ICCJ. Decizia nr. 2771/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2771/2012
Dosar nr. 11734/3/2010
Şedinţa publică de la 25 aprilie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 11734/3/2010, reclamanta S.L. l-a chemat în judecată pe pârâtul S.R., prin M.F.P., pentru a fi obligat la plata sumei de 250.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic luate împotriva sa, prin dislocarea din zona frontierei de vest şi stabilirea domiciliului obligatoriu în comuna Zagna Vădeni, judeţul Brăila, în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, măsură luată prin decizia M.A.I. nr. 200/1951 şi ridicată prin decizia M.A.I. nr. 6200/1955.
Prin sentinţa civilă nr. 887 din 14 iunie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis în parte acţiunea, în sensul că l-a obligat pe pârâtul S.R., prin M.F.P., la plata sumei de 1500 euro, echivalent în lei la data plăţii, reprezentând daune morale.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că, prin decizia M.A.I. nr. 200/1951, reclamanta S.L. a fost dislocată, la data de 18 iunie 1951, din zona frontierei de vest, în Zagna Vădeni – Jud. Brăila. Restricţiile domiciliare s-au ridicat după 4 ani, prin decizia M.A.I. nr. 6100 din 27 iulie 1955.
Prin hotărârea nr. 1502 din 12 martie 1991, Comisia pentru acordarea de drepturi persoanelor persecutate din motive politice, conform Decretului - Lege nr. 118/1990, a recunoscut că reclamanta a fost privată de libertate, stabilindu-se că perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, respectiv 4 ani, o lună şi 9 zile, constituie vechime în muncă.
În temeiul aceluiaşi Decret - Lege nr. 118/1990, s-a acordat reclamantei o indemnizaţie lunară de 200 de lei pentru fiecare an, însumând o indemnizaţie lunară de 822 lei lunar.
În drept, au fost considerate aplicabile dispoziţiile art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009 și s-a apreciat că reclamanta este îndreptăţită la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsura administrativă luată împotriva sa, reprezentată de dislocarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu, pentru o perioadă de 4 ani, în Zagna Vădeni – Jud. Brăila.
În stabilirea întinderii daunelor, luându-se în considerare consecinţele negative suferite, pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, cuantumul sumei pretinse a fost găsit justificat numai în parte. Astfel, dându-se eficienţă criteriului unei satisfacţii suficiente şi echitabile, cererea a fost admisă pentru suma de 1.500 de euro, echivalent în lei la data plăţii.
Împotriva sentinţei, au declarat apel reclamanta, pârâtul şi M.P., Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
Prin apelul său, reclamanta a susţinut că despăgubirile acordate sunt modice şi nu acoperă prejudiciul suferit prin restrângerea libertăţii, în perioada stabilirii domiciliului obligatoriu.
Pârâtul S.R., prin M.F.P., în susţinerea motivelor de nelegalitate a sentinţei, a pretins că instanţa a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza a I-a din Legea nr. 221/2009, care nu permit acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsuri administrative. Ulterior, pârâtul a invocat, ca motiv de apel de ordine publică, neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Prin apelul declarat, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a pretins că, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza a I din Legea nr. 221/2009, aşa încât, în condiţiile în care Parlamentul, în termen de 45 zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale în M. Of., nu a pus de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, temeiul juridic în baza căruia s-au acordat despăgubirile a dispărut.
Prin decizia civilă nr. 379/ A din 05 aprilie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, cu majoritate, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă S.L.; a admis apelurile declarate de M.P. - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi de apelantul-pârât S.R., prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. – M.B. şi a schimbat sentinţa, în sensul că a respins acţiunea, ca nefondată.
În ceea ce priveşte apelurile declarate de S.R., prin M.F.P. şi M.P., Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, curtea a constatat că acestea sunt întemeiate.
Astfel, conform art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, în redactarea în vigoare de la data intentării acţiunii, 29 aprilie 2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic, orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, internare în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe Decizia nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne.
Evident, reclamanta şi familia sa, fiind dislocată din zona de vest a frontierei şi fixându-i-se domiciliul obligatoriu, în comuna Zagna Vădeni, Judeţul Brăila, în baza Deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne, se încadrează în dispoziţiile textului de lege citat, astfel încât, caracterul politic al măsurii administrative operează de drept, fără a se mai impune pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti în acest sens.
Din examinarea prevederilor art. 5, Curtea a constatat că, în baza art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, pot beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral, numai persoanele care au suferit prin condamnare, chiar dacă li s-au acordat măsuri reparatorii prin Decretul - Lege nr. 118/1990.
Persoanele care au suferit ca efect al unor măsuri administrative de strămutare şi stabilire de domiciliu obligatoriu, situaţie în care se află şi reclamanta, pot beneficia, în temeiul art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009, doar de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor preluate, ca efect al măsurii administrative de strămutare, excepţie făcând doar cele care au obţinut astfel de despăgubiri, prin echivalent, în condiţiile Legii nr. 10/2001.
Cum reclamanta nu a făcut obiectul unei condamnări penale, nu poate beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral, în condiţiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Acesteia nu i se pot acorda despăgubiri, reprezentând echivalentul bunurilor de care a fost lipsită, ca efect al măsurii administrative, în condiţiile art. 5 lit. b) din aceeaşi lege, deoarece nu a emis astfel de pretenţii în prezentul litigiu, iar despăgubirile pentru prejudiciul moral suferit nu i se cuvin în condiţiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009.
În speţă, s-a considerat că nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009.
Din examinarea acestui text, s-a constatat că persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic şi beneficiază de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, în baza Decretului - Lege nr. 118/1990, nu mai pot beneficia de dreptul la despăgubiri pentru acelaşi prejudiciu, în condiţiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Dacă însă aceleaşi persoane care au făcut obiectul unor condamnări penale şi au fost beneficiarele unor drepturi din Decretul - Lege nr. 118/1990, cu excepţia celor prevăzute prin prevederile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, pot pretinde aceste drepturi în baza acestei din urmă legi.
Tot astfel, persoanele care au primit despăgubiri reprezentând echivalentul bunurilor preluate la stat, ca efect al măsurii administrative cu caracter politic, în baza Legii nr. 10/2001, Decretului - Lege nr. 118/1990 sau ca efect al desfiinţării hotărârii de condamnare, nu pot beneficia de astfel de despăgubiri, în baza art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009.
Din examinarea Hotărârii nr. 1502/1991 a Comisiei pentru aplicarea prevederilor Decretului - Lege nr. 118/1990 Bucureşti, rezultă că reclamanta este beneficiară a indemnizaţiei prevăzută de art. 3 alin. (1) din Decretul - Lege nr. 118/1990, ca urmare a măsurii administrative a stabilirii domiciliului forţat, pentru care a pretins noi despăgubiri prin prezenta acţiune.
De asemenea, aceeaşi reclamantă a fost şi beneficiara drepturilor acordate prin O.U.G. nr. 214/1999, ca urmare a emiterii deciziei nr. 839 din 17 mai 2007 a Comisiei pentru constatarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă.
Cum aceasta nu se încadrează în prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi nu a pretins despăgubiri reprezentând contravaloarea bunurilor preluate de stat, ca efect al măsurii administrative, în condiţiile art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009, just, tribunalul a reţinut netemeinicia acţiunii.
În plus, raportat la temeiul juridic invocat, prin cererea de chemare în judecată, Curtea a constatat că, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, iar aceste prevederi legale au fost declarate neconstituţionale.
În consecinţă, având în vedere că raportul juridic de drept material ivit între reclamantă şi stat nu şi-a produs efectele până la data declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, întrucât nu s-a pronunţat o hotărâre definitivă în acest sens, Curtea nu ar mai putea face aplicarea lor, decât cu preţul supravieţuirii legii vechi, ceea ce este contrar principiului aplicării imediate a legii noi.
Ca urmare a constatării neconstituţionalităţii prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, prevederile art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, în partea referitoare la acordarea de despăgubiri pentru daunele morale, au rămas lipsite de obiect.
De asemenea, argumentul conform căruia, la data intentării acţiunii, 05 martie 2010, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 erau în vigoare, şi deci, ar trebui să fie aplicate raportului juridic dedus judecăţii, nu constituie o speranţă legitimă pentru acordarea despăgubirilor morale, în sensul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la C.E.D.O.
Astfel cum s-a decis în mod constant în jurisprudenţa C.E.D.O., atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne şi atunci când cererile reclamanţilor sunt respinse, în mod irevocabil, de instanţele naţionale, nu se poate vorbi despre o speranţă legitimă în dobândirea proprietăţii. Ca urmare, nici reclamanta nu poate pretinde că are un bun, în sensul Convenţiei.
Referitor la pretinsa încălcare a prevederilor art. 20 din Constituţia României şi a Rezoluţiilor Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096 şi nr. 1481, Curtea Constituţională, prin decizia nr. 1360 din 21 octombrie 2010, a reţinut că, prin adoptarea Legilor nr. 118/1990, nr. 18/1991, nr. 112/1995, nr. 10/2001 şi nr. 247/2005, cât şi a O.U.G. nr. 214/1999, România a acordat satisfacţie morală şi materială persoanelor persecutate politic în perioada comunistă, aşa încât nu se pune problema încălcării lor.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen legal, reclamanta S.L., solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului, schimbării în parte a sentinţei civile nr. 887 din 14 iunie 2010, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, în sensul admiterii cererii introductive aşa cum a fost formulată.
În dezvoltarea criticilor, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., reclamanta a arătat următoarele:
Soluţia pronunţată de instanţa de apel este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, având în vedere Legea nr. 221/2009, care prevedea posibilitatea acordării de daune morale atât pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, cât şi pentru cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.
Recurenta a invocat și principiul neretroactivității legii noi.
Astfel, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificata prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că legea aflata în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. In sensul aplicării principiului neretroactivităţii este şi jurisprudenţa C.E.D.O. (hotărârea din 8 martie 2006 privind cauza B. v. Croaţia, par. 81).
Legea trebuie interpretată în favoarea petiţionarului, în vederea atingerii scopului acesteia, respectiv de reparaţie şi de îndreptare, pe cât posibil, a măsurilor abuzive luate prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.
Printr-un alt motiv de recurs, s-a criticat aprecierea eronată a conţinutului probelor, ca şi interpretarea temeiurilor de drept pe care și-a întemeiat cererea. De altfel, legea prevede acordarea de drepturi şi reafirmă, în vederea asigurării unui cadru normativ complet şi coerent, posibilitatea obţinerii unor despăgubiri, care, oricum, puteau fi solicitate, în virtutea dreptului de acces la justiţie, garantat de Codul Civil, de Constituţia României, Rezoluţia nr. 1096/1996 şi de art. 5, 6 şi 14 din C.E.D.O., care primează.
Aşadar, dacă instanţele de judecată constată că legile interne încalcă pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, conţinând dispoziţii mai puţin favorabile decât acestea din urmă, sunt obligate să ignore aceste prevederi şi să facă aplicarea celor din reglementarea internaţională mai favorabilă.
În al doilea rând, constatarea Curţii Constituţionale a României, în cuprinsul Deciziilor nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010, nu împiedică instanţele de judecată să facă aplicarea dispoziţiilor art. 20 din legea fundamentală şi să dea prioritate pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.
A fost invocată și nerespectarea actelor internaţionale în materie - Rezoluţia 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei și Rezoluţia 1481 din 2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, precum și Declaraţia asupra Principiilor de Bază ale Justiţiei privind Victimele Infracţiunilor şi ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U., prin Rezoluţia nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985.
În aprecierea cuantumului daunelor morale, instanţa de apel ar fi trebuit să aibă în vedere existenta prejudiciului moral complex, care este o consecinţă directă a măsurilor abuzive la care reclamanta a fost supusă, şi nu să se limiteze să-şi motiveze respingerea apelului pentru deciziile Curţii Constituţionale. Astfel, ar trebui să se aibă în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat, prin acordarea unor despăgubiri echitabile, cu reală funcţie reparatorie.
În ceea ce priveşte garanţia egalităţii armelor, aceasta semnifica tratarea egala a părților, pe toata desfăşurarea procedurii, în fata unui tribunal independent şi imparţial, instituit de lege, în sensul menţinerii unui echilibru între interesele pârtilor. Or, câtă vreme, pe parcursul procesului, intervine o abrogare a însuşi temeiului juridic ce a stat la baza declanşării unor litigii, în care paratul este statul, la iniţiativa acestuia, pentru considerente ce nu se raportează, exclusiv, la neconformitatea cu dispozițiile constituţionale, aceasta garanţie poate fi afectată, cu consecinţa nerespectării dreptului reclamantei la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 din C.E.D.O.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar si din perspectiva deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secţiilor Unite a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa reține următoarele:
Sub un prim aspect, se constată că recurenta invocă doar în mod formal dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., întrucât nu există, în cauză, nici un act juridic dedus judecății, ale cărei clauze să fi fost interpretate greșit și să fi determinat astfel schimbarea naturii ori înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, în sensul dispozițiilor legale evocate.
În același sens, motivul de recurs prin care se invocă greșita apreciere a probelor, ce se circumscrie pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., nu poate fi analizat în actuala structură a recursului, acesta fiind abrogat prin Legea nr. 219/2005 de aprobare a O.U.G. nr. 138/2000.
Astfel, problema de drept care se pune în speţă este dacă textul de lege al art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ce a fundamentat cererea reclamantei, mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010).
Conform art. 147 alin. (4) din Constituţie, deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii se regăsesc şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege, printr-o decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens, aspect invocat în cauză și de către recurentă.
Această problemă de drept a fost dezlegată în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (M. Of. nr. 789/07.11.2011), obligatorie pentru instanţe de la data publicării, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, Înalta Curte a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată, la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care, la această dată, era deja pronunţată o hotărâre definitivă, prin care se recunoștea dreptul persoanelor interesate la despăgubiri pentru prejudicial moral suferit.
Prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege menţionate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu şi pentru trecut (ex tunc).
Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, invocat chiar de reclamanta din prezenta cauză, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În acest context, nu se poate susţine, în mod valid, că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în ipoteza unui act juridic convenţional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecăţii, raporturi juridice determinate de părţi, cu drepturi şi obligaţii precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naştere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voinţa părţilor).
Trebuie să se facă, astfel, distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naştere.
Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă, situaţia acţiunilor în justiţie, în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor şi, de aceea, intrând sub incidenţa noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora, intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic sau persoane care au suportat măsurile administrative enunţate de legea specială si succesorii acestora).
Nu este însă vorba, astfel cum s-a menţionat anterior și contrar opiniei recurentei, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate, nu exista o statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate considera că reclamanta beneficia de un bun sau cel puţin de o speranță legitimă, care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție.
Or, la momentul la care instanţa de apel era chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamanta S.L., norma juridică pe care aceasta se întemeia nu mai exista, prin declararea ei ca neconstituţională, şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1358 şi 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, soluţia pronunţată de instanţa de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun” al reclamantei, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., în absenţa unei hotărâri definitive, care să îi fi confirmat acesteia dreptul de creanţă.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat, în recurs în interesul legii, şi Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 (M. Of., nr. 789/07.11.2011), care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv, la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.”
Cum Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 5 aprilie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Aplicând aceste dispoziţii constituţionale, în vigoare la momentul soluţionării apelului, instanţa de recurs consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un tribunal al reclamantei și nici nu i-a fost afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată în recurs în interesul legii, de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura, făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate, tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoaşterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Astfel, chiar din jurisprudenţa C.E.D.O., rezultă că intervenţia Curţii Constituţionale nu este asimilată unei intervenţii intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activităţii unui organ jurisdicţional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţă ordinii juridice.
În situaţia analizată în cauza dedusă judecăţii, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaştere în legislaţia internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, aşa cum s-a arătat anterior, nu intervenţiei intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituţionalitate.
În acest cadru normativ si în acest context procesual, Înalta Curte constată că, în cauză, este pe deplin incidentă decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie de la momentul publicării sale (M. Of. nr. 789/07.11.2011), conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ. În consecință, nu se mai impune analizarea criticii privind cuantumul daunelor morale ce se pretind a fi acordate, în absența temeiului juridic care să le justifice.
Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt operante motivele de recurs reglementate de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte, în considerarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.L. împotriva deciziei nr. 379/ A din 05 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.L. împotriva deciziei nr. 379/ A din 05 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 277/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 278/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
