ICCJ. Decizia nr. 2805/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2805/2012
Dosar nr. 3470/84/2009
Şedinţa publică din 26 aprilie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată, la data de 17 noiembrie 2009, la Tribunalul Sălaj, reclamanta S.F. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul M.F.P., obligarea acestuia la plata sumei de 932.347,5 lei prejudiciu moral şi 39.101,18 lei prejudiciu material ca urmare a condamnării tatălui la 8 ani de închisoare corecţională şi 2 ani de interdicţie corecţională, cu cheltuieli de judecată
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 4 alin. (4) – (5), art. 5 alin. (1) – (5) Legea nr. 221/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 3501 din 19 august 2010, pronunţată de Tribunalul Sălaj a fost admisă acţiunea reclamantei S.F., împotriva pârâtului S.R. prin M.E.F.P.,care a fost obligat să achite reclamantei despăgubiri în cuantum de 5000 euro.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că tatăl reclamantei S.F., defunctul O.D. a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 761 pronunţată de Tribunalul Militar Cluj, în dosarul nr. 617/1951, la 8 ani închisoare corecţională şi 2 ani interdicţie corecţională, pentru săvârşirea infracţiunii de crimă de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art. 209 pct. III C. pen. din 1936, republicat în anul 1948.
Conform art. 1 din Legea nr. 221/2009 constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârşite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată şi care au avut drept scop împotrivirea faţă de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945.
Alin. (2) al aceluiaşi articol, înşiruind faptele care constituie drept condamnări cu caracter politic, prevede şi art. 209, 2091, 2094, în temeiul căruia a fost condamnat tatăl reclamantei, ca fiind condamnare cu caracter politic. Conform art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prin O.U.G. nr. 62/2010, de modificare a Legii nr. 221/2009, cuantumul despăgubirilor a fost limitat la suma maximă de 10.000 de euro, ce se poate acorda celor ce au suferit condamnări cu caracter politic, 5000 de euro soţului/soţiei sau descendenţilor de gradul I ai persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic sau celor care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic şi 2500 euro pentru descendenţii de gradul II.
Cu privire la cuantificarea prejudiciului moral, instanţa a reţinut că aceasta nu este supusă unor criterii legale de determinare. În acest caz cuantumul daunelor morale se stabileşte, prin apreciere, urmare a aplicării de către instanţa de judecată a criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cel în cauză în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.
Împotriva acestei sentinţe a promovat apel pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Sălaj.
În motivarea apelului pârâtul a arătat că reclamantei i s-au acordat daune morale în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, însă aceste dispoziţii legale au fost declarate neconstituţionale prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010.
S-a arătat că instanţa nu a stabilit dacă pentru acelaşi autor s-au formulat mai multe cereri de către diferiţi moştenitori, iar în caz afirmativ să conexeze acele dosare.
Apelantul a arătat că suma acordată este nejustificată şi poate constitui o îmbogăţire fără justă cauză, întrucât au fost acordate şi alte măsuri reparatorii prin Decretul-Lege nr. 118/1990.
La apelul pârâtului a aderat reclamanta S.F., solicitând schimbarea în parte a sentinţei de fond, în sensul admiterii acţiunii şi acordării daunelor morale în cuantumul solicitat prin cererea introductivă, acordarea despăgubirilor pentru daunele materiale în cuantumul cheltuielilor de judecată plătite de antecesorul reclamantei, cu cheltuieli de judecată.
În motivare s-a arătat că este nelegală limitarea cuantumului despăgubirilor în raport de prevederile O.U.G nr. 62/2010, declarată neconstituţională prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1354/2010.
S-a mai arătat că nu se poate reţine incidenţa Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, datorită necesităţii respectării principiului neretroactivităţii legii.
Cheltuielile de judecată la care condamnatul politic, antecesorul său, a fost obligat, pot fi asimilate cu sintagma „bunuri confiscate” în înţelesul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.
S-a mai arătat că lipsirea de eficienţă a unei legi ca urmare a admiterii excepţiei de neconstituţionalitate, încalcă prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia, legea dispune numai pentru viitor, precum şi prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie, care statuează că deciziile Curţii Constituţionale care se publică în M. Of. sunt general obligatorii şi au putere de lege numai pentru viitor.
La data introducerii cererii de chemare în judecată sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Reclamanta a invocat faptul că avea o speranţă legitimă de a obţine un bun în sensul art. 1 Protocolul 1 din C.E.D.O., invocând cauza B. vs. România, în care s-a reţinut de către Curtea Europeană că drepturile prevăzute de Legea nr. 309/2002 sunt drepturi patrimoniale în sensul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la convenţie şi având în vedere deciziile Înaltei Curţi prin care aceste drepturi au fost recunoscute şi în favoarea persoanelor cu care reclamantul se află în aceeaşi situaţie, acesta avea o speranţă legitimă de a obţine recunoaşterea creanţei sale.
Prin decizia nr. 206/ A din 13 aprilie 2011, Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, a admis apelul pârâtului, a schimbat sentinţa civilă nr. 3501 din 19 august 2010, pronunţată de Tribunalul Sălaj, în sensul respingerii acţiunii şi a respins cererea de aderare la apel a reclamantei.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa a reţinut că prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile art. 1 pct. 1 şi art. II din O.U.G. nr. 62/2010, iar prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, care stabilea posibilitatea acordării despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
S-a reţinut că prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituţională a statuat că în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă existau două norme juridice, respectiv art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 şi art. 5 din Legea nr. 221/2009 cu aceeaşi finalitate: acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate, existând astfel o legiferare paralelă. S-a mai reţinut că prin art. 14 din Legea nr. 24/2000 (privind normele de tehnică legislativă) se stabileşte principiul „unicităţii reglementării în materie”, precum şi faptul că în materia reparaţiilor trebuie să existe o legislaţie clară, precisă, adecvată, proporţională, care să nu dea naştere la interpretări şi aplicări diferite.
Aceste decizii au fost publicate (M. Of. nr. 761/15.11.2010) şi, după cum rezultă din art. 147 Constituţie, dispoziţiile din legi şi ordonanţele în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Dispoziţiile Curţii Constituţionale prin care s-a constat neconstituţionalitatea unor dispoziţii sau acte normative sunt obligatorii şi definitive, supuse unui regim legal, care le declară universal valabile cu efecte „erga omnes”, după cum rezultă din dispoziţiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.
Prin urmare aceste decizii sunt obligatorii pentru instanţă şi părţi. Termenul de 45 zile în care Parlamentul sau Guvernul ar fi putut adopta alte dispoziţii legale, în prezenta materie, compatibile cu Constituţia este depăşit, situaţie în care dispoziţiile legale declarate neconstituţionale, art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, au rămas fără efecte juridice.
Referitor la cererea de aderare la apelul pârâtului, formulată de reclamantă, s-a reţinut că nu este fondată.
Cheltuielile de judecată achitate în procesul penal şi solicitate ca daune materiale nu pot fi incluse în conceptul de bunuri confiscate în sensul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.
Aşadar, în mod legal nu au fost acordate despăgubiri pentru daunele materiale, întrucât sumele solicitate de reclamantă nu se încadrează în dispoziţiile art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009.
Cu privire la faptul că tribunalul nu a acordat cheltuielile de judecată, s-a reţinut că reclamanta nu a depus contractul de asistenţă judiciară sau chitanţa care să ateste plata onorariului avocaţial.
Au fost înlăturate criticile potrivit cărora instanţa de fond a aplicat retroactiv dispoziţiile deciziilor, prin care s-a declarat neconstituţionalitatea art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu referire la cauze pronunţate de Curtea Europeană.
Dispoziţiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358/2010 şi nu au fost înlocuite cu alte dispoziţii legale, care să fie în acord cu dispoziţiile constituţionale.
Prin urmare, dacă puterea legislativă nu a înlocuit dispoziţiile legale declarate neconstituţionale, aceste dispoziţii îşi încetează efectele în termen de 45 de zile de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale în M. Of., dacă în acest interval nu se pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţie potrivit art. 31 alin. (3) Legea nr. 47/1992. Faptul că textul declarat neconstituţional nu mai poate fi aplicat nu se datorează intervenţiei legislativului, ci este urmare a aplicării procedurii de verificare a constituţionalităţii legii.
Reclamanta a invocat neconcordanţa ivită între aceste decizii ale Curţii Constituţionale şi jurisprudenţa C.E.D.O. din perspectiva art. 6, art. 1 Protocolul 12 la Convenţiei. Potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Constituţie „Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne au dispoziţii mai favorabile”.
Aşadar, pentru a putea fi aplicate dispoziţiile Convenţiei şi jurisprudenţa acesteia, care împreună formează blocul de convenţionalitate, trebuie ca o normă de drept intern, o lege internă să contravină dispoziţiilor Convenţiei.
Reclamanta a invocat faptul că aplicarea deciziilor Curţii Constituţionale contravine principiilor consacrate de C.E.D.L.F.O., fiind încălcat astfel art. 6, care impune respectarea principiului egalităţii părţilor în procesul civil, interzicând, în principiu, intervenţia legiuitorului pe parcursul unui litigiu, aşa cum s-a întâmplat în prezenta cauză.
Nu s-a încălcat principiul egalităţii părţilor, întrucât în prezenta cauză nu a intervenit legiuitorul să abroge textul care permitea acordarea despăgubirilor. Imposibilitatea acordării despăgubirilor se datorează urmare a controlului de constituţionalitate, nu ca urmare a intervenţiei legislativului, situaţie în care nu este incidentă jurisprudenţa C.E.D.O. invocată.
Curtea Europeană a statuat că în cazul în care o normă din dreptul intern a fost declarată neconstituţională, eventualele efecte negative, pentru una sau alta din părţile proceselor aflate pe rolul instanţelor sunt rezultatul funcţionării normale a mecanismelor pentru controlul constituţionalităţii în statul de drept.
Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat recurs invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În criticile dezvoltate de susţine că:
- prin respingerea acţiunii s-au încălcat prevederile art. 15 alin. (2), art. 147 alin. (4) din Constituţie;
- la data introducerii acţiunii temeiul juridic declarat neconstituţional era în vigoare şi s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri; legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului, în sensul aplicării principiului neretroactivităţii este şi jurisprudenţa C.E.D.O. (Hotărârea din 8 martie 2006 – B./Croaţia)
- lipsirea de eficienţă a unei legi a fost condamnată de C.E.D.O. (Hotărârea nr. 31443/1996 B./Polonia)
- reclamanta avea speranţa legitimă de a obţine un bun în sensul extinderii aplicării articolului 1 al Protocolului 1 şi asupra unor bunuri care nu se află încă în patrimoniul reclamantului, dar acesta are un drept de a obţine proprietatea asupra lor potrivit legilor în vigoare, principiu respectat de jurisprudenţa C.E.D.O.
- a fost încălcat principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii civile
- se solicită acordarea despăgubirilor pentru daune morale de 800.000 lei în temeiul prevederilor art. 998 – art. 999 C. civ.; - limitarea cuantumului daunelor morale este nelegală;
- despăgubirile materiale au un caracter reparatoriu şi sunt prevăzute de Legea nr. 221/2009;
- se solicită cheltuieli de judecată.
Recursul nu este fondat.
Criticile recurentei vor fi analizate din perspectiva aplicării legii civile în timp.
Problema de drept care se pune în speţă este aceea dacă dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acţiunii, în condiţiile în care au fost declarate neconstituţionale, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010).
Această problemă de drept a fost corect dezlegată de instanţa de apel, care a reţinut că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituţional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.
Cu privire la efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi (M. Of. nr. 789/07.11.2011), stabilindu-se că, urmare a acestei Decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenţionată, se impune păstrarea soluţiei din hotărârea recurată, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat, se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În speţă, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/1020 nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării deciziei respective.
Nu se poate spune deci că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii articolului citat.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu se poate pretinde că există însă un drept definitiv câştigat, reclamantă nu era titulara unui „bun” susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Pentru aceste considerente, fără a mai analiza celelalte critici formulate, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanţa va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.F. împotriva deciziei nr. 206/ A din 13 aprilie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2732/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2808/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
