ICCJ. Decizia nr. 282/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 282/2012
Dosar nr. 3124/118/2010
Şedinţa publică din 20 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 19 martie 2010 pe rolul Tribunalului Constanţa, reclamantul A.D. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata sumei de 50.000 euro, în echivalent în RON la data efectuării plăţii, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a dislocării şi stabilirii domiciliului obligatoriu.
Prin sentinţa civilă nr. 1712 din 27 octombrie 2010, Tribunalul Constanţa, a admis în parte acţiunea, a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 10.000 euro, în echivalent RON la data plăţii efective, cu titlu de daune morale şi a respins restul pretenţiilor ca nefondate.
Prima instanţă a reţinut că în cauză sunt incidente prevederile art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, deoarece reclamantul a fost dislocat în baza deciziei M.A.I. nr. 200/1951 din comuna G.S.M., judeţul Timiş, în comuna D., judeţul Brăila, în perioada 18 iunie 1951-27 iulie 1955. La stabilirea cuantumului daunelor morale s-a avut în vedere perioada restricţiei domiciliare, timpul îndelungat scurs de la acel moment, afectarea reputaţiei reclamantului şi a familiei sale în comunitatea din care făceau parte şi stigmatul de strămutaţi politic, atingerea adusă drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului; totodată s-a ţinut seama că reclamantul beneficiază din 1991 de dispoziţiile Decretului-Lege nr. 118/1990, în sensul că primeşte lunar o sumă de bani, este scutit de plata impozitului pe bunuri, are gratuităţi la transportul auto şi C.F.R. şi scutire la plata abonamentului de telefon.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantul A.D. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Reclamantul a invocat nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii atacate sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, apreciat ca fiind extrem de mic în raport de suferinţele îndurate ca urmare a dislocării şi a stabilirii domiciliului obligatoriu şi de consecinţele produse de această măsură asupra sa pe plan fizic şi psihic.
Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a criticat sentinţa sub aspectul cuantumului prea mare al daunelor morale acordate, dar şi din perspectiva dispariţiei temeiului de drept al acţiunii, ca urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1354 din 20 octombrie 2010, nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, prin care dispoziţiile art. I şi art. II din O.U.G. nr. 62/2010 şi ale art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale.
Prin decizia nr. 69 C din 02 februarie 2011, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a respins apelul reclamantului, a admis apelul pârâtului şi a schimbat sentinţa apelată, în sensul respingerii acţiunii, ca nefondată.
În considerentele acestei decizii, instanţa de apel a reţinut că nu sunt întemeiate susţinerile pârâtului, conform cărora acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este lipsită de temei legal după constatarea neconstituţionalitaţii acestei norme legale prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale întrucât normele speciale în domeniu (Decretul — Lege nr. 118/1990, Legea nr. 214/1999, etc.) au fost întotdeauna fundamentate pe principiile care guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă în dreptul comun, ele având doar rol de completare, prin voinţa legiuitorului, a cadrului general de reglementare.
De altfel, lipsa temeiului legal nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării instanţei, ori în speţă litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special care complineşte cadrul general de asumare a răspunderii statului şi a cărei înlăturare în procedura controlului de constituţionalitate nu creează un vid legislativ, ci deschide posibilitatea analizării - în conformitate cu prevederile legale în vigoare - dacă persoana pretins vătămată prin condamnarea şi/sau măsurile administrative cu caracter politic luate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 este îndrituită să obţină şi alte compensaţii decât cele recunoscute de reglementările anterioare.
Aceasta însemnă că răspunderea Statului Român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă corelare cu condiţiile răspunderii instituită prin art. 998 şi 999 C. civ. şi cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparaţii, asigurarea proporţionalităţii şi echităţii în acordarea acestor compensaţii şi, nu în ultimul rând, respectarea valorii supreme de dreptate, premise reţinute, de altfel, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale.
În speţă, reclamantul a invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a stabilirii în mod forţat a domiciliului său într-o altă localitate, în perioada 18 iunie 1951 – 27 iulie 1955, prejudiciul fiind însă raportat - sub aspect probator - exclusiv la abuzul săvârşit de statul român prin organele sale represive din acea vreme, iar nu la o vătămare concretă, determinantă şi neînlăturată, adusă valorilor de ordin personal nepatrimonial şi produsă asupra persoanei sale.
În aceste condiţii, pretenţia de despăgubire dedusă judecăţii în cauză nu poate fi reţinută ca întemeiată deoarece legiuitorul nu a urmărit ca prin Legea nr. 221/2009 - atât în forma sa iniţială, cât şi după modificarea adusă prin O.U.G nr. 62/2010 - să instituie un cadru extins şi excesiv al compensaţiilor pentru prejudiciul moral, această viziune fiind exclusă, de altfel, de Rezoluţia Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/(1996), care priveşte măsurile preconizate pentru înlăturarea vechii moşteniri din punctul de vedere al celor direct vizaţi de condamnările cu caracter politic.
O asemenea perspectivă a fost înlăturată, în egală măsură, şi în cadrul controlului de constituţionalitate, Curtea Constituţională arătând că prin asumarea obligaţiei de atenuare a prejudiciului moral suferit de persoanele persecutate în perioada comunistă, statul nu a urmărit repararea lui prin repunerea persoanei într-o situaţie similară cu cea avută anterior (ceea ce este de altfel imposibil), ci doar acordarea unei satisfacţii prin recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului. Curtea a reamintit că, în condiţiile în care în legislaţia română existau o serie de acte normative cu caracter reparator (inclusiv în domeniul restituirii proprietăţilor preluate abuziv) prin care s-au recunoscut acestor persoane vătămate drepturi compensatorii de natură materială, nu există o obligaţie a statului de a acorda despăgubiri suplimentare pentru daune morale, prin normele a căror constituţionalitate a fost verificată urmărindu-se doar complinirea satisfacţiilor materiale deja acordate (element apreciat de instanţa constituţională ca fiind incompatibil cu principiile de proporţionalitate, echitate şi rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală).
Rezultă, deci, că în cauză nu se poate reţine de plano producerea unui prejudiciu moral în persoana reclamantului doar din perspectiva stabilirii domiciliului obligatoriu, măsura represivă luată asupra sa, ca şi consecinţele în plan social produse asupra familiei sale, justificând recunoaşterea morală de către stat a implicaţiilor de natură patrimonială şi nepatrimonială produse asupra cetăţenilor săi în această perioadă istorică (inclusiv prin Legea nr. 221/2009, în forma în vigoare după înlăturarea dispoziţiilor apreciate ca fiind neconstituţionale) şi acordarea compensaţiilor materiale stabilite prin cadrul legislativ adoptat din anul 1990.
O astfel de recunoaştere a intervenit în cauză atât prin stabilirea, în favoarea reclamantului, a calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă - prin Decizia nr. 1807 din 17 iulie 2008 emisă de Comisia pentru constatarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă - cât şi prin acordarea măsurilor compensatorii reglementate de Decretul -Lege nr. 118/1990, respectiv prin stabilirea unei indemnizaţii în cuantum de 200 RON pentru fiecare an de strămutare, conform Hotărârii nr. 378 din 30 octombrie 1990 a Comisiei pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice conform Decretului Lege nr. 118/1991.
Recunoaşterea de către stat a dreptului reclamantului de a primi pe toată durata vieţii compensaţii materiale - proporţionale sub aspectul cuantumului cu durata măsurii represive - a fost justificată de faptul că în perioada restricţiei domiciliare acesta a făcut parte din categoria persoanelor direct vizate de măsurile regimului comunist, care i-au marcat existenţa atât în plan familial, cât şi profesional, iar în aprecierea interesului statutului de a diminua pe cât posibil atingerile aduse drepturilor celor supuşi măsurilor cu caracter politic trebuie avute în vedere şi compensaţiile de altă natură conferite prin lege acestei persoane, ca spre exemplu scutirea de plata taxelor şi impozitelor locale, transport gratuit cu mijloacele de transport publice, acordarea a 12 călătorii anuale pe calea ferată, clasa I, compensaţii care nu sunt lipsite de relevanţă în plan patrimonial şi a căror acordare are semnificaţia unei recunoaşteri de plano a faptului că modalitatea în care măsurile cu caracter politic au operat asupra persoanei înseşi şi asupra patrimoniului său a implicat, indiscutabil, o suferinţă şi un prejudiciu în plan moral.
Recunoaşterea morală de către stat a implicaţiilor de ordin patrimonial şi nepatrimonial asupra cetăţenilor săi în această perioadă istorică a fost, aşadar, justificată de necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri şi s-a materializat în cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990, care a recunoscut dreptul la acordarea compensaţiilor materiale, ori în speţă reclamantul a putut beneficia de toate măsurile reparatorii instituite de lege, nefiind relevată necesitatea complinirii lor în modalitatea pretinsă prin prezenta acţiune.
Nu s-ar putea reţine în cauză nici că urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 - cu referire la dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) - reclamantul ar fi dobândit o „speranţă legitimă"; în obţinerea unor compensaţii suplimentare pentru acoperirea prejudiciului moral şi că această speranţă ar fi devenit iluzorie prin declararea neconstituţionalităţii dispoziţiei legale menţionate.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost înlăturate nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, şi nici nu au fost abrogate de legiuitor - neputându-se invoca o procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul desfăşurării procesului declanşat de reclamant - ci şi-au încetat efectul ca rezultat al unei operaţiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituţionalitate, ori în această situaţie nu se poate vorbi despre faptul că speranţa legitimă a devenit iluzorie. O astfel de soluţie este, de altfel, în acord cu jurisprudenţa C.E.D.O. (Cauza Slavov ş.a. contra Bulgariei, Hotărârea din 2 decembrie 2008; Cauza Slavenko contra Letoniei, Hotărârea din 9 octombrie 2003; Cauza Andrejeva contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009), instanţa de contencios european reţinând că art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie nu garantează dreptul de a dobândi un bun şi că statul dispune de o marjă de apreciere în reglementarea mijloacelor şi proporţiei în care urmează a se asigura repararea prejudiciilor produse cetăţenilor săi de un regim totalitar anterior, dar şi faptul că este necesar ca repararea acestor prejudicii să se realizeze în aşa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăţi (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova şi Pine contra Cehiei).
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamantul A.D., invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a arătat următoarele:
Hotărârea instanţei de apel este nelegală, deoarece nu s-au avut în vedere suferinţele îndurate ca urmare a dislocării şi stabilirii domiciliului obligatoriu, precum şi consecinţele asupra posibilităţii reclamantului de a se realiza pe deplin pe plan social, profesional şi familial.
Instanţa ar fi trebuit să aibă în vedere faptul că, prin măsurile abuzive dispuse împotriva sa, i-au fost încălcate drepturile garantate prin Constituţia din 1948 (libertatea de gândire, conştiinţă, libertatea individuală, dreptul la domiciliu, dreptul la corespondenţă, dreptul la muncă, la învăţătură, dreptul la asistenţă medicală, dreptul la o viaţă normală şi la protecţia proprietăţii).
Recurentul mai arată că nu a beneficiat de nicio despăgubire din partea Statului român, iar indemnizaţia prevăzută de Decretul-Lege nr. 118/1990 are în vedere vechimea în muncă aferentă perioadei stabilirii domiciliului obligatoriu. Suferinţele fizice şi psihice cauzate prin măsurile dispuse împotriva sa nu au fost acoperite prin indemnizaţia primită şi prin celelalte drepturi prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990.
Examinând decizia recurată şi luând în considerare cu prioritate ceea ce s-a statuat prin Decizia în interesul Legii nr. 12/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, se constată că soluţia pronunţată de Curtea de Apel, cuprinsă în dispozitivul deciziei, este corectă, urmând, însă, a se înlocui motivarea acesteia, după cum urmează:
Acţiunea formulată de reclamant a fost întemeiată pe prevederile Legii nr. 221/2009, astfel cum aceasta era în vigoare la data înregistrării acţiunii pe rolul Tribunalului Constanţa. În faţa instanţei de apel s-a pus în discuţie problema dacă textul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care constituie temeiul de drept al acţiunii, mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al art. menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată, ulterior pronunţării deciziei recurate, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamant, apreciindu-se că soluţia instanţei de apel (prin care s-a respins apelul reclamantului, s-a admis apelul pârâtului şi s-a respins acţiunea) este corectă, pentru argumentele reţinute în corpul prezentei decizii, care vor înlocui considerentele hotărârii recurate.
Ca urmare a constatării că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic al acţiunii promovate de reclamant, examinarea argumentelor acestuia, privind cuantificarea daunelor morale în raport de suferinţele fizice şi psihice provocate prin măsurile administrative cu caracter politic dispuse împotriva sa (care presupun o analiză pe fondul cererii de acordare a daunelor morale), devine inutilă, fiind în totalitate lipsită de interes o apreciere a instanţei de recurs asupra condiţiilor de acordare şi criteriilor de evaluare a daunelor, în condiţiile în care însăşi cererea de acordare a acestora a rămas fără temei de drept.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A.D. împotriva deciziei civile din 02 februarie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 281/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 284/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
