ICCJ. Decizia nr. 3192/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin Sentința civilă nr. 238A din 19 februarie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a fost admisă în parte cererea formulată de reclamantul J.P.L., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin primarul general, și s-a constatat că reclamantul este persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în echivalent valoric al imobilului situat în București, str. P.R., sector 2, în condițiile Legii nr. 10/2001, fiind respinsă ca nefondată cererea de restituire în natură.
Ulterior acestei hotărâri, s-a pronunțat Sentința civilă nr. 818 din 11 iunie 2010 prin care a fost admisă cererea reclamantului, în sensul că potrivit art. 2811C. proc. civ s-a lămurit dispozitivul Sentinței civile nr. 238A din 19 februarie 2010, astfel: dispune acordarea către reclamant a sumelor reprezentând echivalentul imobilului, în condițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001.
Prin Decizia nr. 727 A din 30 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de pârât împotriva sentinței primei instanțe.
Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel a reținut că prima instanță a fost sesizată cu cererea prin care reclamantul a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin primarul general, acesta să fie obligat la restituirea în natură a părții din dreptul de proprietate asupra imobilului situat în str. P.R., sector 2, iar pentru partea din dreptul de proprietate pentru care, potrivit Legii nr. 10/2001, restituirea în natură nu mai este posibilă, întrucât s-au încheiat contracte de vânzare-cumpărare, să se dispună acordarea de despăgubiri, în condițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată.
S-a constatat că instanța de fond a analizat din perspectiva Legii nr. 10/2001, atât calitatea de unic moștenitor a reclamantului al fostului proprietar al imobilului, cât și situația de fapt, că acesta a adresat notificarea din 20 iulie 2001 emisă de B.E.J. E. & P. Primăriei municipiului București, cerere nesoluționată până la data promovării acțiunii în justiție, deși reclamantul a făcut dovada efectuării demersurilor pentru a cunoaște stadiul de soluționare a notificării.
Instanța de apel a mai reținut că declarația pe proprie răspundere anexată în dosarul administrativ, atestă că reclamantul nu a primit despăgubiri pentru imobilul naționalizat, iar pe de altă parte, apelantul pârât nu a declarat apel împotriva Sentinței civile nr. 818 din 11 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin care a fost lămurit dispozitivul sentinței, în sensul că s-a dispus acordarea către reclamant a sumelor reprezentând echivalentul imobilului, în condițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, despăgubiri ce urmează a fi calculate cu respectarea prescripțiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul București, prin primarul general, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
în dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a susținut că reclamantul ar fi trebuit să completeze dosarul constituit în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru a face pe deplin dovada calității de persoană îndreptățită.
Recurentul a mai susținut că nu s-au făcut dovezi în sensul că reclamantul a primit despăgubiri pentru imobilul în litigiu, potrivit acordurilor internaționale încheiate de România în conformitate cu dispozițiile art. 5 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, potrivit cărora nu sunt îndreptățite la restituirea în natură sau la măsuri reparatorii în echivalent persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate de țara noastră privind reglementare a problemelor financiare în suspensie.
Examinând recursul declarat de pârât, înalta Curte constată următoarele:
Comunicarea Deciziei recurate nr. 727 A din 30 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a realizat la data de 7 februarie 2011 către pârâtul Municipiul București, prin primarul general, astfel cum rezultă din dovada de îndeplinire a procedurii de comunicare.
Termenul de declarare și motivare a recursului este de 15 zile de la comunicarea deciziei recurate, termen care se calculează pe zile libere, iar potrivit art. 301 coroborat cu art. 101 alin. (1) C. proc. civ., acesta s-a împlinit la data de 23 februarie 2011, într-o zi lucrătoare.
Cererea de recurs a fost depusă la 8 aprilie 2011, conform vizei de primire aplicate de Curtea de Apel București, cu depășirea termenului de recurs, motiv pentru care intervine sancțiunea decăderii prevăzută de art. 103 C. proc. civ., cât timp partea recurentă nu a invocat și dovedit o împrejurare mai presus de voința sa, care să o fi împiedicat să exercite în termenul legal calea de atac a recursului.
Față de cele arătate, fără să se analizeze motivele de recurs formulate de pârâtul Municipiul București, prin primarul general, s-a privit ca tardiv recursul, și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a fost respins ca atare.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3194/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3190/2012. Civil → |
|---|
