ICCJ. Decizia nr. 276/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 276/2012
Dosar nr. 7995/118/2009
Şedinţa publică din 20 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele.
Prin sentinţa civilă nr. 1324 din 14 decembrie 2009, Tribunalul Constanţa a admis acţiunea civilă formulată de reclamanţii F.N. şi F.G. în contradictoriu cu S.R., prin M.F.P., pârâtul fiind obligat la plata, către reclamanţi, a despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politică a tatălui lor, în sumă de 40.000 euro, în echivalent în lei la data efectuării plăţii.
Prima instanţă a avut în vedere că reclamanţii sunt descendenţi de gradul I, respectiv, fiii autorului F.A., care, prin sentinţa nr. 57/1958 a Tribunalului Militar Constanţa a fost condamnat la 25 de ani de muncă silnică şi la 10 ani degradare civică pentru,,crima de uneltire contra ordinii sociale’’.
Din cuprinsul hotărârii judecătoreşti menţionate, a rezultat că tatăl reclamanţilor avea convingeri politice care nu concordau cu ideologia regimului comunist al vremii, autorităţile apreciind că F.A. a acţionat împotriva regimului democrat popular instaurat.
Instanţa de fond s-a raportat şi la declaraţiile testimoniale, care au relevat aspecte legate de împrejurarea arestării şi condamnării autorului reclamanţilor, acesta fiind nevoit să se ascundă de organele autorităţii, cât şi consecinţele negative ale măsurii asupra familiei sale; că după ispăşirea condamnării executate în condiţii foarte dure, a căror notorietate nu se contestă în prezent, autorul reclamanţilor a continuat să fie în atenţia organelor de poliţie, fiind chemat în mod frecvent pentru declaraţii în legătură cu activitatea sa.
Cu privire la cuantumul despăgubirii pe care a înţeles să o acorde, instanţa de fond a reţinut că suma de bani stabilită cu titlu de daune morale are drept scop nu atât de a repune victima într-o situaţie similară cu cea avută anterior, cât de a-i procura satisfacţii de ordin moral, substitutive, susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată. În aceste condiţii, la determinarea cuantumului daunelor morale s-a avut în vedere perioada condamnării (25 de ani de muncă silnică), perioada efectiv executată (aproximativ 7ani până la graţierea din 1964), perioada scursă de la eveniment, care constituie un factor de atenuare a intensităţii suferinţei (peste 45 ani), generarea ulterioară a unor dificultăţi legate de continuarea studiilor peste un anumit nivel de instruire, imposibilitatea ajungerii la acelaşi nivel de trai anterior condamnării, frustrarea cauzată de pierderea bunurilor, sechelele produse de regimul de detenţie, de supravegherea ulterioară ispăşirii pedepsei.
S-a avut, totodată, în vedere şi faptul că suferinţa nu s-a produs în persoana reclamanţilor, care nu erau născuţi la data producerii evenimentelor analizate, ci în persoana autorului lor; prin urmare, beneficiarul direct al despăgubirilor nu este persoana condamnată, ci descendenţii acesteia.
Instanţa a ţinut seama de faptul că autorul reclamanţilor a beneficiat de dispoziţiile Decretului-Lege nr. 118/1990 sub aspectul primirii unei sume de bani lunare, scutirii de impozit pe bunuri şi alte gratuităţi, astfel cum rezultă din hotărârile depuse la dosar şi i-a fost acordată şi Decizia privind calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă.
S-a apreciat că suma de 40.000 euro este una satisfăcătoare în raport de situaţia de fapt expusă, cea solicitată, de 1.000.000 euro, fiind exorbitantă şi nerezonabilă.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, atât pârâtul S.R., prin M.F.P., cât şi reclamanţii F.N. şi F.G., iar la termenul din 8 martie 2010 a fost evocată şi motivată pe larg, de către pârât, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 (publicată în M. Of. nr. 396/11.06.2009), în sensul neconformităţii sale cu dispoziţiile art. 138 alin. (5), art. 111 alin. (1), art. 148 alin. (1) şi art. 16 din Constituţie.
Prin încheierea din 12 aprilie 2010 a fost dispusă sesizarea Curţii Constituţionale în acest sens, pe temeiul art. 29 din Legea nr. 47/1992, r., cauza, suspendată potrivit art. 29 alin. (5) din lege, fiind repusă pe rol după comunicarea deciziei 1462 din 9 noiembrie 2010 a Curţii Constituţionale.
Reclamanţii au apreciat daunele morale acordate ca fiind derizorii şi în contrast cu suferinţele suportate de autorul lor pe durata condamnării politice, făcând trimitere la probele administrate în legătură cu perioada îndelungată a condamnării şi la anii petrecuţi efectiv în închisoare, la situaţia sa dinaintea arestării şi la afectarea vieţii tatălui lor chiar după eliberare.
Pârâtul a arătat că suferinţele morale ale autorului nu pot fi transpuse asupra descendenţilor pentru ca aceştia din urmă să beneficieze de o cuantificare a prejudiciului suportat de antecesor.
S-a făcut trimitere la scopul Legii nr. 221/2009, acela de a şterge toate consecinţele penale ale condamnărilor cu caracter politic pentru infracţiuni uzitate în regimul comunist pentru reprimarea opozanţilor sistemului, cu acordarea pentru aceştia a unei minime reparaţii în măsura în care nu au beneficiat de astfel de măsuri.
Pârâtul a mai arătat că nu s-a avut în vedere faptul că autorul reclamanţilor a beneficiat de dispoziţiile Decretului-Lege 118/1990.
Prin Decizia civilă nr. 90/ C din 14 februarie 2011, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a respins apelul reclamanţilor, a admis apelul pârâtului, a schimbat sentinţa atacată şi a respins, ca netemeinică acţiunea.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut că situaţia declarării neconstituţionalităţii textului art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, precum şi a modificărilor aduse prin art. I şi II din OUG nr. 62/2010 prin deciziile nr. 1358/2010 şi 1354/2010 ale Curţii Constituţionale, au lipsit de temei juridic acţiunea întemeiată pe aceste dispoziţii care, astfel, au fost lipsite de efecte juridice.
Instanţa de apel a mai reţinut că eliminarea unei norme prin controlul constituţionalităţii nu echivalează cu modificarea textului legal prin intervenţia legiuitorului, sub acest aspect dispoziţia din lege referitoare la obţinerea compensaţiilor nefiind anulată prin abrogarea ei de către legiuitor, neputându-se invoca, aşadar, o procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul desfăşurării procesului declanşat de reclamantă, ea încetându-şi efectul ca rezultat al unei operaţiuni normale, realizate pe calea exercitării controlului de constituţionalitate.
Soluţia este în acord cu jurisprudenţa C.E.D.O. (Cauza S. ş.a. contra Bulgariei, Hotărârea din 2 decembrie 2008, Cauza S. contra Letoniei; Hotărârea din 9 octombrie 2003; Cauza A. contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009), instanţa de contencios european reţinând că art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie nu garantează dreptul de a dobândi un bun, statul dispunând de o marjă de apreciere în reglementarea mijloacelor şi proporţiei în care urmează a se asigura repararea prejudiciilor produse cetăţenilor săi de un regim politic totalitar anterior, iar pe de altă parte, este necesar ca repararea acestor prejudicii să se realizeze în aşa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăţi (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza P. şi P. contra Cehiei).
Toate aceste considerente conduc spre concluzia că, într-un asemenea litigiu, răspunderea statului român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă corelare cu condiţiile răspunderii instituite prin art. 998 şi 999 C. civ. şi cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparaţii, asigurarea proporţionalităţii şi echităţii în acordarea acestor compensaţii şi nu în ultimul rând respectarea valorii supreme de dreptate, premise reţinute, de altfel, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale.
În speţă, reclamanţii au invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a condamnării politice a tatălui lor, F.A., conform sentinţei penale 57 din 12 februarie 1958 a Tribunalului Militar Constanţa la 25 de ani muncă silnică şi la 10 ani de degradare civică, pedeapsă executată pe o perioadă de cca. 7 ani, acesta fiind eliberat la 31 iulie 1964.
Considerentele sus-citate relevă însă faptul că situaţia descrisă nu deschide de plano, din perspectiva dreptului comun, succesorilor legali dreptul de a pretinde daune morale pentru suferinţele tatălui lor, pentru că în acord cu principiile de proporţionalitate, echitate şi rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală şi la care s-a referit şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, acordarea posibilităţii moştenitorilor de gradul I şi II de a beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral suportat de antecesorii săi prin persecuţiile regimului comunist reprezintă o îndepărtare a legiuitorului de la principiul echităţii, întrucât aceste persoane reclamante nu pot invoca aceeaşi îndrituire la astfel de despăgubiri ca şi cei supuşi măsurilor represive.
În concret, Curtea Constituţională a stabilit că legiuitorul putea să stabilească măsuri reparatorii pentru prejudiciul moral, în acord cu scopul şi legitimitatea lor, dar doar pentru cei efectiv vătămaţi de condamnarea cu caracter politic, compensaţiile urmând a fi acordate în echitate, iar nu cu nesocotirea valorii supreme de dreptate, prin punerea semnului de egalitate între predecesorul supus condamnării şi descendenţii lor până la gradul II, Parlamentului revenindu-i rolul de a stabili cui şi în ce condiţii se pot acorda măsuri reparatorii.
Acordarea daunelor morale este indisolubil legată de vătămarea personală adusă valorilor nepatrimoniale în perioada regimului comunist, actele normative edictate stabilind prin voinţa legiuitorului care anume categorii de persoane pot fi privite ca victime ale sistemului represiv şi, prin urmare, sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii, neputându-se prezuma o vătămare colectivă, aplicată in extenso tuturor persoanelor care au trăit experienţa tristă a perioadei comuniste.
Pe de altă parte, faptul că defunctul nu a putut beneficia de despăgubiri în timpul vieţii într-un cuantum apreciat de apelanţii reclamanţi ca fiind unul rezonabil şi care ar trebui compensat prin acordarea către descendenţi a daunelor morale (decesul intervenind la 27 mai 1996) nu conferă calea solicitării unor sume după deces, pentru că nu se poate imputa legiuitorului că a înţeles să confere daune morale, după trecerea la un regim democratic, doar celor care puteau să le pretindă în nume propriu.
Măsura reparatorie a stabilit, pentru autorul apelanţilor reclamanţi, plata unei indemnizaţii lunare de 1366 lei începând cu 30.3.1990, conform Hotărârii 276 din 14 septembrie 1990, la care s-a adăugat recunoaşterea pentru evaluarea drepturilor de asigurări sociale, a unei vechimi în muncă neîntrerupte de 10 ani şi 3 zile.
La aceste măsuri direct pecuniare s-au adăugat şi cele adiacente de care a putut beneficia în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, anume: scutirea de la plata impozitelor şi a taxelor locale; asistenţă medicală şi medicamente în mod gratuit şi prioritar; transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun, cu decontarea abonamentelor de transport, în cazul societăţilor cu capital privat, integral de la bugetul local al unităţii administrativ-teritoriale de domiciliu; douăsprezece călătorii gratuite anuale, pe cale ferată cl. I pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale, la alegere, folosirea acestora fiind posibilă şi de către însoţitori, membri de familie, în cadrul numărului de călătorii stabilit pentru beneficiar; un bilet pe an gratuit pentru tratament într-o staţiune balneoclimaterică; scutire de la plata taxelor de abonament radio şi televiziune; prioritate la instalarea unui post telefonic, cu scutire de la plata taxei de abonament; acordarea la cerere, în mod gratuit, a unui loc de veci.
Nu pot fi considerate ca lipsite de relevanţă în plan patrimonial aceste compensaţii de altă natură conferite prin lege acestei persoane, câtă vreme ele conturează interesul statului de a diminua pe cât posibil atingerile aduse drepturilor celui supus măsurii condamnării politice şi aceasta indiferente dacă beneficiarul a înţeles sau nu să şi le valorifice efectiv.
Nu poate fi ignorată nici împrejurarea că prin Decizia nr. 1245 din 22 mai 2008 i-a fost recunoscută defunctului F.A. şi calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă conform OUG nr. 214/1999, legiuitorul fiind cel stabileşte în ce condiţii poate fi valorificată în prezent, dar şi potrivit unor eventuale acte normative ulterioare, dreptul astfel recunoscut.
În fine, trebuie reţinut şi faptul că apelanţii reclamanţi pretind acordarea unor daune morale în aprecierea suferinţelor morale ale tatălui, câtă vreme la acea dată aceştia nici nu erau născuţi (F.N. fiind născut la 5 august 1967, iar F.G. la 16 aprilie 1969).
În concluzie, recunoaşterea morală de către stat a implicaţiilor de ordin patrimonial şi nepatrimonial asupra cetăţenilor săi în această perioadă istorică a fost justificată de necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri şi a fost materializată prin măsurile dispuse pentru acordarea compensaţiilor stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990, însă în speţă, fiii defunctului F.A. nu au, în accepţiunea prevederilor legii reparatorii, conforme Constituţiei, calitatea de victime ale măsurii politice luate asupra tatălui lor şi nu sunt îndreptăţiţi la acordarea de daune morale pentru situaţia evocată.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii F.N. şi F.G., arătând că daunele morale trebuiau apreciate prin raportare la temeiul legal existent la data iniţierii cererii de chemare în judecată, care îi îndreptăţea pe reclamanţi să solicite o astfel de reparaţie, atât în nume propriu, cât şi pentru autorul lor.
Reclamanţii au mai arătat că prin sentinţa de condamnare pronunţata împotriva autorului lor s-a cauzat acestuia şi familiei sale un prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecinţele dăunătoare neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile şi încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecinţa inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic, datorate pierderii confortului, fiind afectate, totodată, acele atribute ale persoanei care influenţează relaţiile sociale, onoare, reputaţie, precum şi cele care se situează în domeniul afectiv al vieţii umane, relaţiile cu prietenii, apropiaţii, etc.
Reclamanţii au mai arătat că, în calitate de descendenţi, au suferit pentru condamnarea tatălui lor, fiind excluşi din societate, nu au avut posibilitatea de a se realiza profesional, social, au fost trataţi ca duşmani ai poporului, astfel cum a rezultat din probele administrate în cauză, sens în care instanţa de apel putea şi trebuia să aibă în vedere faptul că aceştia au dreptul la daune morale şi pentru suferinţa lor proprie, ca urmare a condamnării tatălui lor.
Recursul formulat este nefondat.
În raport de criticile invocate, recurenţii susţinând incidenţa normelor în vigoare la data sesizării instanţei [(cu referire la dispoziţiile art. 5 alin. (10) lit. a) din Legea 221/2009)], Înalta Curte constată că principiul neretroactivităţii nu a fost nesocotit de instanţa de apel, acesta neavând în conţinutul său conceptual semnificaţiile enunţate de recurenţi, câtă vreme în pricina acestora nu fusese pronunţată o soluţie definitivă la momentul pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale; dimpotrivă, considerarea ca fiind în vigoare în continuare dispoziţiile art. 5 lit. a) din Legea 221/2009 după Decizia 1358/2010 a Curţii Constituţionale şi reţinerea acestui temei juridic şi la data soluţionării apelului, ar fi avut semnificaţia ultraactivităţii legii, ceea ce nu poate fi primit.
Argumentele pentru care instanţa de apel a respins cererea de chemare în judecată, admiţând apelul pârâtului, au vizat inexistenţa temeiului juridic invocat de reclamanţi în susţinerea cererii în despăgubiri, faţă de deciziile Curţii Constituţionale pronunţate la 21 octombrie 2010.
Astfel, prin deciziile Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituţionalitatea normei ce reprezintă temeiul juridic al pretenţiilor reclamanţilor, cu consecinţa încetării efectelor dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Decizia recurată a fost pronunţată după data publicării deciziilor în M. Of., la 15 noiembrie 2010, astfel încât soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată este legală, însă motivat de faptul că, la data soluţionării apelului, norma în discuţie nu mai putea fi aplicată, în conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţie, deoarece expirase termenul de 45 zile de la publicarea în M. Of. a deciziilor prin care norma fost declarată neconstituţională, fără vreo intervenţie a legiuitorului pentru asigurarea conformităţii normei cu legea fundamentală.
O asemenea soluţie este preconizată şi prin Decizia nr. 12/19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, într-un recurs în interesul legii (publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011), care nu poate fi ignorată în cauză, în virtutea dispoziţiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanţe.
Prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, s-a statuat că „urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010 şi nr. 1.360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.".
Ca atare, la momentul la care instanţa de apel s-a pronunţat asupra pretenţiilor formulate, norma nu mai exista, pretenţiile reclamanţilor neavând un fundament legal, context în care Înalta Curte constată a fi lipsite de relevanţă distincţiile cu privire la titularul prejudiciului moral (recurenţii şi/sau autorul acestora) pentru a cărui reparare nu mai pot fi acordate despăgubiri.
În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat şi îl va respinge, ca atare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii F.N. şi F.G. împotriva deciziei civile nr. 90/ C din 14 februarie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 308/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 275/2012. Civil → |
|---|
