ICCJ. Decizia nr. 3200/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin Sentința nr. 1224/PI din 17 mai 2010 a Tribunalului Timiș, secția civilă, s-a admis în parte acțiunea formulată și precizată de reclamanții T.A. și M.M., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș și a fost obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 100.000 euro, cu titlu de despăgubiri pecuniare pentru prejudiciul moral suferit de ei și ai lor autori, prin dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu în Bărăgan - în perioada comunistă, zis altfel, a puterii totalitare instalată la 6 martie 1945 - în condițiile Deciziei nr. 200/1951, fiind respins în rest demersul judiciar.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, reclamanții legitimează calitatea de a accede la beneficiul măsurilor reparatorii prevăzute de Legea cu nr. 221/2009, fiind deportați împreună cu familia lor (compusă la acea epocă, din reclamanți, tată și bunici paterni).
Astfel, tribunalul a reținut că reclamanții legitimează calitatea de a pretinde compensații pecuniare pentru prejudiciul moral suferit atât în nume propriu cât și în calitate în calitate de descendenți de gradul I (după părinți), și, respectiv, descendenți de gradul II (după bunici).
Totodată, instanța de fond a constatat că măsura deportării în Bărăgan luată față de reclamanți și familia acestora se circumscrie ipotezei particularizate de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, care menționează expres Decizia M.A.I. nr. 200/1951 printre actele normative incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter politic.
Dintre măsurile reparatorii reglementate de lege, petiționarul a optat atât pentru despăgubiri morale, reglementate de art. 5 lit. a) apartenent aceleiași Legi cu nr. 221/2009, cât și pentru despăgubiri materiale constând în contravaloarea bunurilor mobile pretins confiscate urmare a deportării.
Tribunalul a reținut că Legea nr. 221/2009 prevede în mod expres repararea prejudiciului moral cauzat atât prin condamnările cu caracter politic pronunțate în perioada de referință a legii cât și pentru măsurile administrative abuzive cu caracter politic dispuse în aceeași perioadă.
în raport de criteriile generale privind cuantificarea prejudiciilor morale, de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (a se vedea cauzele Rotariu contra României, Sabău și Pîrcălab contra României) și având în vedere și celelalte criterii stabilite de legiuitor în corpul aceluiași art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, respectiv dacă reclamantul și/sau membrii familiei sale au beneficiat sau nu de drepturile conferite de Decretul-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, tribunalul a constatat că, în speță, suma de 100.000 de euro reprezintă o satisfacție rezonabilă și proporțională cu prejudiciul moral suferit atât personal de reclamanți, cât și pentru cel încercat de autorii lor, urmând a admite numai în parte demersul judiciar inițiat de aceștia în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.
în ceea ce privește daunele materiale, prima instanță a reținut că, din lecturarea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea cu nr. 221/2009, rezultă că legiuitorul a înțeles să coreleze aceste dispoziții cu o altă Lege specială cu caracter reparator - cea cu nr. 10/2001, statuând că bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau, după caz, ca efect al măsurii administrative abuzive se restituie în temeiul noii legi reparatorii dacă nu au fost deja retrocedate, în natură, sau în echivalent în cadrul procedurii speciale reglementate de cel dintâi act normativ.
Cum însă domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001 vizează, prin excelență, imobilele "preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor", rezultă cu îndestulătoare evidență că legiuitorul a vizat aceeași sferă de incidență cu cea a actului normativ la care face trimitere. Altfel spus, în identificarea bunurilor ce ar putea fi restituite în temeiul Legii cu nr. 221/2009 (dacă nu s-au acordat deja măsuri reparatorii în baza legii speciale anterioare), instanțele au a se călăuzi după dispozițiile art. 2 în corelație cu cele ale art. 6 apartenente Legii cu nr. 10/2001 și care circumscriu categoria imobilelor ce cad sub incidența acestui act normativ, și, pe cale de consecință, a retroceda numai acele bunuri imobile ce se subsumează sferei de aplicare a Legii cu nr. 10/2001 (nu și a altei legi reparatorii speciale, cum se privește a fi Legea cu nr. 18/1991, nemenționată însă de legiuitor), bineînțeles, sub rezerva îndeplinirii și a celorlalte cerințe: să fi fost confiscate prin hotărârea de condamnare, ori ca efect al măsurilor administrative abuzive, și să nu se fi obținut deja, în condițiile Legii 10/2001, măsuri reparatorii (în natură sau în echivalent).
Tribunalul a mai arătat că, este adevărat că alin. (2) al art. 6 din Legea cu nr. 10/2001 se referă și la utilaje și instalații dar condiționează restituirea acestora de preluarea lor odată cu imobilul pe care l-au deservit, precum și de existența lor în natură la data formulării cererii de restituire - concluzie ce se desprinde din alin. (3) al aceluiași text de lege, singura excepție de la această regulă constituind evidențierea lor în patrimoniul unor societăți comerciale.
în speță însă, se solicită compensații pecuniare pentru bunurile materiale mobile pretins a fi fost confiscate de autorități, ceea ce, prin raportare la argumentele ce preced, exclude incidența în cauză a măsurilor reparatorii reglementate de art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.
Prin Decizia nr. 763 din 14 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, -secția civilă, au fost admise apelurile declarate de reclamanții T.A., M.M., de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, a fost anulată hotărârea atacată și trimisă cauza pentru rejudecare la Tribunalul Timiș.
Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că apelul declarat de către reclamanți este întemeiat, sub aspectul modului de soluționare a petitului din acțiunea introductivă privind acordarea despăgubirilor materiale.
Astfel, instanța de apel a reținut că, în conformitate cu prevederile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, acordarea de despăgubiri materiale este posibilă dacă au existat bunuri confiscate și, dacă, aceste bunuri nu au fost restituite sau nu au fost obținute despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.
Ca atare, domeniul de aplicare a Legii nr. 221/2009, presupune verificarea îndeplinirii condiției existenței unor bunuri confiscate, indiferent că acestea sunt mobile sau imobile, urmare a aplicării măsurii represive și, apoi, condiția privind restituirea bunurilor respective sau a obținerii unor despăgubiri prin echivalent.
Prin urmare, instanța de apel a reținut că acest petit al acțiunii introductive nu putea fi respins pe ideea de inadmisibilitate deoarece ar viza domeniul Legii nr. 10/2001, ci prima instanță trebuie să examineze în fond în ce măsură sunt îndeplinite condițiile legale menționate mai sus și pot fi acordate sau nu despăgubirile materiale.
Curtea de Apel a mai arătat că intenția legiuitorului nici nu putea fi alta pentru că, prin această reglementare specială a Legii nr. 221/2009, nu s-a urmărit o suprapunere cu un alt domeniu de reglementare specială consacrat prin Legea nr. 10/2001.
Totodată, s-a arătat că, cu ocazia rejudecării instanța de trimitere va face aplicarea Deciziilor Curții Constituționale nr. 1354 și 1358/2010, dar și a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, prevederi legale care nu au fost declarate neconstituționale, fiind în vigoare.
în ceea ce privește apelul declarat de către pârât, cât și apelul Parchetului, instanța de apel a reținut că, deși vizează alte temeiuri juridice decât apelul reclamanților, pentru asigurarea unității de judecată, în cauză, vor fi admise toate apelurile, neputându-se realiza, cu ocazia reluării judecății o separare a regimului juridic invocat de către părțile procesului.
împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, indicând dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.
în dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a arătat că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Astfel, s-a arătat că, în ceea ce privește capătul de cerere vizând acordarea unor despăgubiri morale în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cauza se afla în stare de judecată pe fond în fața instanței de apel, Curtea de Apel Timișoara neavând niciun motiv pentru care să nu soluționeze apelurile formulate pe fondul cauzei pe acest capăt de cerere.
Criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. au privit următoarele aspecte:
Cu referire la capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor morale, recurentul a arătat că în prezent acțiunea reclamanților este lipsită de temei legal, având în vedere că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.O. nr. 761/15.11.2010, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Referitor la capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor materiale pentru bunurile mobile pretins confiscate ca efect al măsurii administrative, recurentul a susținut că sentința tribunalului este corectă, în sensul că art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 vizează doar despăgubirile pentru bunurile imobile și, mai mult, doar imobilele ce fac obiectul Legii nr. 10/2001.
Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, înalta Curte reține următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat obligarea pârâtului și la plata de despăgubiri materiale pentru bunurile confiscate ca efect al strămutării.
Această pretenție a fost întemeiată pe prevederile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, care reglementează dreptul oricărei persoane ce a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic de a solicita acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, "dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare".
Din condiția impusă de legiuitor pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate, și anume aceea ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005, rezultă că numai echivalentul bănesc al bunurilor ce intră în domeniul de reglementare al Legii de reparație nr. 10/2001, modificată și completată prin Legea nr. 247/2005, poate fi solicitat în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009. Numai în acest fel se justifică trimiterea expresă făcută de legiuitor, în cuprinsul normei citate, la prevederile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005.
Or, în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001, astfel cum aceasta a fost modificată și completată prin Legea nr. 247/2005, nu intră decât terenurile și construcțiile (imobile prin natură) și utilajele și instalațiile preluate odată cu imobilul (imobilele prin destinație). în acest sens sunt dispozițiile art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora:
"(1) Prin imobile, în sensul prezentei legi, se înțeleg terenurile, cu sau fără construcții, cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării în mod abuziv, precum și bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în aceste construcții.
(2) Măsurile reparatorii privesc și utilajele și instalațiile preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse."
în consecință, în baza art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru bunurile imobile care se subsumează sferei de aplicare a Legii nr. 10/2001, respectiv terenuri și construcții (imobile prin natură) și utilaje și instalații preluate odată cu imobilul (imobile prin destinație).
în prezenta cauză, prima instanță a reținut că nu sunt incidente dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, fără însă a face nicio verificare a situației de fapt, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului cauzei.
Prin urmare, în mod corect instanța de apel a constatat că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea stabilirii și identificării bunurilor confiscate și apoi, în funcție de rezultatul acestor verificări, să examineze în fond în ce măsură sunt îndeplinite condițiile legale sus-menționate și pot fi acordate sau nu despăgubirile materiale.
Criticile formulate de pârât referitoare la incidența în speță a efectelor Deciziei nr. 1358/2010 pronunțată de Curtea Constituțională nu pot fi primite în această fază procesuală, atâta timp cât sentința a fost desființată în tot, iar cauza trimisă spre rejudecare, instanța de apel dând îndrumări în sensul acesta, respectiv ca prima instanță, cu ocazia rejudecării, să facă aplicarea în cauză a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1354 și 1358/2010, soluție ce este în acord și cu Decizia nr. 12/2011 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii.
Totodată, se constată că instanța de apel nu a încălcat vreo normă de procedură prevăzută sub sancțiunea art. 105 alin. (2) C. proc. civ., apreciind în mod legal și temeinic că este necesară soluționarea unitară a cauzei.
Având în vedere considerentele expuse, recursul declarat a fost respins, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3203/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3199/2012. Civil → |
|---|
