie 2011, acţiunea se impune a fi analizată cu referire la prevederile dreptului intern şi prevederile dreptului european.
Din prisma prevederilor dreptului intern, susţine recurenta-reclamantă că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu poate fi aplicată prezentei cauze, întrucât s-ar încălca următoarele principii constituţionale:
Principiul egalităţii în faţa legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, care presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. Aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale unui proces pendinte şi suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanşaseră procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile şi previzibile, poate fi asimilată intervenţiei legislativului în timpul procesului şi ar crea premisele unei discriminări între persoane, care, deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, funcţie de deţinerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Principiul neretroactivităţii legii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie, în sensul că se aplică inclusiv situaţiilor în care există o hotărâre judecătorească pronunţată în primă instanţă, care, deşi nedefinitivă, poate fi legală şi temeinică prin raportare la legislaţia aflată în vigoare la data pronunţării acesteia. Astfel, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri, legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
Cu privire la dreptul european, trebuie analizate consecinţele deciziei Curţii Constituţionale asupra drepturilor reclamantei, din perspectiva art. 6 al C.E.D.O., care garantează dreptul la un proces echitabil, a, articolului 1 al Protocolului nr. 12 adiţional la Convenţie, a art. 14 al Convenţiei, care interzice discriminarea în legătură cu drepturi şi libertăţi garantate de Convenţie şi protocoalele adiţionale, şi a art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O., care garantează dreptul la respectarea bunurilor.
De asemenea, reclamanta a arătat în ceea ce priveşte garanţia egalităţii armelor, că în jurisprudenţa instanţei europene, aceasta semnifică tratarea egală a părţilor pe toată desfăşurarea procedurii în faţa unui tribunal independent şi imparţial, instituit de lege, în sensul menţinerii unui just echilibru între interesele părţilor.
Or, câtă vreme, pe parcursul procesului, intervine o abrogare a însuşi temeiului juridic ce a stat la baza declanşării unor litigii, în care pârât este statul, la iniţiativa acestuia, pentru considerente ce nu se raportează exclusiv la neconformitatea cu dispoziţiile constituţionale, apreciază recurenta că această garanţie poate fi afectată, cu consecinţa nerespectării dreptului reclamantului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 din C.E.D.O.
În acelaşi sens, în doctrină se consideră că intervenţia inopinată a legiuitorului creează un obstacol în dreptul de acces efectiv la o instanţă pentru una dintre părţile unui litigiu, putând fi văzut ca un element de imprevizibilitate ce poate aduce atingere chiar substanţei acestui drept.
Nu în ultimul rând, art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O. garantează în esenţă dreptul de proprietate.
Potrivit jurisprudenţei C.E.D.O., noţiunea „bunuri” priveşte atât „bunurile actuale” având o valoare patrimonială (cauza V.M. împotriva Belgiei hotărârea din 23 noiembrie 1983), cât şi, în situaţii precis delimitate, creanţele determinate potrivit dreptului intern corespunzătoare unor bunuri cu privire la care cel îndreptăţit poate avea o „speranţă legitimă” că ar putea să se bucure efectiv de dreptul său de proprietate (cauza P.C.N. SA şi alţii împotriva Belgiei; cauza D. împotriva Franţei, cauza G. şi G. împotriva Cehiei; cauza T. împotriva Croaţiei.).
Câtă vreme voinţa statului a fost de a despăgubi persoanele care întrunesc cerinţele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând în acest sens actul normativ menţionat, în acord cu Rezoluţia nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „Măsurile de eliminare a moştenirii fostelor sisteme totalitare comuniste” şi Declaraţia asupra Principiilor de Bază ale Justiţiei privind Victimele Infracţiunilor şi ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluţia nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, apreciază recurenta că acestea aveau o bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera, în mod legitim, la acordarea despăgubirilor, ca urmare a epuizării unei proceduri echitabile şi examinării circumstanţelor particulare de către instanţele interne.
Pe cale de consecinţă, consideră reclamanta că, efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu pot viza decât situaţiile juridice ce se vor naşte după ce dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2010 au fost declarate ca neconstituţionale.
Aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale prezentului litigiu ar fi de natură a duce la încălcarea pactelor şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât este obligată să dea prioritate reglementărilor internaţionale, respectând astfel dispoziţiile art. 20 din Constituţia României. Aşa cum reglementările internaţionale au întâietate în faţa celor interne, inclusiv în fata Constituţiei României, statuările C.E.D.O. de la Strasbourg, de exemplu, au prioritate faţă de cele ale Curţii Constituţionale a României, fiind obligatorii pentru instanţele de judecată.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Criticile formulate de recurentă aduc în discuţie o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Cererea reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii (M. Of. nr. 789/7.11.2011), în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din C.E.D.O., referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. În acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În cadrul aceloraşi considerente, Înalta Curte a reţinut că, atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar creea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare, conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării (M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010) a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nici criticile reclamantei ce vizează aplicarea C.E.D.O. şi a normelor de drept comunitar, nu au suport şi urmează a fi înlăturate ca nefondate.
Reglementările internaţionale în materia drepturilor omului, ratificate de România, deşi parte integrantă a dreptului intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituţie, nu pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient al pretenţiilor de acordare a unor daune materiale ori morale pentru prejudicii cauzate prin încălcări ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale în perioada anterioară ratificării Convenţiei de către România, în anul 1994.
Pentru recunoaşterea unor asemenea drepturi patrimoniale, este necesar un act de voinţă al autorităţilor române, în sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte ori fapte abuzive ale statului român, dispoziţiile legale naţionale urmând a fi cenzurate, în planul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale, prin prisma reglementărilor internaţionale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituţie.
Mecanismul de aplicare a Convenţiei europene are drept premisă, aşadar, existenţa unei prevederi legale care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea internaţională, este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietăţii cu dispoziţiile Convenţiei.
Faţă de cele ce preced, recursul va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele C.A.E.V. şi C.A.E.V. împotriva deciziei nr. 312/ A din data de 21 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2728/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2732/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
