ICCJ. Decizia nr. 3203/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin Sentința civilă nr. 1291 din 20 octombrie 2010, Tribunalul Vaslui, secția civilă, a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul C.A.A., în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.
A fost obligat pârâtul să achite reclamantului suma de 15.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru daune morale.
S-a luat act de retragerea cererii reclamantului privind obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru daune materiale reprezentând: veniturile neîncasate de C.G.A. pe perioada lipsirii de libertate, contravaloarea lipsei de folosință pentru 22 ha teren și 1/2 din locuința acestuia, restituirea integrală a averii defunctului C.G.A. și cheltuielile judiciare încasate de către stat.
A fost obligat pârâtul să achite reclamantului suma de 1.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut că reclamantul C.A.A., născut la data de 01 aprilie 1955, este fiul lui C.G.A. și C.M. C.G.A. a decedat la data de 05 ianuarie 1973, iar C.M. a decedat la data de 13 octombrie 1993.
Prin Sentința penală nr. 137 din 20 martie 1958, tatăl reclamantului, C.A., a fost condamnat la pedeapsa de 6 ani închisoare corecțională pentru săvârșirea delictului de uneltire contra ordinii sociale, prevăzut de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen. în temeiul dispozițiilor art. 25 C. pen. s-a dispus confiscarea totală a averii condamnatului, iar conform art. 59, 58 pct. 2 și 3 C. pen., condamnații au suportat și câte 5 ani de interdicție corecțională.
De asemenea, au fost obligați condamnații să plătească statului câte 300 RON cheltuieli corecționale și s-a socotit detenția preventivă de la 05 ianuarie 1958, la zi.
S-a reținut în sarcina lui C.G.A. că ar fi redactat o cerere, în ciornă, în numele cetățenilor din comuna Bălășești, prin care aceștia cereau să se retragă din G.A.C. și a instigat direct cetățenii în acest sens prin aceea că, la sfârșitul lunii decembrie 1957, la o ședință organizată de către organele de partid și ale Sfatului Popular s-a ridicat și a purtat unele discuții tendențioase, afirmând că G.A.C.-urile nu sunt bune și să li se dea pământul înapoi.
C.G.A. a fost arestat la data de 05 ianuarie 1958 și grațiat, conform Decretului nr. 772/1962.
Condamnarea suferită de tatăl reclamantului constituie de drept condamnare cu caracter politic, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009. Reclamantul este fiul condamnatului politic, motiv pentru care are calitatea de persoană îndreptățită la această reparație, fiind aplicabile prevederile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.
Față de aceste considerente și de situația de fapt reținută, tribunalul a constatat că cererea reclamantului privind acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit este întemeiată în parte, în condițiile în care cuantumul despăgubirilor pentru daune morale solicitat de către reclamant este exagerat, apreciind că suma de 15.000 euro reprezintă o despăgubire echitabilă pentru prejudiciul moral suferit de autorul reclamantului.
Văzând dispozițiile art. 246 C. proc. civ., tribunalul a luat act de retragerea cererii reclamantului privind obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru daune materiale reprezentând: venituri neîncasate de C.G.A. pe perioada lipsirii de libertate, contravaloare lipsă de folosință pentru 22 ha teren și 1/2 din locuința acestuia, restituire integrală a averii defunctului C.G.A. și cheltuieli judiciare încasate de către stat.
în temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., a fost obligat pârâtul să achite reclamantului suma de 1.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, anume onorariu apărător ales, conform chitanței depuse la dosar.
Prin Decizia nr. 56 din 29 aprilie 2011 a Curții de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Vaslui și a fost schimbată în parte sentința primei instanțe, în sensul că a fost respinsă acțiunea reclamantului C.A.A. în ceea ce privește obligarea pârâtului la plata de daune morale.
A fost păstrată dispoziția din sentință referitoare la retragerea cererii reclamantului de obligare a pârâtului la plata de daune materiale.
A fost respins apelul declarat de reclamantul C.A.A. împotriva aceleiași sentințe.
A fost respinsă cererea apelantului de obligare a intimatului la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a României a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale.
Decizia Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, astfel că cererea formulată de reclamant nu mai are fundamentare legală, câtă vreme prevederile legale pe care se întemeiază și-au încetat existența după expirarea termenului de 45 zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale în M. Of. al României ca urmare a necorelării lor cu dispozițiile Constituției de către Parlament.
Instanța de apel a arătat că, este adevărat că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor și că, în prezenta cauză, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a intervenit după pronunțarea sentinței apelate, însă reclamantul nu dobândise o speranță legitimă în acordarea daunelor morale deoarece, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, - cauza Slavov contra Bulgariei - "dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia".
împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul C.A.A., indicând dispozițiile art. 304 pct. 7 - 9 C. proc. civ.
în dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a arătat că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 126 alin. (1) din Constituția României, conform căruia justiția se realizează prin înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege.
în acest sens, a arătat că instanța de apel nu a avut în vedere soluțiile pe care le pronunțase instanța supremă în alte cauze similare.
Recurentul a mai arătat că prin soluția pronunțată de instanța de apel au fost încălcate acele dispoziții din Convenția Europeană a Drepturilor Omului a căror aplicare a făcut-o prima instanță.
Recurentul a invocat și incidența art. 6.1 din Convenție privind încălcarea dreptului de acces la o instanță independentă și parțială.
De asemenea, a susținut că, tocmai pentru că nu beneficiase de Decretul-Lege nr. 118/1990, nu intra sub incidența deciziei Curții Constituționale și nu se punea problema unei duble reparații.
Recurentul a arătat și că instanța de apel nu a analizat motivele de apel pe care le-a formulat, iar sub acest aspect soluția apare ca nemotivată.
Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate și de decizia în interesul Legii nr. 12/2011, înalta Curte reține următoarele:
Contrar susținerilor recurentului, Curtea de Apel a dezlegat corect problema de drept care se punea în speță, aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecății, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.
în raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 3307alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care, la această dată, era deja pronunțată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.
Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a0 din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.
în speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri.
Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.
De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.
Situația de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul "discriminării" constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.
Referitor la relevanța Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 în raport de dispozițiile din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența creată în legătură cu acestea, susținerile recurentului sunt, de asemenea, neîntemeiate.
într-adevăr, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituția României, în caz de neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
în speță, însă, înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii promovat în legătură cu problema de drept în discuție, a procedat la examinarea efectelor deciziei Curții Constituționale inclusiv din perspectiva diferitelor texte din Convenție care au legătură cu problema supusă analizei, ajungând la concluzia, deja redată, că, în cazul în care solicitantul nu beneficiază de o hotărâre definitivă care să stabilească dreptul său la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 - 15 noiembrie 2010, această decizie își produce efectele, partea neavând "un bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenție.
Decizia înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 3307C. proc. civ., inclusiv din perspectiva concluziilor rezultate în urma analizei efectelor deciziei Curții Constituționale raportat la diferitele texte din Convenția Europeană, așa încât acest aspect nu mai poate fi rediscutat în prezenta cauză, cu consecința unei alte interpretări pe care intenționează să o obțină recurentul.
în ceea ce privește criticile referitoare la neanalizarea motivelor de apel formulate, se constată că acestea nu sunt întemeiate, de vreme ce, dându-se eficiență deciziei Curții Constituționale, nu se mai justifica analizarea acestora.
Având în vedere considerentele expuse, s-a reținut că, în mod legal, Curtea de Apel a făcut aplicarea la speță a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, astfel că recursul reclamantului a fost respins, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3205/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3200/2012. Civil → |
|---|
