ICCJ. Decizia nr. 3146/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3146/2012
Dosar nr. 5212/1/2011
Şedinţa publică din 9 mai 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 3 februarie 2006, reclamanta N.F.E., în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Ploieşti, a solicitat anularea dispoziţiei din 13 ianuarie 2006 emisă de intimată şi restituirea în natură a suprafeţei de 140 m.p., teren situat în Ploieşti, strada E., judeţ Prahova.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că a fost proprietara unui teren în suprafaţă de 157 m.p., situat în Ploieşti, strada E., judeţul Prahova şi a casei edificată pe acesta, astfel cum reiese din certificatul de moştenitor nr. RR/1973, iar prin Decretul nr. 391/1988, poziţia E, a fost expropriată suprafaţa de teren de 140 m.p. şi construcţia de pe acest teren, sens în care, a fost întocmit şi un proces-verbal de evaluare.
A mai arătat reclamanta că a formulat în termen legal notificare, prin cererea nr. CC/2001, prin care a solicitat pârâtei restituirea în natură a imobilului, prin dispoziţia contestată fiindu-i restituită, în natură, doar o parte din imobil, iar pentru restul i-a fost recunoscut dreptul la despăgubiri.
Prin sentinţa civilă nr. 698 pronunţată la 2 mai 2007, Tribunalul Prahova a respins contestaţia ca neîntemeiată, reţinând că, prin notificarea adresată pârâtei, reclamanta a solicitat restituirea în natură a unei părţi din imobilul-teren situat în Ploieşti, strada E., judeţul Prahova, iar prin dispoziţia din 13 ianuarie 2006 pârâta a constatat dreptul contestatoarei de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi a restituit, în natură, o parte din imobilul teren în suprafaţă de 123,30 m.p., situat în Ploieşti, strada E., cu condiţia rambursării unei sume reprezentând valoarea despăgubirilor primite, actualizată cu indicele de inflaţie.
S-a mai arătat că N.F.E. a avut ca autori pe I.C. şi I.A., tatăl acesteia, decedat la data de 22 mai 1972, astfel cum rezultă din certificatul de moştenitor nr. RR/1972, pe parcursul procesului decedând şi reclamanta, a cărei moştenitoare este numita M.V., introdusă în cauză, în locul antecesoarei sale.
De asemenea, s-a reţinut că s-a solicitat obligarea pârâtei la restituirea în natură a suprafeţei de teren de 140 m.p., imobil situat în Ploieşti, strada E., judeţul Prahova, dar acest teren a fost restituit numitei D.E., în baza Legii nr. 33/1994 şi a făcut obiectul actului nr. 1279/2001, din raportul de expertiză topografică întocmit iniţial de ing. M.C.D. reieşind că nu există o altă suprafaţă de 140 m.p. care să poată fi restituită în natură.
Totodată, s-a reţinut că din raportul de expertiză topografică ing. I.N. rezultă că suprafaţa de teren de 140 m.p. a fost restituită numitei D.E. şi că reclamantei i s-a restituit suprafaţa de 112 m.p., rămânând o diferenţă de 45 m.p., teren care face parte din domeniul public al Municipiului Ploieşti şi pe care se află un cămin de apă şi un stâlp de beton, care susţine cabluri aeriene.
A conchis instanţa de fond că, potrivit art. 1 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2001, imobilele preluate în mod abuziv de către stat se restituie de regulă în natură, în condiţiile prezentei legi, iar în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Or, în cazul de faţă, diferenţa de teren de 45 m.p. nu poate fi restituită în natură, astfel că, aşa cum se arată în dispoziţia atacată, reclamanta are dreptul de a beneficia de măsuri reparatorii.
Prin decizia civilă nr. 287 din 16 decembrie 2008, Curtea de Apel Ploieşti a admis apelul declarat de reclamanta M.V.
A schimbat în tot sentinţa nr. 698/2007 a Tribunalului Prahova.
A admis în parte acţiunea formulată de N.F.E. decedată pe parcursul procesului, continuată de M.V.
A anulat în parte dispoziţia din 13 ianuarie 2006 emisă de Primarul Municipiului Ploieşti în sensul că a dispus restituirea în natură a suprafeţei de 126 m.p., situată în Ploieşti, strada E., Judeţul Prahova astfel cum a fost identificată în anexa nr. 3 din raportul de expertiză S.F.
A obligat intimata să acorde reclamantei măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafaţa de 14 m.p. imposibil de restituit în natură.
A menţinut în rest dispoziţia din 13 ianuarie 2006 emisă de Primarul Municipiului Ploieşti.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut ca fiind fondată critica reclamantei potrivit căreia instanţa de fond nu a reţinut corect situaţia de fapt, făcând confuzie între terenul solicitat de autoarea sa şi terenul de 140 m.p. al vecinei sale D.E., pentru că terenul care a fost expropriat de la autoarea sa este în suprafaţă de 140 m.p., astfel cum rezultă din procesul de evaluare din 26 mai 1989 şi din tabelul anexă la acesta.
Faptul că terenul în litigiu este moştenit de N.F.E. de la tatăl său, rezultă şi din certificatul de moştenitor nr. RR/1972 eliberat de notariatul de Stat al sectorului 1 Bucureşti.
În raportul de expertiză întocmit de expert S.F., în anexa nr. 2, s-a configurat terenul în suprafaţă de 140 m.p., conform dispoziţiei din 13 ianuarie 2006 a Primăriei Municipiului Ploieşti; în anexa nr. 3 a fost configurat terenul liber ce ar putea fi restituit în natură şi care este în suprafaţă de 126 m.p., iar în anexa 4 este configurată suprafaţa de 140 m.p., conform expertizei B.Ş.
Potrivit art. 11 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în situaţia în care construcţiile expropriate au fost demolate, parţial sau total, dar nu s-au executat lucrările pentru care s-a dispus exproprierea, se restituie în natură terenul liber, iar dacă persoana a fost despăgubită, restituirea în natură este condiţionată de rambursarea diferenţei dintre valoarea despăgubirii primite.
În alin. (3) al aceluiaşi text de lege se precizează că în situaţia în care construcţiile expropriate au fost integral demolate şi lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă terenul parţial, persoana îndreptăţită poate obţine restituirea în natură a părţii de teren rămasă liberă, iar pentru cea ocupată de construcţii noi, afectată de servituţile legale şi alte amenajări de utilitate publică, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.
S-a reţinut a fi corectă susţinerea reclamantei în ceea ce priveşte amplasamentul terenului proprietatea autoarei sale, distinct de amplasamentul terenului restituit numitei D.E., întrucât cele două terenuri sunt vecine, astfel cum rezultă din raportul de expertiză întocmit de expert S.F.
Deoarece în raportul de expertiză întocmit de expert S.F. se precizează că terenul liber este cel prevăzut în anexa 3, în suprafaţă de 126 m.p., Curtea a admis apelul, a schimbat în tot sentinţa instanţei de fond, a admis în parte acţiunea, a anulat în parte dispoziţia din 13 ianuarie 2006 emisă de Primarul Municipiului Ploieşti şi s dispus restituirea în natură a suprafeţei de 126 m.p., astfel cum a fost identificată de expert S.F. în raportul de expertiză, anexa 3.
Întrucât suprafaţa ce a fost expropriată prin Decretul nr. 391/1988 este de 140 m.p., astfel cum rezultă din procesul-verbal de evaluare din 26 mai 1989 şi din tabelul anexă la acesta şi având în vedere faptul că diferenţa de teren de la 126 m.p., până la 140 m.p., nu poate fi restituită în natură, în baza dispoziţiilor art. 11 alin. (1), (3) din Legea nr. 10/2001, pentru diferenţa de 14 m.p., reclamanta are dreptul la măsuri reparatorii în echivalent.
Faptul că reclamanta are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent rezultă şi din interpretarea art. 11.5 din H.G. nr. 250/2007 de aplicare a Legii nr. 10/2001, potrivit căruia, în situaţia imobilelor ce au fost expropriate, integral demolate şi lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă parţial terenul, se poate restitui terenul rămas liber, iar pentru partea ocupată, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.
Se prevede în alin. (2) al aceluiaşi text de lege că în situaţia în care s-a primit o despăgubire, aceasta se va actualiza şi se va deduce din valoare măsurii reparatorii stabilită. În speţa de faţă, reclamanta a primit despăgubiri astfel cum rezultă din procesul de evaluare din 26 mai 1989, situaţie în care reclamanta va beneficia de măsurile reparatorii potrivit art. 11.5 din H.G. nr. 250/2007.
Şi în art. 26 din Legea nr. 10/2001 se prevede că dacă restituirea în natură nu este posibilă, entitatea învestită cu soluţionarea notificării este obligată ca, prin decizie sau prin dispoziţie motivată, să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale.
Cererea reclamantei de a se restitui întreaga suprafaţă de 157 m.p. şi nu 140 m.p., a fost respinsă întrucât, pe de o parte, în actele de preluare a imobilului se prevede suprafaţa de 140 m.p., iar pe de altă parte, certificatul de moştenitor nr. RR/1972, în care se prevede că autoarea sa a primit cu titlu de moştenire suprafaţa de 157 m.p., nu reprezintă un titlu de proprietate, având în vedere şi faptul că certificatul de moştenitor atestă doar calitatea de moştenitor, cota succesorală şi componenţa masei succesorale.
Mai mult, această cerere a fost formulată de reclamantă pentru prima dată în apel, ceea ce nu este admisibil având în vedere dispoziţiile art. 294 C. proc. civ. potrivit căruia în apel nu se pot formula cereri noi.
Prin decizia nr. 7393 din 9 iulie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul reclamantei, a casat decizia nr. 287 din 16 decembrie 2008 şi a trimis cauza spre rejudecare la aceiaşi instanţă, respectiv Curtea de Apel Ploieşti, reţinând că în cauză au fost efectuate mai multe expertize din care instanţa şi-a însuşit opinia ultimului expert, potrivit căruia terenul menţionat în dispoziţia contestată, ar avea suprafaţa de 140 m.p., care ar fi fost vândut altei persoane şi se învecinează cu un teren liber de 126 m.p., susceptibil de restituire în natură.
Dar din primele două expertize şi înscrisurile aflate la dosar rezultă că terenul restituit în natură reclamantei este distinct şi învecinat cu terenul retrocedat lui E.D. pe care aceasta l-a vândut ulterior actualului proprietar.
Aceste opinii contradictorii generează dubii cu privire la dimensiunile exacte ale terenului susceptibil de restituire în natură şi diferenţei pentru care trebuie acordate măsuri reparatorii, astfel că se impune completarea probatoriilor pentru stabilirea situaţiei de fapt.
Curtea a mai reţinut cu putere de lucru judecat că suprafaţa solicitată a fi restituită în natură, atât în notificare, cât şi în cererea de chemare în judecată, precum şi în motivele scrise din apel, este de 140 m.p. şi nu de 157 m.p.
Pornind de la considerentele deciziei de casare, Curtea, în rejudecare, a dispus completarea probatoriilor în sensul efectuării unei expertize în specialitatea topografică, care să identifice, măsoare şi poziţioneze pe schiţa de plan terenul expropriat, să precizeze dacă acest teren este liber şi poate fi restituit în natură.
Să identifice suprafaţa de 140 m.p. expropriat prin decizia nr. 391/1988 conform procesului verbal întocmit la acel moment, şi dacă se poate restitui în natură şi diferenţa de teren până la această suprafaţă (de 140 m.p.).
În urma examinării cauzei prin raportare şi la probele administrate după trimiterea spre rejudecare Curtea de Apel a reţinut următoarele:
Prin dispoziţia din 13 ianuarie 2006, emisă de către pârâtă a fost soluţionată notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001, de către petiţionara N.E. în sensul că s-a constatat dreptul acesteia de a beneficia de măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, prin restituirea în natură a unei părţi din imobilul teren în suprafaţă de 123,30 m.p. situat în Ploieşti, strada E., judeţul Prahova.
Tot în cuprinsul dispoziţiei se arată că restituirea în natură se va realiza numai după rambursarea sumei reprezentând valoarea despăgubirilor primite, actualizate cu indicele de inflaţie în ziua plăţii.
Terenul în litigiu a fost expropriat prin Decretul nr. 391/1988 şi este în suprafaţă de 140 m.p. situaţie care rezultă atât din procesul-verbal de evaluare întocmit la 26 mai 1989, cât şi din tabelul anexă la acesta.
Suprafaţa terenului în litigiu a fost stabilită cu putere de lucru judecat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, este cuprinsă şi în notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2011, în cererea de chemare în judecată, cât şi în motivele scrise din apel, şi este de 140 m.p. şi nu de 157 m.p. cum pretinde reclamanta prin procuratorul său.
Faptul că în cuprinsul certificatului de moştenitor nr. RR/1972, autoarea reclamantei, a primit cu titlu de moştenire suprafaţa de 157 m.p., nu reprezintă un titlu de proprietate, având în vedere că certificatul de moştenitor atestă doar calitatea de moştenitor, cota succesorală şi componenţa masei succesorale.
De altfel, această cerere cu privire la 157 m.p. teren a fost făcută pentru prima dată în apel, ceea ce nu este admisibil, întrucât dispoziţiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ. arată că „în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi”.
Potrivit raportului de expertiză efectuat în apel după casare cu trimitere spre rejudecare, expertiză efectuată conform îndrumărilor deciziei de casare, s-a constatat că diferenţa de teren care poate fi restituită în natură este de 16,7 m.p., ce reprezintă diferenţa până la 140 m.p. teren aflat în continuarea celui restituit prin dispoziţia emisă de către intimată.
Dispoziţiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 arată că, în situaţia în care construcţiile expropriate au fost demolate, parţial sau total, dar nu s-au executat lucrările pentru care s-a dispus exproprierea, se restituie în natură terenul liber, iar dacă persoana a fost despăgubită, restituirea în natură este condiţionată de rambursarea diferenţei dintre valoarea despăgubirilor primite.
De menţionat, că obiectul notificării l-a constituit restituirea în natură a terenului de 140 m.p., că în nicio fază procesuală nu s-au solicitat despăgubiri, şi nici motivele de apel nu cuprind critici sub acest aspect.
Concluzionând, Curtea de Apel Ploieşti, prin decizia nr. 122 din 21 aprilie 2011, a admis apelul declarat de reclamanta M.V. (moştenitoare a defunctei N.F.E.).
A schimbat în tot sentinţa nr. 698 din 2 mai 2007 pronunţată de Tribunalul Prahova.
A admis în parte acţiunea şi a anulat în parte dispoziţia din 13 ianuarie 2006 emisă de Primarul Municipiului Ploieşti, dispunând restituirea în natură şi a suprafeţei de 16,7 m.p. teren (diferenţa până la 140 m.p.) aflat în continuarea celui restituit prin această dispoziţie.
A fost menţinută în rest dispoziţia.
Împotriva susmenţionatei hotărâri au declarat recurs reclamanta M.V. şi pârâta Primăria Municipiului Ploieşti, criticând-o pentru nelegalitate.
În dezvoltarea recursului său, reclamanta M.V. a susţinut că, în mod greşit nu a fost restituită suprafaţa de 157 m.p., care este liberă în accepţiunea Legii nr. 10/2001 şi nu are regim de domeniu public, potrivit adreselor înaintate de autorităţile administraţiei publice locale, teren ce este bine delimitat şi diferit de cel ocupat de numita D.E. Cu referire la acest aspect, a arătat că în mod greşit a fost poziţionat acest teren de expertul B.Ş. ca fiind cel aparţinând numitei D.E., cu referire la suprafaţa de 140 m.p., motiv pentru care, şi în raport de expertiza M.C.D. (administrată la fond), care confirmă individualitatea acestui bun, cu amplasament diferit de cel al vecinei, a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei instanţei de apel, ca şi în parte a sentinţei Tribunalului şi în urma rejudecarii cauzei, anularea în parte a dispoziţiei din 13 ianuarie 2006 emisă de Primarul Municipiului Ploieşti şi restituirea în natură a întregii suprafeţe de teren de 157 m.p. situată în Municipiul Ploiesti, strada E., judeţul Prahova, astfel cum a fost identificată în expertiza lui M.C.D.
Pârâta Primăria Municipiului Ploieşti a susţinut, în dezvoltarea recursului său, încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., că instanţa de apel a dispus restituirea unui teren în suprafaţă de 16,7 m.p. către reclamantă, fără ca acest teren să fie identificat prin expertiza topo administrată în cauză.
Planul de situaţie, anexa la raportul de expertiză topo S.A., a identificat o suprafaţă de 35 m.p. (conturul 4, 8, 9, 5) fără a individualiza suprafaţa de 16,7 m.p. dispusă a fi restituită în natură.
Hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată, întrucât acest teren constituie domeniu public al municipiului prin efectul legii, iar expertizele anterioare stabilesc că pe acest teren se afla un cămin de apă şi un stâlp de beton care susţine cabluri aeriene.
Expertiza administrată în apel, după casare cu trimitere, arată că acest teren este liber şi poate fi restituit în natură, în măsura în care regimul juridic al acestuia permite această măsură, fără a stabili cert dacă terenul dispus a fi restituit este liber şi poate fi supus acestei măsuri.
Recursurile sunt fondate.
Prin decizia nr. 7393 din 9 iulie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a dispus casarea deciziei Curţii de Apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel în scopul stabilirii dimensiunilor reale ale terenului ce poate fi restituit în natură şi a diferenţei nesusceptibile de o asemenea măsură, elemente absolut necesare la alegerea măsurilor reparatorii corespunzătoare. Instanţa de recurs a avut în vedere opiniile contradictorii ale lucrărilor de expertiză administrate în cauză, care generează dubii cu privire la dimensiunile exacte ale terenului susceptibil de restituire în natură şi a diferenţei pentru care trebuie acordate măsuri reparatorii în echivalent, ca şi pentru prevenirea unor posibile conflicte cu proprietarul terenului învecinat, scop în care a considerat necesară suplimentarea probatoriilor pentru lămurirea situaţiei de fapt în cauză.
În rejudecare, instanţa de trimitere a dispus refacerea lucrării de expertiză tehnică topografică întocmită de ing. S.A., care a conchis în sensul că parcelele de teren aparţinând reclamantei, respectiv cea care constituie proprietatea vecinei D.E., sunt distincte, fiind delimitate de trotuar în partea de sud, şi că diferenţa de teren între cel restituit în natură prin dispoziţia primarului şi cel solicitat a fi restituit de reclamantă este de 35 m.p., identificată pe amplasamentul S (4, 8, 9, 5), teren care este liber şi poate fi restituit în natura „în măsura în care regimul juridic al acestuia permite acest lucru";.
Din acest teren (astfel cum a fost individualizat prin schiţa anexă la raportul de expertiză), instanţa de apel, în raport de obiectul notificării, care a privit suprafaţa de 140 m.p. şi cea restituită prin dispoziţia contestată, a dispus restituirea în natură şi a suprafeţei de 16,7 m.p. (diferenţa până la 140 m.p.), aflată în continuarea celui restituit prin dispoziţia contestată.
Dispoziţia instanţei cu referire la suprafaţa restituită este dată însă cu încălcarea prevederilor art. 10, respectiv art. 11 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (cu referire la imobilele expropriate), aspect criticat prin recursul pârâtei, întrucât, prealabil stabilirii măsurii de restituire a bunului solicitat în procedura reglementată de această lege, este necesară identificarea bunului propus a fi restituit în natură.
În acest sens, dispoziţiile pct. 10.3 din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, dispun că „în toate cazurile entitatea învestită cu soluţionarea notificării are obligaţia, înainte de a dispune orice măsură, de a identifica terenul şi vecinătăţile şi totodată de a verifica destinaţia actuală a terenului solicitat şi a subfeţei acestuia pentru a nu afecta căile de acces, (...)"; ori existenţa unor amenajări de utilitate publică.
Aceasta întrucât, potrivit pct. 25.3 din acelaşi act normativ interpretativ al legii de reparaţie, dispoziţia de aprobare a restituirii în natură emisă în procedura legii speciale, este asimilată înscrisului sub formă autentică, constituie actul juridic de bază pentru efectuarea formalităţilor de publicitate imobiliară (de aceea este necesar ca dispoziţia/decizia de restituire să cuprindă datele de identificare a noului proprietar, a imobilului restituit, cu suprafeţele construite, terenul aferent şi vecinătăţile) şi de asemenea, constituie titlu executoriu, după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară.
Din acest motiv şi măsurile dipuse în cursul procedurii judiciare, etapă a procedurii speciale reglementate de legea specială, vizând restituirea bunului/ori parte a acestuia în natură, urmează să se supună aceloraşi reguli de stabilire şi identificare a bunului dispus a fi restituit în natură în cursul acestei proceduri, dispoziţia instanţei cu referire la această măsură având acelaşi caracter executoriu (specific de altfel procesului civil) şi impunând cu necesitate realizarea acestei operaţiuni de identificare şi individualizare a bunului propus a fi restituit în natură.
Or, în acest context, dispoziţia instanţei de apel de a restitui o suprafaţă de 16,7 m.p. din totalul de 35 m.p., fără a o identifica cu respectarea cerinţelor legale enunţate, şi în condiţiile în care se pretinde că pe amplasamentul menţionat (neindividualizat) s-ar afla amenajări ce-l fac impropriu restituirii, se vădeşte a fi dată cu încălcarea normelor legale enunţate, ceea ce determină incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat în recursul pârâtei şi care atrage, sub acest aspect, nelegalitatea hotărârii instanţei de apel.
Prin urmare, în scopul individualizării terenului propus a fi restituit în natură, a verificării existenţei/inexistenţei impedimentelor la restituire în natură, astfel cum sunt acestea determinate limitativ de legea specială, operaţiune imposibil a fi realizată în recurs în raport de structura acestei căi de atac şi limitele probaţiunii sale, în temeiul art. 312 C. proc. civ., cu referire la art. 314 C. proc. civ., va fi admis recursul pârâtei, precum şi recursul reclamantei (în scopul soluţionării unitare a cauzei), cu consecinţa casării deciziei Curţii de Apel şi trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Cu prilejul rejudecării cauzei, vor fi avute în vedere şi celelalte critici invocate în recursurile părţilor, care vor fi analizate ca apărări ale acestora în procesul de faţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de reclamanta M.V. şi de pârâta Primăria Municipiului Ploieşti împotriva deciziei nr. 122 din 21 aprilie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3134/2012. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 3163/2012. Civil → |
|---|
