ICCJ. Decizia nr. 324/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.324/2012
Dosar nr. 8966/3/2010
Şedinţa publică din 23 ianuarie 2012
Asupra recursului civil de faţă, constată:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă la data de 18 februarie 2010, reclamantul P.I.I.G. (nepot de fiică al defunctului preot C.L.G.) a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin M.F.P., ca urmare a măsurilor cu caracter politic la care a fost supus autorul său, preotul C.L.G., solicitând reabilitarea post mortem a acestuia, acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de acesta din urmă, prin arestarea şi condamnarea aplicată prin sentinţa penală nr. 478 din 11 mai 1950 de Tribunalul Militar Bucureşti precum, acordarea de daune materiale actualizate şi obligarea pârâtului la cheltuieli de judecată.
În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile art. 1-5 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Conform cererii precizatoare, depusă la 3 iunie 2010, reclamantul a cuantificat daunele morale pe care le solicită pârâtului la suma de 588.000 lei.
Prin sentinţa nr. 1558 din 18 octombrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis în parte acţiunea precizată a reclamantului. A luat act de declaraţia făcută de reclamant în sensul că renunţă la judecata privind capătul 1 din cerere, referitor la reabilitarea post mortem a bunicului său.
A dispus obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 120.000 lei, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorul reclamantului.
A respins capătul de cerere privind acordarea de daune materiale actualizate.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut incidenţa în cauză a prevederilor art. 1 şi 5 din Legea nr. 221/2009 şi a arătat că bunicul reclamantului a suferit o condamnare cu caracter politic de un an, închisoare corecţională prin sentinţa penală nr. 478/1950, autorul reclamantului fiind anchetat în stare de arest, timp de 14 luni în intervalul 24 martie 1949-12 mai 1950, fiind îndeplinite condiţiile legale şi constatată îndreptăţirea acestuia la despăgubiri, însă privitor la cuantumul despăgubirilor solicitate, instanţa a apreciat că suma de 588.000 lei este prea mare, aşa încât a dispus admiterea în parte a acţiunii, acordând suma de 120.000 lei.
Capătul de cerere privitor la acordarea de despăgubiri materiale reactualizate a fost respins ea neîntemeiat.
Cererea de acordare a cheltuielilor de judecată în acest proces, formulată de reclamant a fost respinsă ca nefondată, întrucât nu sunt îndeplinite cerinţele art. 274 C. proc. civ.
S-a luat act de declaraţia făcută de reclamant în sensul că renunţă la judecata privind capătul 1 din cerere referitor la reabilitarea postmortem a bunicului său.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apeluri Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi pârâtul Statul Român prin M.F.P.
Prin apelul declarat, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a arătat că, dată fiind incidenţa în cauză a deciziei referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 publicată în M. Of. nr. 761 la data de 15 noiembrie 2010, instanţa nu mai poate acorda în acest caz vreo sumă de bani cu titlu de daune morale.
Se invocă astfel, prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţie, potrivit cu care dispoziţiile din legile (..) constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul (.), după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
În conţinutul criticilor redate în apelul declarat împotriva sentinţei tribunalului, pârâtul Statul Român prin M.F.P. – D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti a arătat că hotărârea atacată este netemeinică şi nelegală, având în vedere faptul ca, la data de 21 octombrie 2010, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 1358 a statuat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) sunt neconstituţionale.
Deşi această decizie a fost publicată şi, potrivit art. 145 din Constituţie este obligatorie erga omnes, instanţa nu i-a dat curs, exprimându-şi punctul de vedere fără a ţine seama de aceasta.
În subsidiar, în ceea ce priveşte obligarea Statului Român prin M.F.P. la plata sumei de 120.000 lei reprezentând despăgubiri morale pentru măsurile represive luate împotriva bunicului reclamantului în perioada comunistă, suma acordată de către instanţă este foarte mare.
Astfel, s-a reţinut că instanţa de apel ar trebui să aibă în vedere faptul că raţiunea dispoziţiilor legale cuprinse în Legea nr. 221/2009 constă, în primul rând, în dezdăunarea celor nevinovaţi şi, în al doilea rând, prevederile legale realizează o funcţie preventivă, existenţa unor asemenea dispoziţii fiind de natură să sporească vigilenţa organelor judiciare în verificarea şi aprecierea materialului probator pentru a nu se ajunge la luarea unor masuri nedrepte.
Art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 trebuie, astfel, coroborat cu dispoziţiile privitoare la despăgubirile morale, care se acordă în considerarea persoanei ce a suferit efectiv acţiunea în plata daunelor morale fiind o acţiune personală.
Dar, chiar dacă, în raport cu natura acestor daune, nepatrimoniale, stabilirea cuantumului lor presupune şi luarea în considerare a unor elemente de apreciere, neverificabile nemijlocit prin elemente probatorii, ceea ce impune şi existenţa unei anumite eventualităţi de aproximare, pentru limitarea efectelor unei atari eventualităţi, este totuşi necesar să fie avute în vedere anumite criterii de determinare a valorii prejudiciului moral real suferit, cum sunt consecinţele negative suportate sub aspect fizic si psihic, importanţa valorilor morale lezate şi urmările produse prin lezarea lor, măsură în care au fost afectate situaţia profesională sau socială a celui care se consideră victima măsurii luate.
De asemenea, nu este lipsit de relevanţă faptul că a trecut o perioadă îndelungată de timp de la data producerii prejudiciului şi până în prezent, peste 50 de ani, astfel că nu se poate nega o atenuare semnificativă a prejudiciului moral prin trecerea timpului, însăşi înlăturarea prin lege (art. 2 din Legea nr. 221/2009,) a măsurilor cu caracter politic constituind o satisfacţie rezonabilă.
Relativ la daunele morale în general, sub aspectul cuantumului, C.E.D.O. are o jurisprudenţă constantă, statuând în echitate şi în raport de circumstanţele cauzei, adoptând o poziţie moderată prin sumele rezonabile acordate.
În motivare, a susţinut că, în ceea ce priveşte invocarea Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, prin care s-au declarat neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, la momentul pronunţării sentinţei civile nr. 1558, respectiv la data de 18 octombrie 2010, această decizie a Curţii Constituţionale nu era nici măcar pronunţată şi cu atât mai mult publicată în M. Of. conform art. 147 alin. (1) din Constituţie.
Apreciază că, chiar şi în situaţia apariţiei acestei decizii a Curţii Constituţionale, publicate în M. Of. şi devenită general obligatorie, are însă putere numai pentru viitor, în sensul aplicării acestor dispoziţii litigiilor născute după apariţia acestei decizii de neconstituţionalitate.
Prin Decizia nr. 169/ A din 17 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi de pârâtul Statul Român prin M.F.P.
A schimbat în parte sentinţa nr. 1558 din 18 octombrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, în sensul că a respins cererea reclamantului, având ca obiect despăgubiri pentru prejudiciul suferit de autorul său, ca neîntemeiată.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă, că teza juridică susţinută de către reclamant constă în faptul că bunicul său a suferit o condamnare cu caracter politic, constând în închisoare corecţională cu suspendare, pe o perioada de un an şi în anchetarea sa în stare de arest, timp de 14 luni, în intervalul de timp cuprins intre 24 martie 1949-12 mai 1950, prin care i s-a adus un prejudiciu de natură morală, urmare a vătămărilor fizice şi psihice suportate în urma acţiunilor represive a autorităţilor statului comunist, ce se solicită a fi dezdăunat, în conformitate cu dispoziţiile speciale ale Legii nr. 221/2009 art. 5 lit. a).
Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că, în urma sesizării Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi soluţionării acestei excepţii, prin Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a stabilit de către această instanţă, că aceste dispoziţii legale, sunt neconstituţionale.
Potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată: "Decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie".
În conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţie: "Dispoziţiile din legile [..] constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul [..], după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept".
Aceste decizii nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost publicate în M. Of. nr. 807 din 3 decembrie 2010.
Curtea a reţinut însă că, la data soluţionării apelului, sus menţionatele decizii erau deja publicate în M. Of. iar termenul de 45 zile, anterior menţionat era, de asemenea împlinit, fără a avea loc o punere de acord a prevederilor neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, astfel că instanţa de apel nu putea decât să procedeze la aplicarea acestor decizii definitive şi obligatorii în prezenta cauză.
Totodată, Curtea a constatat că având în vedere că dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. I pct. 2 din OUG nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din acelaşi articol, Curtea Constituţională a constatat că trimiterile la lit. a) a alin. (1) al art. 5 din Legea nr. 221/2009, au rămas tară obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, ca fiind neconstituţional.
În acelaşi timp, Curtea Constituţională a reţinut că în materia restituirilor au fost adoptate mai multe acte normative privind retrocedarea bunurilor imobile confiscate sau naţionalizate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, Curtea Constituţională constatând că statul a creat cadrul legislativ care să garanteze realizarea dreptului la restituire, indiferent dacă este vorba despre o restituire în natură sau despre acordarea unei despăgubiri în caz de imposibilitate a restituirii în natură.
Curtea Constituţională a constatat prin deciziile sus menţionate nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este, nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situaţie similară cu cea avută anterior, ceea ce este şi imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacţie de ordin moral, prin înseşi recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanţă cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Totodată a apreciat că nu poate exista decât o obligaţie "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă, această apreciere fiind raportată şi la jurisprudenţa obligatorie a C.E.D.O. (Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza E. şi alţii împotriva Germaniei, Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza K. şi I.K. contra Georgiei), reţinându-se că dispoziţiile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu impun statelor membre nicio obligaţie specifică de a repara nedreptăţile sau daunele cauzate de predecesorii lor.
Referitor la acest aspect, relevant în cauza de faţă, în raport de situaţia de fapt stabilită în cauză, în prima instanţă, Curtea Constituţionala a mai arătat că dispoziţiile de lege criticate instituie, pentru prima dată, posibilitatea ca moştenitorii de până la gradul II ai persoanei persecutate să beneficieze de despăgubiri morale, or, s-a apreciat că prin introducerea posibilităţii moştenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, şi anume, cel al echităţii şi dreptăţii.
Astfel, prin prevederea de lege criticată se diminuează scopul pentru care au fost introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate considera că moştenitorii de gradul II au aceeaşi îndreptăţire la despăgubiri pentru daune morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor, ca şi acesta din urmă.
Prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condiţiile şi cuantumul indemnizaţiilor lunare, astfel încât intervenţia sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu acelaşi obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esenţiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituţie.
Totodată, astfel cum a statuat şi C.E.D.O., tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce priveşte restituirile de bunuri, este necesar a se face în aşa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăţi (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza P. şi P. contra Cehiei, Hotărârea din 7 octombrie 2009 în Cauza P. contra Lituaniei).
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă, că urmare sesizării Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 şi soluţionării acestei excepţii prin Deciziile nr. 1358 şi 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale s-a stabilit că aceste dispoziţii sunt neconstituţionale.
În consecinţă, s-a reţinut că aceste dispoziţii nu mai produc efecte juridice, ceea ce determină inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat, cât şi în cuprinsul dispoziţiilor art. 31 se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Faţă de aceste dispoziţii, în funcţie de care declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, produce efecte pentru viitor şi erga omnes s-a pus problema dacă ele se aplică şi acţiunilor în curs.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, care a statuat că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Împotriva deciziei nr. 169/ A din 17 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs reclamantul P.I.I.G. invocând lipsa de temei legal a hotărârii atacate, în raport de dispoziţiile ort. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurentul-reclamant a solicitat modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelurilor declarate şi menţinerii, ca legală şi temeinică, a sentinţei tribunalului. Criticile aduse deciziei curţii de apel vizează nelegalitatea acesteia, sub următoarele aspecte:
Reclamantul arată că, în privinţa proceselor deja declanşate la momentul publicării în M. Of. a deciziilor Curţii Constituţionale, aceste decizii nu sunt aplicabile, iar prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţia României trebuie interpretate în sensul că deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, doar pentru acele raporturi juridice care nu au fost deduse judecăţii încă.
În dezvoltarea criticilor sale, reclamantul susţine că, a considera că efectele deciziilor Curţii Constituţionale îşi produc efectele şi în această speţă, cu consecinţa respingerii acţiunii, ar însemna să se accepte ingerinţa statului, în dreptul de acces al acestuia la o instanţă judecătorească.
Recurentul-reclamant susţine că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a legii, care trebuie interpretată în favoarea acestuia, dat fiind caracterul de reparaţie şi de îndreptare, pe cât posibil, a măsurilor abuzive luate, prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.
Se invocă şi că nelegalitatea deciziei atacate constă în ignorarea prevederilor art. 5, 6 şi 14 din C.E.D.O. şi Rezoluţia nr. 1096 din 1996 a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Astfel, recurentul-reclamant consideră că Decizia Curţii Constituţionale, referitoare la art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 este in contradicţie cu prevederile forurilor internaţionale. Prin aceasta decizie se încalcă prevederile europene (C.E.D.O.) şi internaţionale (Declaraţia Universală a Drepturilor Omului), nerespectându-se principiul liberului acces la justiţie, egalitatea de şanse şi proporţionalitatea, existând şi o discriminare, având în vedere că pentru persoane aflate în aceeaşi situaţie au fost aplicate reguli diferite.
Se arată că Decizia Curţii Constituţionale nu poate avea incidenţă în prezenta cauză, având în vedere că la data pronunţării acesteia, acţiunea pe care a formulat-o reclamantul, se afla pe rolul instanţelor şi astfel, nu putea fi aplicat un tratament distinct persoanelor îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcţie de momentul în care instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre definitivă si irevocabilă, deşi cererile au fost depuse în acelaşi timp şi au urmat aceeaşi procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009.
Recursul declarat de reclamant este nefondat şi urmează a fi respins pentru considerentele ce succed:
Problema de drept a efectelor deciziilor Curţii Constituţionale asupra procedurilor jurisdicţionale aflate în curs de desfăşurare a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, în soluţionarea unui recurs în interesul legii.
Această decizie a fost publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, ca atare nu poate fi ignorată în cauză, producându-şi efectele la data soluţionării prezentului recurs, în virtutea dispoziţiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanţe.
Prin Decizia nr. 12 din 19 ianuarie 2011, s-a statuat că „urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of."
În motivarea deciziei date în interesul legii, s-a arătat că, în raport atât de cadrul normativ intern, cât şi de blocul de convenţionalitate, reprezentat de textele Convenţiei europene a drepturilor omului şi de jurisprudenţa instanţei europene, creată în aplicarea acestora, cele două decizii ale Curţii Constituţionale trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, prin prisma regulilor de aplicare în timp, situaţiile juridice în curs de constituire (fada pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009, cum sunt drepturile de creanţă, a căror concretizare (sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se verifice calitatea de condamnat politic, şi al întinderii dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege) se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă, sub incidenţa efectelor deciziilor Curţii Constituţionale, de imediată şi generală aplicare.
Ca atare, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, normai juridică nu mai există şi nici nu poate şi considerată ca ultraactivând (nefiind vorba despre o situaţie voluntară), în absenţa unei dispoziţii legale exprese.
Aşa fiind, faţă de caracterul imperativ, de ordine publică al dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, aplicarea generală şi obligatorie a deciziei Curţii Constituţionale nu poate fi tăgăduită, deoarece ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ceea ce nu este posibil faţă de dispoziţiile Constituţiei României.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite, ceea ce nu este cazul în situaţia dată.
Neexistând o soluţie definitivă, reclamantul nu are un drept definitiv câştigat, motiv pentru care nu este titularul unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. l din Protocolul nr. l adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Constatarea neconstituţionalităţii textului de lege pe care reclamantul şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată nu aduce atingere unui proces echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate cu respectarea preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
De asemenea, pentru aceleaşi considerente mai sus expuse, nu pot fi primite criticile potrivit cărora Curtea Constituţională s-ar substitui prin deciziile sale, rolului instanţelor de judecată, cum, în mod eronat a susţinut reclamantul.
Dreptul de acces la justiţie şi protecţia oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Dată fiind Decizia în interesul legii, se constată că în cauză, instanţa de apel a procedat corect dând eficienţă deciziilor Curţii Constituţionale, astfel că nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocate de reclamant ca temei de nelegalitate.
Pentru considerentele expuse se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a din acelaşi cod.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul P.I.I.G., împotriva deciziei nr. 169/ A din 17 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 37/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 308/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
