ICCJ. Decizia nr. 278/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 278/2012
Dosar nr. 51119/3/2009
Şedinţa publică din 20 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Curtea de Apel Craiova, secţia a VII a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale prin decizia nr. 3A din 10 ianuarie 2011 a admis apelurile formulate de apelanţii Ministerul Public Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 541 din data de 9 aprilie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, în contradictoriu cu intimata G.V., a schimbat sentinţa apelată şi a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut următoarele considerente:
Prin cererea adresată instanţei la 29 decembrie 2009, reclamanta G.V. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru a fi obligat la plata sumei de 250.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic şi a dislocării din zona F.V. şi stabilirii domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie 1951-27 august 1955.
În motivarea acţiunii a arătat că, în fapt, la data de 18 iunie 1951, împreună cu familia sa a fost strămutată din zona F.V., respectiv în comuna F., jud. Ialomiţa, pentru faptul că era macedoneancă, măsură luată prin decizia M.A.I. nr. 200/1951, stabilindu-se totodată şi domiciliul obligatoriu în această localitate până la data de 27 august 1955 când au fost ridicate restricţiile respective prin decizia M.A.I. din 27 iulie 1955.
Prin sentinţa civilă nr. 541 din data de 9 aprilie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta G.V. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
A obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 20.000 euro echivalent în RON la data plăţii reprezentând despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit prin măsura administrativă cu caracter politic.
Pentru a se pronunţa astfel, Tribunalul a avut în vedere următoarele considerente:
Instanţa de fond a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 2 şi art. 5 din Legea nr. 221/2009 care stipulează că persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot solicita instanţei de judecată să constate caracterul politic al acestora.
Prin decizia din 10 mai 1991 i-au fost recunoscute reclamantei o serie de drepturi conferite de Decretul-Lege nr. 118/1990, respectiv perioada deportării constituie vechime în muncă, acordarea unei indemnizaţii lunare, asistenţă medicală şi medicamente gratuite, asigurarea cu prioritate de către primării a unui spaţiu locativ din fondul locativ de stat.
Prin decizia din 22 martie 2007 i-a fost recunoscut public a calităţii de persoană persecutată din motive politice de dictatura instaurata cu începere de la 6 martie 1945 (Decretul-Lege nr. 118/1990) şi a calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă (O.U.G. nr. 214/1999).
Tribunalul a reţinut că prejudiciul moral, prin esenţă, nu este susceptibil de evaluare bănească.
Singurul mod în care pot fi apreciate aceste daune este prin raportare la principiul echităţii, care chiar dacă nu este prevăzut în mod expres de legislaţia civilă totuşi guvernează această materie. Acest principiu implică înainte de toate o examinare flexibilă şi obiectivă a ceea ce este just, echitabil şi rezonabil, având în vedere toate circumstanţele cazului, adică nu numai situaţia concretă a reclamantei, ci şi contextul general în care a fost săvârşită atingerea drepturilor sale.
Cu privire la scopul compensaţiei acordate pentru daunele morale Tribunalul a apreciat că aceasta este destinată să recunoască faptul că o încălcare a unui drept fundamental a cauzat daune morale iar cuantumul ei trebuie stabilit de o manieră aptă să reflecte cu aproximaţie gravitatea prejudiciului. Compensaţia pentru daune morale nu este destinată şi nu trebuie să urmărească să ofere reclamantului, ca o compasiune, confort financiar or îmbogăţire în detrimentul statului.
Acordarea despăgubirilor băneşti pentru prejudiciul moral nu are drept scop sau urmare repunerea reclamantului în situaţia anterioară, ci oferirea unei satisfacţii de ordin moral susceptibile de a alina suferinţele pricinuite prin condamnarea suferită.
Această raţiune a acordării despăgubirilor băneşti impune, prin urmare, luarea în considerare a unor criterii ce trebuie avute în vedere pentru cuantificarea despăgubirilor.
Scopul general al legii constă în completarea cadrului legislativ referitor la acordarea reparaţiilor morale şi materiale cuvenite victimelor totalitarismului comunist, realizând un act de dreptate pentru cei care au avut curajul să se opună regimului opresiv şi să încerce sa-şi exercite drepturile fundamentale.
Fundamentul, geneza şi necesitatea promovării proiectului de lege a pornit de la imperfecţiunile sau efectele nesatisfacătoare ale unor norme de lege adoptate până în prezent, urmărindu-se necesitatea adoptării unei soluţii satisfăcătoare, dată fiind vârsta înaintată a majorităţii beneficiarilor legii.
În acest sens, s-a apreciat ca fiind o soluţie mult mai satisfăcătoare recunoaşterea direct prin efectul legii şi considerarea anumitor condamnări ca fiind condamnări cu caracter politic, precum şi ştergerea, de drept, a tuturor consecinţelor penale ale condamnării.
Cât priveşte despăgubirile pentru prejudiciul moral s-a constatat că voinţa legiuitorului a fost în sensul de a acorda astfel de sume de bani doar „daca se apreciază, în urma examinării tuturor circumstanţelor cauzei, ca reparaţia obţinută prin efectul Decretului nr. 118/1990 şi a O.U.G. nr. 214/1999 nu este suficientă";.
Aşadar, acordarea despăgubirilor băneşti constituie o situaţie de excepţie, iar nu o regulă, deoarece până în prezent, dar şi în continuare, persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic au beneficiat şi beneficiază de sume de bani acordate lunar pentru repararea prejudiciului moral suferit prin condamnare.
În acelaşi timp, instituirea dreptului la obţinerea de despăgubiri băneşti pentru prejudiciul moral a avut ca fundament (indicat în cuprinsul expunerii de motive) existenţa acelor situaţii în care cel condamnat a resimţit o „suferinţă deosebită";, astfel încât masurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de Decretul-Lege nr. 18/1990 cu modificările ulterioare nu sunt suficiente.
În mod cu totul evident, în aprecierea acestei „suferinţe deosebite"; instanţa trebuie să ia în considerare o serie de factori atât contemporani, cât şi ulterior acestei perioade, precum circumstanţele în care a fost luată măsura faţă de reclamant, determinarea unei modificări fundamentale a perspectivelor de evoluţie socială, mediu sau nivel de trai.
De asemenea, Tribunalul a constatat că reclamanta beneficiază de o serie de drepturi conferite de din Decretul -Legii nr. 118/1990.
Tribunalul a constatat că, până în prezent, dar şi actualmente, reclamantul a beneficiat şi beneficiază de o categorie importantă de drepturi, toate acestea având ca finalitate repararea prejudiciului moral suferit prin condamnare.
Împotriva sentinţei au declarat apel Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Public Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
Curtea de Apel a reţinut următoarele considerente:
Pretenţiile reclamantei au fost întemeiate pe Legea nr. 221/2009 care prevedea, la art. 5, dreptul oricărei persoane care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, dreptul soţului sau al descendenţilor acesteia până la gradul al II-lea inclusiv de a solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, alături de alte măsuri reparatorii.
Prin O.U.G. nr. 62/2010, art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost modificat în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor morale ce pot fi acordate, stabilindu-se o limită maximă a acestora.
Prin Decizia din 20 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României, partea I, nr. 761/15.11.2010, Curtea Constituţională, a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 1 şi art. II din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, şi pentru suspendarea aplicării unor dispoziţii din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, excepţie ridicată direct de Avocatul Poporului, şi a constatat că dispoziţiile menţionate sunt neconstituţionale.
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie publicată în M. Of. al României, partea I, nr. 761/15.11.2010, Curtea Constituţională, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstitutionale.
În conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţie, ";Dispoziţiile din legile [...] constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul [...], după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.";
Curtea a reţinut că dispoziţiile legale declarate neconstituţionale nu au fost puse de acord cu prevederile Constituţiei, astfel că, dat fiind efectul obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, ele nu mai pot constitui un temei pentru acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral invocat de reclamantă, iar pretenţiile acesteia sunt neîntemeiate.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta G.V.
Instanţa de apel trebuia să analizeze calea de atac exercitată de reclamantă în raport de norma în vigoare la data formulării acţiunii. La data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri, inclusiv în temeiul art. 5. alin. (1), lit a), astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
Decizia Curţii Constituţionale prin care s-a declarat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu putea fi aplicată, deoarece se încalcă principiul neretroactivităţii legii. Principiul neretroactivităţii legii este consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie şi este aplicat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii Europene.
În ceea ce priveşte evitarea unei duble reparaţii arată că drepturile conferite de Decretul-Lege nr. 118/1990 nu au natura juridică a unor despăgubiri morale, ci sunt drepturi (indemnizaţii) ce ţin de legislaţia muncii, chiar Legea nr. 221/2009 arată că instanţa va ţine cont de faptul că reclamantul a beneficiat de decret.
Obţinerea unor despăgubiri ar fi putut fi solicitată în virtutea dreptului de acces la justiţie garantat de C. civ., de Constituţia României, rezoluţia nr. 1096/1996 şi de art. 5,6 şi 14 din C.E.D.O., care primează.
De asemenea, decizia Curţii Constituţionale nu împiedică aplicarea cu prioritate a pactelor şi tratatelor internaţionale, conform art. 20 din Constituţie, şi, ca atare, statuările C.E.D.O. au prioritate faţă de cele ale Curţii Constituţionale.
Se mai arată că respectarea principiului egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite.
Susţine că prin legea specială s-a stabilit un drept subiectiv patrimonial în favoarea recurentei, drept subiectiv care se subsumează noţiunii de „bun"; în sensul art. l din Protocolul Adiţional nr. l la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, astfel cum această noţiune este definită în jurisprudenţa constantă a C.E.D.O.
Arată că după publicarea în M. Of. al României a deciziei de declarare a neconstituţionalităţii art. 5 din Legea nr. 221/2009 a intrat în vigoare Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri de accelerare a soluţionării proceselor care a modificat şi completat Legea nr. 221/2009, dar a păstrat neschimbate prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) în varianta de dinainte de pronunţarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale.
Solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelurilor declarate de pârât şi Ministerul Public şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Cu prioritate, este de observat că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a se circumscrie ipotezei pe care acest motiv o reglementează - interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii.
Criticile formulate de recurentă aduc în discuţie efectele, în cauză, ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, încadrându-se astfel în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Aceste critici nu sunt însă fondate, potrivit celor ce se vor arăta:
Prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege arătate produce efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produce efecte numai pentru viitor, iar nu şi pentru trecut.
În speţă, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Soluţia nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun"; în sensul art. l din Protocolul nr. l adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior publicării deciziei Curţii Constituţionale nu se poate vorbi despre existenţa unui asemenea bun, şi nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor şi libertăţilor reglementate de Convenţie, cunoscând limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate s-a pronunţat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/07.11.2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of. ";
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 330 alin. (4) C. proc. civ.
Cum Deciziile Curţii Constituţionale sus-menţionate au fost publicate în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă, sentinţa primei instanţe a fost pronunţată la data de 9 aprilie 2010, iar decizia de apel la data de 10 ianuarie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv la momentul publicării deciziilor respective în sensul conferirii unui „bun"; în sensul Convenţiei, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu mai pot produce efecte juridice.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul aposteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Este de menţionat că şi în practica C.E.D.O. se recunoaşte eficienţa controlului realizat de instanţa de contencios constituţional.
Sub acest aspect, având a se pronunţa asupra unei situaţii similare (Decizia în Cauza Slavov şi alţii împotriva Bulgariei), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că: ";Nu se poate spune că un text de lege a cărui constituţionalitate a fost contestată la scurt timp după intrarea lui în vigoare şi care ulterior a fost declarat neconstituţional ar putea constitui o bază legală solidă în înţelesul jurisprudenţei Curţii. De aceea, reclamanţii nu ar fi putut avea o speranţă legitimă că pretenţiile lor vor fi cuantificate în conformitate cu acea lege, după ce ea a fost invalidată. De asemenea, ei nu ar fi putut spera în mod legitim că determinarea pretenţiilor lor se va face în baza legii, aşa cum era ea la momentul introducerii cererii lor, şi nu în baza legii aşa cum era ea la momentul pronunţării hotărârii";.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care recurenta susţine că s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării"; constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
În ce priveşte Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Rezoluţiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei şi Adunării Generale a O.N.U., acestea sunt documente politice internaţionale cu caracter de recomandare pentru statele membre ale O.N.U. şi, respectiv, ale Consiliului Europei, iar nu tratate internaţionale, astfel că nu au aplicabilitate directă în dreptul intern pe temeiul art. 11 şi 20 din Constituţie, care se referă numai la tratatele internaţionale.
Făcând aplicarea în cauză a deciziei în interesul Legii nr. 12 din 19 septembrie 2011, Înalta Curte nu va mai analiza acele motive de recurs prin care reclamanta arată că despăgubirile acordate în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 pot fi cumulate cu cele primite în temeiul unor alte acte normative şi cele privind intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, care a modificat şi completat Legea nr. 221/2009, dar a păstrat neschimbate prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) în varianta de dinainte de pronunţarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale.
În aceste condiţii, Înalta Curte, având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii şi apreciind că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii, va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta G.V. împotriva deciziei civile nr. 3A din 10 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII a civilă şi pentru cauze privind conflictele de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2771/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 281/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
