ICCJ. Decizia nr. 3201/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin Sentința civilă nr. 1330/PI din 26 mai 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția civilă, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamantul S.L., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice și a fost obligat pârâtul la plata sumei de 50.000 euro, în echivalent în lei la data plății, cu titlu de despăgubiri pentru daunele morale cauzate reclamantului, fiind respinsă acțiunea în rest.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamantul a învestit instanța de judecată cu acțiunea pendinte, având ca obiect acordarea de daune morale pentru suferințele îndurate personal, efect al condamnării sale prin Sentința penală nr. 348 din 29 aprilie 1954 a Tribunalului Militar București, în baza art. 190 alin. (1) C. pen. combinat cu art. 8 din Decretul nr. 199/1950, la 16 ani muncă silnică și 6 ani degradare civică.
Tribunalul a constatat, în lumina stării de fapt dovedite, că reclamantul legitimează calitatea de a accede la beneficiul măsurilor reparatorii prevăzute de Legea cu nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, fiind, fără dubiu, una și aceeași persoană cu cea supusă condamnării supra evidențiate în perioada de referință a Legii nr. 221/2009.
Având în vedere prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 conform cărora "constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute în art. 190 C. pen. din 1936" și "Decretul nr. 199/1950", tribunalul a constatat că situația de fapt invocată și probată de reclamant se grefează întocmai pe ipoteza de text, el fiind supus în baza art. 190 C. pen. și Decretului nr. 199/1950, unei condamnări, ce se încadrează noțiunii de condamnare de drept în accepția normei enunțate, împrejurare ce îi legitimează calitatea de a pretinde reparații conform Legii nr. 221/2009.
Cum, dintre măsurile reparatorii reglementate de lege, reclamantul a optat pentru despăgubiri morale, reglementate de art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, prima instanță a reținut că articolul de lege amintit prevede expres acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, astfel că solicitarea în acest sens a reclamantului este întemeiată.
în raport de criteriile generale privind cuantificarea prejudiciilor morale, de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (a se vedea cauzele Rotariu contra României, Sabău și Pîrcălab contra României) și având în vedere și celelalte criterii stabilite de legiuitor în corpul aceluiași art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, respectiv dacă reclamantul a beneficiat sau nu de drepturile conferite de Decretul-Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, tribunalul a constatat că, în speță, reclamantul a beneficiat de drepturile conferite de Decretul-Lege nr. 118/1990, pentru perioada 08 august 1953 - 18 iunie 1956, cât s-a aflat în detenție și a apreciat că suma de 50.000 de euro pentru suferința cauzată reclamantului prin privarea sa de libertate și atingerile aduse valorilor strâns legate de persoană, cum și stigmatul purtat mai apoi toată viața, după eliberare, reprezintă o satisfacție rezonabilă și proporțională cu prejudiciul moral suferit personal,
Prin Decizia nr. 685/A din 5 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, a fost respins apelul declarat de apelanții S.M., S.I.E. și S.B., în calitate de moștenitori ai reclamantului S.L. (decedat) și au fost admise apelurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Timiș și Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș împotriva sentinței primei instanțe, care a fost schimbată, în sensul că a fost respinsă acțiunea civilă formulată de reclamantul S.L. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice; fără cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
în ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, instanța de apel a avut în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție [prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992], potrivit cărora "Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției".
De asemenea, s-a reținut că sunt aplicabile speței și dispozițiile art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale [art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009] cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii reclamantului, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea de Apel a apreciat că se impune în cauză soluția admiterii apelului pârâtului și a Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș, cu consecința schimbării sentinței și respingerii acțiunii reclamantului.
S-a reținut că această soluție se impune, chiar dacă pricina se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.
Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului.
împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanții S.M., S.l.E. și S.B. - moștenitorii reclamantului S.L. (decedat), indicând dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.
în dezvoltarea motivelor de recurs, recurenții au arătat că hotărârea instanței de apel este nelegală sub aspectul respingerii cererii de chemare în judecată referitor la acordarea de despăgubiri morale.
Astfel, recurenții au susținut că instanța de apel, în mod greșit, a respins solicitarea de acordare a despăgubirilor morale și că instanța trebuia să facă aplicarea prevederilor constituționale cuprinse în art. 20.
Totodată, recurenții au considerat că decizia Curții Constituționale nesocotește în mod vădit prevederile art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fapt ce impune aplicarea de către instanță a prevederilor Convenției.
Recurenții au arătat că, prin neacordarea despăgubirilor pentru daunele morale pe motiv că temeiul juridic al cererii a fost declarat neconstituțional, s-ar încălca principiul constituțional al egalității de tratament în fața legii și s-ar crea situații juridice discriminatorii față de persoanele care au obținut hotărâri definitive, ceea ce ar contraveni art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
De asemenea, recurenții au susținut că, chiar dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai produce efecte juridice, cererile în justiție întemeiate pe acest text de lege sunt admisibile și în virtutea art. 998 - 999 C. civ.
Recurenții au apreciat și că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol (în primă instanță sau căi de atac) la data pronunțării sale, având în vedere că la data introducerii cererii de chemare în judecată în temeiul art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 s-a născut un drept la acțiune, astfel că legea aflată în vigoare la momentul introducerii acțiunii este aplicabilă pe tot parcursul procesului, în acord cu principiul neretroactivității.
Pe de altă parte, recurenții au arătat că nu poate fi reținut nici argumentul conform căruia prin aplicarea prevederilor Legii nr. 221/2009 s-ar ajunge la o dublă reparare a prejudiciului moral, în raport de Decretul-Lege nr. 118/1990.
Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate și de decizia în interesul Legii nr. 12/2011, înalta Curte reține următoarele:
Cu prioritate, se constată că, deși recurentul a invocat și dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nu au fost formulate critici care să permită încadrarea în acest motiv de nelegalitate.
Contrar susținerilor recurenților, Curtea de Apel a dezlegat corect problema de drept care se punea în speță, aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecății, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.
în raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 3307alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care, la această dată, era deja pronunțată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.
Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.
în speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanții nu erau titularii unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul lor la despăgubiri.
Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.
De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.
Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Situația de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul "discriminării" constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.
Referitor la relevanța Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 în raport de dispozițiile din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența creată în legătură cu acestea, susținerile recurenților sunt, de asemenea, neîntemeiate.
într-adevăr, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituția României, în caz de neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
în speță, însă, înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii promovat în legătură cu problema de drept în discuție, a procedat la examinarea efectelor deciziei Curții Constituționale inclusiv din perspectiva diferitelor texte din Convenție care au legătură cu problema supusă analizei, ajungând la concluzia, deja redată, că, în cazul în care solicitantul nu beneficiază de o hotărâre definitivă care să stabilească dreptul său la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 - 15 noiembrie 2010, această decizie își produce efectele, partea neavând "un bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenție.
Decizia înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 3307C. proc. civ., inclusiv din perspectiva concluziilor rezultate în urma analizei efectelor deciziei Curții Constituționale raportat la diferitele texte din Convenția Europeană, așa încât acest aspect nu mai poate fi rediscutat în prezenta cauză, cu consecința unei alte interpretări pe care intenționează să o obțină recurenții.
Totodată, se constată că instanța nu poate să analizeze pretențiile reclamanților din perspectiva art. 998 - 999 C. civ., așa cum s-a susținut prin motivele de recurs, pentru că, dacă ar proceda astfel, ar fi schimbat temeiul juridic al acestor pretenții, având în vedere că acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, în raport de care instanțele de fond și de apel au analizat pretențiile deduse judecății.
în condițiile în care reclamantul a invocat corect temeiul juridic al cererii în despăgubiri, ca fiind reprezentat de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - examinate ca atare de instanțele anterioare -, analizarea pretențiilor acestuia din perspectiva altor prevederi legale echivalează cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului.
Or, atare act de procedură este contrar dispozițiilor art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ., potrivit cărora "în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face cereri noi".
Norma procedurală citată are caracter imperativ și împiedică o solicitare a reclamantului în sensul examinării cererii sale pe temeiul altei norme decât cea corect invocată prin cererea de chemare în judecată, cu atât mai mult nu permite examinarea din oficiu a unui alt temei juridic, evident, dacă acesta a fost corect indicat de către reclamant și nu este necesară o calificare a cererii sub acest aspect.
Având în vedere considerentele expuse, s-a reținut că, în mod legal, Curtea de Apel a făcut aplicarea la speță a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, astfel că nefiind întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamanților a fost respins, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3206/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3204/2012. Civil → |
|---|
