ICCJ. Decizia nr. 2941/2012. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2941/2012
Dosar nr. 7068/97/2010
Şedinţa publică din 31 mai 2012
Asupra recursului de faţă;
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara sub nr. 7068/97/2010, reclamanta SC P.I. SRL Otopeni a chemat în judecată pe pârâta SC M.S. Hunedoara SA solicitând instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa să o oblige la plata sumei de 377.719 lei, cu titlu de preţ al serviciilor de pază prestate şi la suma de 149.955,67 lei, reprezentând penalităţi de întârziere.
Prin sentinţa nr. 1948/CA din 31 mai 2011 a Tribunalului Hunedoara, secţia comercială de contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă cererea formulată de reclamantă, a fost obligată pârâta să plătească suma de 377.719 lei contravaloare servicii prestate, suma de 149.955,67 lei reprezentând penalităţi de întârziere, precum şi suma de 9390 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că, în baza relaţiilor contractuale, reclamanta a prestat pârâtei servicii de pază în valoare de 377.719 lei pe care aceasta din urmă, însă, nu le-a achitat.
În conformitate cu dispoziţiile art. 1066 C. civ., art. 43 C. com. şi ale OG nr. 9/2000 pârâta a fost obligată şi la plata sumei de 149.955,67 lei cu titlu de penalităţi de întârziere calculate la nivelul dobânzii legale a Bnr. Împotriva acestei soluţii a declarat apel pârâta SC A.M. Hunedoara SA solicitând schimbarea în tot a sentinţei în sensul respingerii cererii reclamantei ca fiind inadmisibilă, prematur introdusă, lipsită de obiect şi nedovedită.
Prin Decizia comercială nr. 78 din 23 septembrie 2011 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia comercială, a fost admis apelul declarat de pârâtă, a fost schimbată în parte sentinţa atacată, în sensul înlăturării obligării pârâtei la plata sumei de 149.955,67 lei cu titlu de penalităţi de întârziere, intimata fiind obligată la plata sumei de 1332 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Pârâta nu a contestat executarea de către reclamantă a serviciilor de pază prestate, astfel încât acestea se datorează, potrivit art. 969 raportat la art. 998 – 999 C. civ. Lipsa facturilor nu semnifică lipsa prestaţiei, care poate fi dovedită cu orice mijloc de probă potrivit art. 46 C. com.
Pârâtei recurente i-au fost aduse la cunoştinţă facturile în discuţie, inclusiv cu ocazia concilierii directe convocată pentru data de 9 decembrie 2010, despre care aceasta a avut cunoştinţă, aşa cum rezultă din confirmarea de primire de la fila 15 şi procesul-verbal de conciliere, de la fila 16 din dosarul primei instanţe, conciliere la care pârâta nu s-a prezentat.
Aceleaşi facturi au fost depuse de către intimata reclamantă în apel, astfel încât criticile recurentei, sub acest aspect, nu se justifică.
Cât priveşte respectarea termenelor de 15 zile pentru convocarea concilierii, prevăzut de art. 7201 alin. (2) C. proc. civ. şi cel de 30 de zile, prevăzut de art. 7201 alin. (5) C. proc. civ. pentru înaintarea cererii de chemare în judecată, s-a constatat că nu au fost respectate cu rigurozitate, însă, în cauză, pârâta recurentă nu poate justifica un interes pentru sancţionarea intimatei reclamante din acest punct de vedere, în condiţiile în care nu a dat curs convocării reclamantei, neputând susţine că a fost surprinsă prin introducerea, de către reclamantă, a cererii de chemare în judecată.
În ce priveşte critica relativă la penalităţile de întârziere solicitate de reclamantă, s-a constatat că apelul este fondat.
Astfel, părţile nu au prevăzut în conţinutul contractului o clauză penală în sensul că pentru plata cu întârziere a sumelor datorate cu titlu de preţ al serviciilor de pază prestate, pârâta ar datora o penalitate egală cu dobânda legală reglementată de OG nr. 9/2000. Nu pot fi echivalate noţiunile de penalitate, cu aceea de dobândă legală, prima se impune a fi determinată printr-o clauză penală în sensul art. 1066 C. civ., ceea ce în cauză nu s-a făcut, iar dobânda legală nu s-a cerut, cererea nefiind nici în fapt şi nici în drept motivată pe acest temei.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta, cât şi pârâta.
I. În recursul său, recurenta-reclamantă a adus următoarele critici deciziei recurate:
Hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 43 şi art. 46 C. com. şi a dispoziţiilor OG nr. 9/2000, în sensul că, deşi contractul de prestări servicii nu cuprinde obligativitatea pârâtei la plata unei penalităţi egale cu dobânda reglementată de OG nr. 9/2000, acest lucru nu înseamnă că reclamanta nu poate cere acordarea de daune interese pentru îndeplinirea defectuoasă a obligaţiilor contractuale de către pârâtă, penalitatea stabilită de prima instanţă fiind egală cu dobânda legală datorată de pârâtă pentru plata cu întârziere a sumelor datorate.
Recurenta-reclamantă a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
II. În recursul său, recurenta-pârâtă a adus următoarele critici deciziei recurate:
1. În mod greşit instanţa de apel nu a ţinut cont de excepţia inadmisibilităţii acţiunii, formulată de către pârâtă, motivat de faptul că reclamanta nu a respectat condiţiile imperative impuse de art. 720 C. proc. civ., respectiv nu a comunicat pârâtei nici un înscris pentru ca aceasta să poată verifica veridicitatea susţinerilor reclamantei, aceasta din urmă nerespectând termenele impuse de legiuitor cu privire la procedura concilierii directe şi la termenul de introducere a cererii de chemare în judecată.
2. Recurenta-pârâtă susţine că cererea reclamantei este lipsită de obiect, deoarece aceasta nu a comunicat facturile care formează obiectul litigiului, pârâta neavând, astfel, posibilitatea să verifice dacă prestaţiile au fost efectuate sau nu.
Mai mult, recurenta-pârâtă susţine că ambele instanţe de fond au admis cererea reclamantei fără ca la dosar să existe dovada temeiniciei pretenţiilor reclamantei.
Şi recurenta-pârâtă a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Analizând Decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că ambele recursuri sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
I. În ce priveşte recursul declarat de recurenta-reclamantă.
Hotărârea instanţei de apel este legală.
Este adevărat că în raporturile dintre comercianţi dobânzile curg de la scadenţa datoriei, însă, recurenta-reclamantă a formulat în mod greşit cerere de chemare în judecată.
Astfel, aceasta a solicitat penalităţi de întârziere, deşi acestea se puteau acorda numai dacă exista o clauză penală înscrisă în contractul părţilor, însă aceasta nu există, dar putea solicita prin cererea introductivă plata dobânzilor legale, începând cu data scadenţei datoriei, însă, reclamanta nu a formulat o astfel de cerere, astfel încât hotărârea instanţei de apel este legală sub aspectul neacordării penalităţilor de întârziere.
II. În ce priveşte recursul recurentei-pârâte.
1. Prima critică nu poate fi reţinută.
Motivarea instanţei de apel este legală, dispoziţiile din Codul de procedură civilă, privind procedura concilierii directe, prevăzute de art. 720 şi urm., au ca scop prevenirea înregistrării unor litigii între comercianţi pe rolul instanţelor şi nu blocarea accesului la justiţie, or, în speţa de faţă, aşa după cum a reţinut şi instanţa de apel, s-a făcut dovada că reclamanta a comunicat pârâtei pretenţiile sale, însă aceasta a preferat să recurgă la tertipuri procedurale, în loc să răspundă pretenţiilor reclamantei, astfel încât acesteia din urmă nu-i putea fi refuzat accesul la justiţie, mai ales că pretenţiile sale s-au dovedit a fi justificate.
2. Celelalte critici formulate de către recurenta-pârâtă vizează temeinicia deciziei recurate, însă, sub acest aspect, hotărârea instanţei de apel nu mai poate fi verificată în calea de atac a recursului, pct. 10 şi 11 ale art. 304 C. proc. civ., fiind abrogate prin OUG nr. 138/2000.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta SC P.I. SRL Petroşani şi pârâta SC A.M. HUNEDOARA SA Hunedoara împotriva deciziei nr. 78 din 23 septembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Alba-Iulia, secţia comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 31 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 523/2012. Civil. Acţiune în constatare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2594/2012. Civil → |
|---|
