ICCJ. Decizia nr. 281/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 281/2012
Dosar nr. 1605/115/2010
Şedinţa publică din 20 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă prin decizia civilă nr. 161/A din 9 februarie 2011 a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş – Severin împotriva sentinţei civile nr. 1167 din data de 17 iunie 2010, pronunţată de Tribunalul Caraş - Severin civilă şi a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că a respins în totalitate acţiunea civilă formulată de reclamanţii V.G. şi B.V.N.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut următoarele considerente:
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Caraş- Severin sub nr. 1605/115 din 12 aprilie 2010, reclamanţii B.V.N. şi V.G. au chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi au solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 6.000.000 euro, cu titlul de despăgubiri morale în baza art. 3 alin. (1) lit. e) şi art. 5 din Legea nr. 221/2009.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că în 1951, în ziua de Rusalii, ei, părinţii şi bunicii au fost deportaţi în B., fiind transportaţi cu un vagon pentru animale până în localitatea M.G., unde locul de casă era reprezentat de un ţăruş.
Ulterior au reuşit să îşi facă un bordei din pământ, acoperită cu trestie.
Acolo au fost constrânşi să ducă o viaţă sub limita demnităţii umane, care i-a traumatizat şi le-a afectat sănătatea, iar la întoarcere nu au mai găsit nimic din agoniseala ce reprezenta munca mai multor generaţii.
Prin sentinţa civilă nr. 1167 din 17 iunie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 1605/115/2010, Tribunalul Caraş- Severin, a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanţii B.V.N. şi V.G. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi a obligat pârâtul să plătească reclamanţilor câte 100.000 euro despăgubiri morale.
Pentru a se pronunţa astfel, Tribunalul a avut în vedere următoarele considerente:
A reţinut că legitimitatea procesuală a reclamanţilor este dovedită în cauză, faţă de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care dă posibilitatea continuării sau pornirii acţiunii, după moartea persoanei îndreptăţite, de către descendenţii persoanei condamnate până la gradul al II - lea inclusiv.
Conform aceluiaşi art. 5 din Legea nr. 221/209, orice persoană care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, poate solicita statului despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin deportare.
Din analiza actelor aflate la dosar rezultă că familia reclamanţilor, la data de 18 iunie 1951, a fost deportată din localitatea de domiciliu R.N., jud. Caraş-Severin, în localitatea P. în C.B.
La data la care familia reclamanţilor a fost obligată să părăsească localitatea, aceasta avea o situaţie materială bună, fiind cunoscută în localitate.
Obligată să lase în urmă tot ce a avut, familia reclamanţilor a fost deportată în B., unde nu a avut casă, documente, într-un cuvânt nimic, fiind lăsaţi în câmp, sub cerul liber.
Cât priveşte însă cuantumul despăgubirilor morale, instanţa a apreciat că suma de 6.000.000 euro solicitată este exagerată.
Criteriile de apreciere a prejudiciilor morale nu au la bază criterii exacte, ştiinţifice, deoarece există o incompatibilitate între caracterul moral nepatrimonial al daunelor şi cuantumul bănesc patrimonial al despăgubirilor.
S-au luat în considerare consecinţele negative suferite, pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate. Dându-se eficienţă criteriului unei satisfacţii suficiente şi echitabile, cererea a fost admisă pentru suma de 100.000 euro pentru fiecare reclamant.
Împotriva sentinţei a declarat apel Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Caraş- Severin.
În motivarea apelului, s-a arătat că reclamanţii şi antecesorii lor nu au suferit o condamnare cu caracter politic, ci au făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic şi că, prin urmare, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Legea nr. 221/2009 pentru acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral.
S-a mai arătat că acordarea despăgubirilor morale nu se justifică, întrucât drepturile prevăzute şi acordate în baza Decretului- Lege nr. 118/1990 reprezintă măsuri cu caracter reparatoriu suficiente.
S-a criticat şi cuantumul despăgubirilor acordate, nejustificat în raport cu prejudiciul real suferit.
Curtea de Apel a reţinut următoarele considerente:
A arătat că motivul pentru care reclamanţii nu au dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii, a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, decizie publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
Curtea Constituţională a reţinut că reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu a fost temeinic fundamentată şi încalcă normele de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000, determinând incoerenţă şi instabilitate legislativă.
Din această cauză s-a ajuns la existenţa unor reglementări paralele şi care au aceeaşi finalitate în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă. Curtea Constituţională a ajuns la această concluzie având în vedere faptul că art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990, diferenţa constând doar în modalitatea de plată a despăgubirilor morale, adică prestaţii lunare, până la sfârşitul vieţii, în cazul art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 şi o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
În fine, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 contravin prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie.
În conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituţie şi cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispoziţiile legale constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Conform art. 147 alin. (4) din Constituţie şi art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării deciziile prin care se constată neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale sunt general obligatorii şi au putere de lege numai pentru viitor.
În cazul de faţă, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010. Termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Prin urmare, această decizie a Curţii Constituţionale a devenit obligatorie pentru instanţă.
Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii reclamanţilor B.V.N. şi V.G., şi-a încetat efectele juridice.
Inexistenţa temeiului juridic atrage nelegalitatea acţiunii reclamanţilor sub aspectul dreptului la despăgubiri morale.
Totodată, a precizat că nu se poate reţine că reclamanţii aveau, anterior deciziei Curţii Constituţionale, un „bun” în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie., întrucât în cazul de faţă nu s-a pronunţat încă o hotărâre definitivă. Această interpretare se impune cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocată în acea cauză, declarând neconstituţională legea, ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau o ordonanţă.
Pe de altă parte, a reţinut că reclamanţii beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de Decretul- Lege nr. 118/1990. Astfel, reclamanta B.V.N. primeşte o indemnizaţie lunară de 973 RON în baza hotărârii din 19 septembrie 1990, iar reclamantul V.G. primeşte o indemnizaţie lunară de 941 RON în baza hotărârii nr. 3347 din 14 decembrie 1990.
În consecinţă, nu a mai analizat criticile cu privire la cuantumul despăgubirilor, cu atât mai mult cu cât art. I şi art. II din O.U.G. nr. 62/2010 au fost de asemenea declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Of. nr. 761/15.11.2010.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanţii B.V.N. şi V.G.
1. Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale prin care s-a declarat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu putea fi aplicată cauzelor aflate pe rol (în prima instanţă sau căi de atac), la data pronunţării deciziei recurate.
Dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 din C.E.D.O. obligă la respectarea principiului neretroactivităţii legii şi a speranţei legitime ce decurge dintr-o hotărâre judecătorească chiar nedefinitivă. Preeminenţa tratatelor şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, unanim acceptată şi consfinţită de principiu şi în Constituţia României, impune reţinerea cu titlu de exemplu a cel puţin 2 soluţii ale Curţii Europene în care C.E.D.O. a decis că a existat o încălcare a art. 6 alin. (1) şi art. 1 din Protocolul 1. În concluzie aplicarea unei decizii a Curţii Constituţionale prin caracterul ei obligatoriu este supusă principiului neretroactivităţii, respectării prevederilor Convenţiei şi nu în ultimul rând jurisprudenţei C.E.D.O.
2. Se mai arată că respectarea principiului egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite.
3. În vederea respectării principiului egalităţii de drepturi şi necreeării unor situaţii juridice discriminatorii faţă de persoanele care au obţinut hotărâri definitive, ceea ce ar contraveni art. 1 alin. (2) lit. a) din O.G. nr. 137/2008, coroborat cu art. 16 şi 20 din Constituţia României, precum şi cu art. 14 din C.E.D.O.
Solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului declarat de pârât şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Criticile formulate de recurentă aduc în discuţie efectele, în cauză, ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, încadrându-se astfel în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Aceste critici nu sunt însă fondate, potrivit celor ce se vor arăta:
Prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege arătate produce efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produce efecte numai pentru viitor, iar nu şi pentru trecut.
În speţă, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Soluţia nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior publicării deciziei Curţii Constituţionale nu se poate vorbi despre existenţa unui asemenea bun, şi nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor şi libertăţilor reglementate de Convenţie, cunoscând limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate s-a pronunţat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/07.11.2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.”
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Cum deciziile Curţii Constituţionale sus-menţionate au fost publicate în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă, sentinţa primei instanţe a fost pronunţată la data de 17 iunie 2010, iar decizia de apel la data de 9 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv la momentul publicării deciziilor respective în sensul conferirii unui „bun” în sensul Convenţiei, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu mai pot produce efecte juridice.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Este de menţionat că şi în practica C.E.D.O. se recunoaşte eficienţa controlului realizat de instanţa de contencios constituţional.
Sub acest aspect, având a se pronunţa asupra unei situaţii similare (Decizia în Cauza Slavov şi alţii împotriva Bulgariei), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că: “Nu se poate spune că un text de lege a cărui constituţionalitate a fost contestată la scurt timp după intrarea lui în vigoare şi care ulterior a fost declarat neconstituţional ar putea constitui o bază legală solidă în înţelesul jurisprudenţei Curţii. De aceea, reclamanţii nu ar fi putut avea o speranţă legitimă că pretenţiile lor vor fi cuantificate în conformitate cu acea lege, după ce ea a fost invalidată. De asemenea, ei nu ar fi putut spera în mod legitim că determinarea pretenţiilor lor se va face în baza legii, aşa cum era ea la momentul introducerii cererii lor, şi nu în baza legii aşa cum era ea la momentul pronunţării hotărârii”.
Dreptul de acces la Tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care recurenta susţine că s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării” constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
În ce priveşte Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Rezoluţiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei şi Adunării Generale a O.N.U., acestea sunt documente politice internaţionale cu caracter de recomandare pentru statele membre ale O.N.U. şi, respectiv, ale Consiliului Europei, iar nu tratate internaţionale, astfel că nu au aplicabilitate directă în dreptul intern pe temeiul art. 11 şi 20 din Constituţie, care se referă numai la tratatele internaţionale.
În aceste condiţii, Înalta Curte, având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii şi apreciind că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii, va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii V.G. şi B.V.N. împotriva deciziei civile nr. 161/A din 09 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 278/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 282/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
