ICCJ. Decizia nr. 2808/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2808/2012
Dosar nr. 50528/3/2009
Şedinţa publică din 26 aprilie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată, la data de 22 decembrie 2009, la Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă şi precizată la data de 28 martie 2010, reclamanta L.M., în calitate de moştenitoare, descendent de gradul I a lui S.N., a chemat în judecată pe pârâtul S.R. prin M.F.P., solicitând ca prin hotărârea pe care instanţa o va pronunţa să se dispună obligarea acestuia la plata sumei de 1.350.000 euro, echivalent în lei la cursul B.N.R. de la data efectuării plăţii, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a persecuţiei politice la care tatăl său a fost supus de regimul comunist timp de 26 ani, 11 luni şi 20 de zile.
În drept a invocat dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 971 din 2 iulie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis în parte acţiunea precizată şi a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1.000 euro, echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii efective, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral.
Tribunalul a reţinut că, la data de 14 martie 1948, tatăl reclamantei, S.N. (decedat în anul 2002) a fost arestat, iar, ulterior a fost condamnat, la 3 ani de închisoare corecţională pentru delictul de comitere de acte preparatorii, pentru schimbarea ordinei constituţionale, prevăzut de art. 208 C. pen., în vigoare la acel moment, prin sentinţa nr. 445 din 20 aprilie 1950 a Tribunalului Militar Bucureşti, modificată prin decizia nr. 3003 din 14 octombrie 1950 a Curţii Militare de Casaţie si Justiţie.
La data punerii în libertate, 12 martie 1953, prin Ordinul M.A.I. nr. 154707/1953, i s-a fixat domiciliu obligatoriu în comuna Neagra Sărului, jud. Suceava, până la 9 iunie 1956. Prin decizia M.A.I. nr. 6390/1958 i s-au ridicat temporar restricţiile domiciliare.
Prin decizia civilă nr. 394 din 6 aprilie 1995, pronunţată în dosarul nr. 627/1995, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a reţinut că tatăl reclamantei a fost supus la detenţie politică, respectiv măsuri administrative cu caracter politic şi în perioadele 9 iunie 1956 - 1 noiembrie 1961; 20 ianuarie 1962 - 1 mai 1965 şi 10 aprilie 1973 - 2 mai 1983.
Prin Hotărârea nr. 47 bis din 17 iulie 1990 a Comisiei pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice, s-a stabilit, în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, că toate aceste perioade reprezintă vechime în muncă pentru tatăl reclamantei, căruia i s-a acordat şi indemnizaţie în baza aceluiaşi act normativ.
S-a mai reţinut că, potrivit art. 1 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, constituie de drept condamnare cu caracter politic condamnarea pronunţată prin hotărâre judecătorească definitivă, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, pentru faptele prevăzute în art. 208 C. pen., iar, în conformitate cu art. 2 din aceeaşi lege, toate efectele hotărârilor judecătoreşti de condamnare cu caracter politic prevăzute la art. 1 sunt înlăturate de drept, aceste hotărâri neputând fi invocate împotriva persoanelor care au făcut obiectul lor.
Potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 2 din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, în cuantum de până la 5000 euro pentru descendenţii de gradul I.
Totodată, potrivit art. 11, introdus prin O.U.G. nr. 62/2010, la stabilirea cuantumului despăgubirilor, „instanţa judecătorească va lua în considerare, fără a se limita la acestea, … şi măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 şi al O.U.G. nr. 214/1999”.
Tribunalul a avut deci în vedere, pe de o parte, prejudiciul moral decurgând din suferinţa îndurată de reclamantă prin lipsirea ei de sprijinul material şi afectiv al tatălui pe perioada îndelungată a detenţiei politice a acestuia, faptul că, fiind considerată fiica unui infractor, reclamanta nu a putut să îşi facă prieteni, a suferit mai multe mutări ale domiciliului şi şcolilor la care învăţa, a fost nevoită să se angajeze timpuriu, motiv pentru care nu a putut urma o facultate etc.
S-a mai reţinut că prejudiciul moral al reclamantei s-a atenuat în timp, cu atât mai mult cu cât ulterior anului 1989, reclamanta a avut satisfacţia morală de a trăi într-un regim democratic, care i-a recunoscut meritele, iar autorul său a beneficiat efectiv de dispoziţiile Decretului-Lege nr. 118/1990.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanta, pârâtul şi S.R. prin M.P. – Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
Reclamanta a arătat că hotărârea este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, întrucât la primul termen de judecată instanţa i-a solicitat să precizeze acţiunea sub aspectul prejudiciului moral suferit personal, ca urmare a persecutării tatălui său, pentru stabilirea cadrului procesual sub aspectul obiectului.
Deşi reclamanta s-a conformat acestei solicitări a instanţei şi a indicat dispoziţia art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, dispoziţie care îi permite să solicite daune în numele autorului, legiuitorul recunoscând reclamantei calitatea procesuală, prin sentinţă se reţine faptul că reclamanta nu ar fi avut dreptul de a solicita în numele tatălui său despăgubiri, realizându-se astfel o încălcare a legilor interne, a Constituţiei, cât şi a prevederilor C.E.D.O.
Prima instanţă a încălcat dispoziţia art. 15 alin. (2) din Constituţie privind principiul neretroactivităţii legii civile şi potrivit căruia era obligată să soluţioneze cauza prin raportare la dispoziţiile de drept material care se erau în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată.
Decretul-Lege nr. 118/1990 nu defineşte condamnările cu caracter politic, în mod greşit instanţa s-a raportat la acest act normativ, iar acţiunea nu este întemeiată pe dispoziţiile acestui decret.
Instanţele de judecată sunt obligate să respecte dispoziţiile art. 20 din Constituţia României, pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi, prin urmare, atunci când constată că legile interne încalcă aceste dispoziţii sunt obligate să ignore aceste prevederi şi să facă aplicarea celor din reglementarea internaţională mai favorabilă.
În speţă, este încălcat dreptul reclamantei la o judecată corectă şi limitat dreptul său la apărare având în vedere modificarea legii printr-o Ordonanţă de Urgenţă neconstituţională şi prin deciziile Curţii Constituţionale date la 1 an şi 6 luni după apariţia Legii nr. 221/2009, împrejurare în care se poate reţine o încălcare a dreptului la un proces echitabil şi accesului liber la justiţie, astfel cum acestea se regăsesc în dispoziţia art. 6 din C.E.D.O. ratificată de România prin Legea nr. 30/1994 şi obligatorii conform art. 11 şi 20 din Constituţia României.
La data de 3 mai 2011 reclamanta a solicitat recalificarea căii de atac, din apel, în recurs, având în vedere dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 202/2010, precizând şi câtimea pretenţiilor.
Sentinţa Tribunalului Bucureşti a fost pronunţată cu nerespectarea principiului contradictorialităţii, deoarece instanţa de fond s-a pronunţat asupra unui capăt de cerere inexistent; reclamanta a solicitat daune ca urmaşă a tatălui său, aşa cum prevedea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, iar nu în condiţiile O.U.G. nr. 62/2010, care, la data judecării fondului, nu era publicată în M. Of.
Reclamanta a mai precizat că solicită daune materiale în temeiul art. 3 C. civ., Protocolului adiţional nr. 1 din C.E.D.O., indicând şi cuantumul acestora.
În condiţiile art. 329 C. proc. civ., a solicitat colegiului de conducere sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru a se pronunţa asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti, redându-se în cuprinsul precizării soluţii diferite pronunţate de curţile de apel.
S.R. prin M.F.P. a susţinut că hotărârea este în parte netemeinică şi nelegală, deoarece prin decizia nr. 1358 Curtea Constituţională a declarat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, iar această decizie care, vizează şi completările ulterioare aduse prin O.U.G. nr. 214/1999, Legea nr. 568/2001 şi O.U.G. nr. 62/2010, sunt obligatorii pentru instanţele judecătoreşti, ca de altfel şi pentru celelalte persoane fizice şi juridice potrivit cu dispoziţiile art. 51 şi ale art. 145 alin. (2) din Constituţie, dispoziţii care prevăd că deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Având în vedere că dispoziţia legală, art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, în baza căreia instanţa a acordat despăgubiri morale, a fost declarată neconstituţională, nu mai există temei juridic pentru acordarea daunelor morale ca măsuri reparatorii.
În subsidiar, pârâtul a arătat că suma acordată de către instanţă este mare prin raportare la natura daunelor şi la luarea în considerare a unor elemente de apreciere neverificabile nemijlocit prin elemente probatorii. În plus, au fost deja acordate drepturi în baza O.U.G. nr. 214/1999.
Potrivit cu dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, dispoziţiile privitoare la despăgubirile morale se acordă în considerarea persoanei care a suferit efectiv prejudiciul moral.
M.P. - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a criticat sentinţa primei instanţe sub aspectul despăgubirilor acordate de către instanţă pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, consecinţă a aplicării greşite a dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009.
În cauză este incidentă Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, iar instanţa nu mai poate acorda în acest caz vreo sumă de bani cu titlu de daune morale.
Prin decizia nr. 505/ A din 16 mai 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul reclamantei, a admis apelurile pârâtului şi M.P. – Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, a schimbat în tot sentinţa în sensul că a respins acţiunea ca nefondată.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa a reţinut că precizarea cererii de apel din data de 3 mai 2011, are caracterul unei cereri noi, inadmisibilă în apel, potrivit cu dispoziţiile art. 294 C. proc. civ., conform cărora, deşi apelul este o cale de atac ordinată, devolutivă, limitele acestei judecăţi sunt date însă de limitele a ceea ce s-a judecat în primă instanţă.
Or, aşa cum s-a arătat mai sus, prin indicarea unui nou temei juridic al cererii de chemare în judecată şi prin solicitări noi cum sunt acordarea de daune materiale sunt interpretate de către Curte ca fiind cereri noi, în accepţiunea textului de lege precizat şi, în temeiul căruia, în apel, nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi.
S-a reţinut că prima instanţă a aplicat corect dispoziţiile art. 129 C. proc. civ. şi, prin urmare, a avut în vedere cererea de chemare în judecată astfel cum a fost precizată de către reclamantă la data de 28 mai 2010, temeiul juridic, cauza acţiunii de faţă fiind reprezentată de dispoziţia art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi ale art. 1 din acelaşi act normativ, temei juridic în baza căruia, tribunalul a statuat corect în ceea ce priveşte caracterul politic al condamnării pronunţate prin hotărârea judecătorească penală relativ la persoana tatălui reclamantei, dar şi la calitatea de persoană îndreptăţită a reclamantei de a solicita despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
S-a mai reţinut că problema juridică incidentă în prezentul litigiu este reprezentată de efectele pe care le produc deciziile pronunţate de Curtea Constituţională pe parcursul judecăţii cauzei, atât în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, cât şi modificările ce au fost aduse acestei norme prin O.U.G. nr. 62/2010.
Astfel, prin decizia civilă nr. 1358 din 21 octombrie 2010 publicată în M. Of. al României, din 15 noiembrie 2010, Curtea Constituţională a statuat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituţionale.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţia României, decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituţională, îşi încetează efectele după 45 zile de la publicarea deciziei în M. Of., iar pe durata acestui termen, dispoziţiile sunt suspendate de drept.
În condiţiile stabilite de art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, decizia care a declarat neconstituţională o dispoziţie legală este definitivă şi obligatorie, iar efectele sale se răsfrâng şi în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepţia.
Deciziile Curţii Constituţionale sunt opozabile „erga omnes”, sunt general obligatorii, inclusiv pentru instanţele judecătoreşti, ele având putere numai pentru viitor, după publicare, având efect şi asupra cauzelor aflate în curs de soluţionare sau care se vor soluţiona în viitor.
În consecinţă, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 declarate neconstituţionale, nu se mai pot aplica, astfel că instanţa sesizată cu soluţionarea acţiunii, având ca temei dispoziţiile legale sus – menţionate, continuând să soluţioneze cauza, are obligaţia să constate că devin inaplicabile prevederile declarate neconstituţionale.
Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 s-a publicat în M. Of. partea I din 15 noiembrie 2010, astfel că de la această dată, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt suspendate de drept, urmând ca în termen de 45 zile, Parlamentul, respectiv Guvernul să pună de acord aceste prevederi legale cu dispoziţiile Constituţiei, la împlinirea acestui termen, prevederile sus – menţionate încetându-şi efectele juridice.
S-a reţinut că termenul de 45 zile a expirat, fără a fi intervenit vreo procedură de punere de acord a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu Constituţia României [(art. 1 alin. (3) şi (5)], ele încetând a-şi mai produce efectele la 1 ianuarie 2011 şi la termenul de judecată din 14 februarie 2011, nu mai există temeiul juridic pentru acordarea daunelor morale solicitat.
Potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată: „decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe, ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie”.
În conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţie: „Dispoziţiile din legile [..] constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul [..], după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept”.
Cum Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost publicate (M. Of. nr. 807/3.12.2010), iar până la data soluţionării cauzei, termenul de 45 zile, anterior menţionat s-a împlinit, fără a avea loc o punere de acord a prevederilor neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, instanţa de apel nu poate decât să procedeze la aplicarea acestor decizii definitive şi obligatorii în prezenta cauză.
În materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, Curtea Constituţională a constatat că există o serie de acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât şi social, ca urmare a persecuţiei politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătăţirea legislaţiei cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice şi etnice.
Scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situaţie similară cu cea avută anterior - ceea ce este şi imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacţie de ordin moral.
Curtea Constituţională a constatat că prin art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, scopul urmărit de legiuitor este identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990, diferenţa constând doar în modalitatea de plată, adică prestaţii lunare, până la sfârşitul vieţii, în cazul art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 şi o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Prin introducerea posibilităţii moştenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, şi anume cel al echităţii şi dreptăţii. Astfel, prin prevederea de lege criticată se diluează scopul pentru care au fost introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate considera că moştenitorii de gradul II au aceeaşi îndreptăţire la despăgubiri pentru daune morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor, ca şi acesta din urmă.
Nu s-ar putea susţine că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o „speranţă legitimă” în dobândirea proprietăţii sau că, potrivit jurisprudenţei comunitare, prin art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie s-ar garanta dreptul de a dobândi un bun.
Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat recurs.
Reclamanta nu îşi încadrează criticile potrivit dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ., dar, din enumerarea acestora se poate concluziona că sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Hotărârea este criticată pentru că:
- în mod greşit instanţa de apel a avut în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, în acest fel se creează un tratament diferenţiat între persoanele îndreptăţite la despăgubiri în funcţie de momentul în care instanţa s-a pronunţat, în acest fel s-a încălcat art. 16 alin. (1) din Constituţie; această interpretare este în concordanţă şi cu jurisprudenţa C.E.D.O., respectiv cea legată de aplicarea art. 14 şi Protocolului 12 al C.A.D.O.L.F. Art. 1 din Protocolul 12 al C.A.D.O.L.F. prevede că „Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurat fără nicio discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie”.
- a fost încălcat art. 15 alin. (2) din Constituţie în sensul neretroactivităţii legii şi art. 6 din C.E.D.O. în sensul dreptului la un proces echitabil, prevăzut şi de Constituţia României. Reclamanta arată că şi-a precizat acţiunea în sensul că temeiul juridic îl reprezintă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. O.U. nr. 62/2010 nu era în vigoare la data judecării în fond.
Recursul nu este fondat.
Sub aspectul criticilor încadrate în conţinutul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acestea vor fi analizate din perspectiva aplicării legii civile în timp.
Problema de drept care se pune în speţă este aceea dacă dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acţiunii, în condiţiile în care au fost declarate neconstituţionale, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010).
Această problemă de drept a fost corect dezlegată de instanţa de apel, care a reţinut că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituţional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.
Cu privire la efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi (M. Of. nr. 789/07.11.2011), stabilindu-se că, urmare a acestei Decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenţionată, se impune păstrarea soluţiei din hotărârea recurată, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat, se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În speţă, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/1020 nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării deciziei respective.
Nu se poate spune deci că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii articolului citat.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu se poate pretinde că există însă un drept definitiv câştigat, reclamantă nu era titulara unui „bun” susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Pentru aceste considerente, fără a mai analiza celelalte critici formulate, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanţa va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta L.(S.)M. împotriva deciziei nr. 505/ A din 16 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2805/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2842/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
