ICCJ. Decizia nr. 3190/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamantul S.A., a chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând instanței să dispună obligarea pârâtului la acordarea despăgubirilor în cuantum de 700.000 euro pentru prejudiciul moral suferit în urma condamnării pe nedrept a defunctului sau tata S.N.G., condamnare cu caracter politic, la pedeapsa 15 ani muncă silnică pentru presupusa săvârșire a crimei de înaltă trădare prevăzută de art. 191 C. pen., a executării pedepsei pentru perioada 10 februarie 1949 - 26 ianuarie 1964, și a consecințelor cauzate de condamnare și executarea pedepsei.
Acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.
Prin Sentința civilă nr. 1651 din 10 noiembrie 2010 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, s-a admis în parte acțiunea și a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 100.000 euro, echivalent în lei dat la cursul B.N.R. din ziua plății, cu titlu de daune morale.
în motivarea soluției sale, tribunalul a reținut că, prin Sentința nr. 1058 din 13 septembrie 1949 a Tribunalului Militar București S.G. a fost condamnat la 15 de ani de închisoare - muncă silnică pentru "crimă de înaltă trădare de art. 209 C. pen. în vigoare la acea dată".
După cum rezultă din fișa matricolă penală, S.N.G. a fost arestat la 10 februarie 1949, iar din declarația de moarte și din adresa nr. 4029/1955 rezultă că a decedat la data de 22 februarie 1955 la Spitalul Penitenciarului Văcărești
Potrivit actelor de stare civilă reclamantul este fiul defunctului S.N.G.
Condamnarea aplicată autorului reclamantului reprezintă condamnare cu caracter politic în sensul prevăzut de art. 1 din Legea nr. 221/2009, ceea ce dă dreptul reclamantului, la despăgubiri, conform art. 5 din aceeași lege, pentru prejudiciul moral produs potrivit prevederilor speciale ale Legii nr. 221/2009.
împotriva sentinței au declarat apel pârâtul și Ministerul Public.
Prin Decizia nr. 449 A din 2 mai 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelurile, a schimbat sentința tribunalului, iar pe fond, a respins acțiunea.
în pronunțarea soluției sale, curtea de apel a reținut că acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 și a fost admisă în considerația acestui text.
Prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, prevederile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 respectiv temeiul de drept al acțiunii de față, a fost considerat neconstituțional.
Potrivit art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 dispozițiile declarate neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 zile de la publicarea Deciziei dacă în acest interval, Guvernul României nu pune de acord dispozițiile neconstituționale cu prevederile Constituției.
Decizia a fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, iar până la data pronunțării hotărârii Guvernul României nu a avut nicio inițiativă în sensul celor prevăzute de art. 31 din Legea nr. 47/1992, astfel că temeiul normativ pe care reclamantul și-a întemeiat cererea nu își mai produce efecte juridice.
Decizia Curții de Apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamant, care, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a formulat următoarele critici:
La data formulării cererii de chemare în judecată era în vigoare Legea nr. 221/2009, acesta fiind actul normativ care se aplică pe tot parcursul procesului.
Aplicarea cu efect retroactiv a deciziei Curții Constituționale este nelegală, față de principiul neretroactivității legii, prevăzut de art. 15 din Constituția României.
Se mai susține că, potrivit art. 20 din Constituția României, dacă instanțele constată că legile interne încalcă pactele și tratatele la care România este parte, sunt obligate să facă aplicarea celor internaționale mai favorabile.
Solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului reclamantului, iar pe fond, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.
Analizând decizia civilă recurată din perspectiva criticilor formulate și a Deciziei pronunțate în interesul Legii nr. 12/2011 a înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Contrar susținerilor recurentului, Curtea de Apel a dezlegat corect problema de drept care se pune în speță, respectiv aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii formulate în baza lor și dacă mai pot constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
Cu privire la efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat înalta Curte în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.
Conform art. 3307alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii sus-menționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.
Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.
Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu poate fi primită susținerea recurentului în sensul că, având în vedere că la data promovării acțiunii era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.
în speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui "bun" susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.
Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul aposteriori de constituționalitate.
De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.
Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.
De asemenea, nu se poate reține nici că prin aplicarea la speță a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 s-ar fi încălcat dispozițiile din pactele și tratatele internaționale la care România este parte, cum greșit se pretinde.
Principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.
Situația de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
în același timp, nu poate fi vorba despre o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație".
Este vorba așadar de garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statelor.
în speță însă, drepturile pretinse de reclamantă nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, după cum s-a arătat deja, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.
în concluzie, față de Decizia nr. 12/2011, obligatorie pentru instanțe în condițiile art. 3307alin. (4) C. proc. civ., în cuprinsul căreia, redat mai sus, s-a analizat aspectul privind respectarea principiului neretroactivității legii civile, prin aplicarea Deciziei nr. 13 58/2010 a Curții Constituționale proceselor în curs de judecată, precum și a principiului nediscriminării, nu se poate susține că soluționarea litigiului în raport de această decizie ar contraveni celor două principii, constituțional și convențional.
Față de toate aceste considerente, reținute prin raportare la Decizia în interesul Legii nr. 12/2011 a înaltei Curți de Casație și Justiție, hotărârea recurată apare ca fiind dată cu aplicarea corectă a normelor naționale și convenționale anterior analizate.
în consecință, recursul declarat de reclamant a fost respins ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3192/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3188/2012. Civil → |
|---|
