ICCJ. Decizia nr. 3193/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin Sentința civilă nr. 191 din 15 februarie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, contestația reclamantelor B.T.V.E. și A..T.S.A.
în fapt, s-a reținut că prin notificarea nr. X/2000, contestatoarele au solicitat măsuri reparatorii sub forma despăgubirilor bănești pentru terenul în suprafață de 14.300 mp, situat în comuna Bran, sat Sohodol, înscris în CF nr. X a localității Sohodol.
Notificarea a fost soluționată prin Decizia nr. 566 din 07 martie 2002 emisă de SC E. SA cu motivarea că terenul nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001, din terenul revendicat doar suprafața de 1.400 mp fiind ocupată de F.E.T.S. - Sucursala Brașov, această filială înscriind dreptul de proprietate în favoarea statului, respectiv, dreptul său de administrare operativă.
împotriva acestei decizii, contestatoarele nu au formulat contestație în condițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, ci doar o cerere pe care au adresat-o unității notificate prin care își arătau nemulțumirea față de Decizia nr. 566 din 7 martie 2002.
Astfel, Decizia nr. 566/2002 a devenit definitivă, iar soluția unității notificate nu mai poate fi contestată.
Faptul că, la solicitarea notificatoarelor, intimata a emis o nouă decizie prin care a reiterat motivele deciziei inițiale, nu înseamnă că li se poate deschide acestora calea de atac a contestației.
Prin Decizia civilă nr. 243 A din 08 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a admis apelul reclamantelor, a desființat sentința primei instanțe și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
S-a reținut că reclamantele au formulat o contestație împotriva Deciziei nr. 566 din 07 martie 2002, prin care s-a respins notificarea acestora, contestație ce apare ca introdusă în termen, fiind înregistrată la unitatea emitentă sub nr. Y/2002.
în raport cu prevederile art. 24 ale Legii nr. 10/2001, în forma în vigoare la data emiterii acesteia, contestația apare ca fiind greșit îndreptată, numai că, prin atitudinea adoptată de SC E. SA și, ulterior, de succesoarea sa, SC H. SA a fost indusă apelantelor o stare de confuzie în privința drepturilor și procedurilor prescrise de lege, creându-le convingerea că faza administrativă nu a fost încă epuizată.
în cuprinsul Deciziei nr. 566 din 07 martie 2002 nu se specifică natura actului emis, calea de urmat pentru contestarea acestuia, termenul și organul judiciar competent să soluționeze contestația.
Contestația formulată a fost înregistrată la SC E. SA fără a fi direcționată instanței de judecată competentă, cu informarea corespunzătoare a reclamantelor, așa cum ar fi impus o atitudine de totală bună-credință.
SC E. SA a soluționat ea însăși contestația, substituindu-se astfel instanței judecătorești.
Mai mult, societatea a continuat să poarte corespondență cu reclamantele, iar la data de 13 august 2002, le-a informat că, urmare a unor modificări organizatorice adoptate în baza H.G. nr. 554/2002, dosarul a fost predat SC H. SA - Sucursala Sibiu, urmând ca demersurile viitoare să fie îndreptate la această societate.
S-a emis totodată o nouă decizie - Decizia nr. 470 din 7 august 2009 - în care s-a indicat că aceeași notificare a mai fost soluționată prin Decizia nr. 566 din 7 martie 2002, reiterându-se și motivele de respingere.
Această decizie a fost contestată de reclamante în termenul legal, cu respectarea procedurii prevăzută de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, decizia conținând și specificațiile necesare privitoare la termenul de contestare și organul competent să soluționeze o eventuală contestație.
Observând că reclamantele nu au beneficiat de o cercetare pe fond a pretențiilor lor de către un organ judiciar, Curtea a apreciat că în asigurarea respectării dreptului lor de acces la instanță, se impune soluția adoptată.
împotriva deciziei instanței de apel a formulat cerere de recurs la data de 08 iunie 2011, pârâta SC H. SA, prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:
Pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a susținut că interpretarea instanței, conform căreia prin introducerea contestației la o altă entitate, alta decât instanța judecătorească, coroborat cu nedirecționarea ei la instanța judecătorească competentă, nu s-ar fi respectat dreptul reclamantelor de acces la instanță, este în contradicție totală cu prevederea legală expres invocată, instanța de apel nefiind abilitată să judece în echitate, cum este cazul procedurilor arbitrale, ci pe baza și în temeiul normelor de drept material și procesual.
Din conținutul art. 24 din Legea nr. 10/20012001 - în forma în vigoare la data emiterii primei decizii - nu rezultă această obligație și nici nu se poate aprecia că, în situația de față, a existat o atitudine de rea-credință din partea pârâtei.
în mod greșit instanța de apel a considerat că, neprocedându-se în acest fel de către SC E. SA, reclamantele sunt îndreptățite să fie repuse în termenul de soluționare a contestației, în condițiile în care contestatoarele nu au investit instanța de fond cu o astfel de cerere de repunere în termen.
în drept, au fost avute în vedere prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Din interpretarea articolului, nu rezultă că o contestație formulată împotriva unei decizii de respingere a notificării adresată în mod direct unității emitente, și nu către instanța judecătorească, cum prevede în mod expres Legea nr. 10/2001, poate fi transmisă de instituția respectivă instanței de judecată.
Reclamantele aveau obligația să cunoască prevederile Legii nr. 10/2001, ele neputând aduce drept argument necunoașterea legii.
Prin adresa nr. 5307/24.05.2002, SC E. SA le-a recomandat reclamantelor să se adreseze instanței judecătorești în temeiul art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001.
în mod eronat s-a reținut că, prin corespondența purtată între cele două părți referitoare la modificările organizatorice intervenite ca urmare adoptării H.G. nr. 554/2002, reclamantelor li s-a întărit convingerea că faza administrativă de soluționare a notificării nu s-a epuizat.
Recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
în drept, potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 "decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității investite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare."
Cât timp în cuprinsul primei decizii emisă de pârâtă - Decizia nr. 566 din 7 martie 2002 - nu s-a specificat natura actului emis, calea de urmat pentru contestarea acestuia, termenul și organul judiciar competent să soluționeze contestația, aceasta nu poate produce nici un efect juridic în privința situației reclamantelor.
La această concluzie a condus inclusiv atitudinea pârâtei care, primind contestația reclamantelor, nu a direcționat-o instanței de judecată competentă, așa cum ar fi impus o atitudine de totală bună-credință.
Mai mult, pârâta SC E. SA a soluționat ea însăși contestația, substituindu-se astfel instanței judecătorești, continuând în același timp să poarte corespondență cu reclamantele.
Emiterea Deciziei nr. 470 din 7 august 2009, în condiții de regularitate procedurală - decizia conținând și specificațiile necesare privitoare la termenul de contestare și organul competent să soluționeze o eventuală contestație - a dat posibilitatea reală și efectivă, reclamantelor, să urmeze procedura prevăzută de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Instanța de apel și-a fundamentat soluția nu numai pe considerente de drept intern, redate în paragrafele anterioare, ci și pe dispoziții convenționale, apreciindu-se cu justețe că reclamantele nu au beneficiat de o cercetare pe fond a pretențiilor lor, situație în care trebuie asigurat dreptul efectiv de acces la o instanță de judecată.
Nu poate fi primită nicio critică pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât instanța de apel nu a judecat în echitate, ci pe baza și în temeiul unor norme de drept material și procedural speciale, corect identificate.
Chiar dacă recurenta-pârâtă nu avea obligația de a înainta contestația formulată împotriva primei decizii de respingere a notificării, adresată în mod direct unității emitente, instanței de judecată, circumstanțele cauzei pendinte redate anterior converg spre o astfel de atitudine de totală bună-credință.
Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul pârâtei, ca nefondat.
Pe temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., fiind în culpă procesuală evidentă, va obliga recurenta-pârâtă la plata către intimații B.T.V.E. și A.T.S.A. a câte 1.000 RON pentru fiecare, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.
Pentru a statua asupra cheltuielilor de judecată s-a avut în vedere atât dispozițiile de drept intern - dispozițiile art. 132 din Statutul profesiei de avocat, art. 274 alin. (1) și (3) C. proc. civ. - cât și principiile stabilite de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care au impus ideea de principiu că onorariul avocatului poate fi încuviințat de instanța de judecată, ca și cheltuială de judecată, dacă este necesar (activitatea desfășurată de avocat este utilă instanței de judecată), real și rezonabil.
înalta Curte a apreciat că un onorariu de avocat de 1.000 RON pentru fiecare intimată a fost suficient și rezonabil pentru a sancționa culpa procesuală a recurentei-pârâte.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3199/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3198/2012. Civil → |
|---|
