ICCJ. Decizia nr. 3204/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la data de 04 mai 2010 sub nr. 1618/91/2010 pe rolul Tribunalului Vrancea, secția civilă, reclamanții G.C. și G.V. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român solicitând ca prin hotărârea ce va fi pronunțată să se constate condamnarea politică pe care a suferit-o defunctul G.P., tatăl reclamanților, prin pronunțarea Sentinței penale nr. 11 din 17 ianuarie 1958 de către Tribunalul Militar Constanța; să se constate că au fost înlăturate de drept toate efectele hotărârii judecătorești respective; să fie obligat pârâtul la plata sumei de 400.000 euro reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare; să fie obligat pârâtul la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul în lei a bunurilor confiscate.
Prin Sentința civilă nr. 504 din 29 iunie 2010 a Tribunalului Vrancea, secția civilă, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții G.C. și G.V. împotriva pârâtului Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice ce a acordat mandat de reprezentare în proces Direcției Generale a Finanțelor Publice a Județului Vrancea.
A fost constatat caracterul politic al condamnării dispusă față de defunctul G.P. prin Sentința penală nr. 11 din 17 ianuarie 1958 pronunțată de către Tribunalul Militar Constanța, și s-a constatat că sunt înlăturate de drept toate efectele Sentinței penale nr. 11 din 17 ianuarie 1958 pronunțată de către Tribunalul Militar Constanța, față de G.P.
Au fost respinse ca nefondate capetele de cerere prin care s-au solicitat acordarea de despăgubiri în cuantum de 400.000 euro pentru prejudiciul moral și acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul în lei a bunurilor confiscate.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, prin Sentința penală nr. 11 din 17 ianuarie 1958 pronunțată de către Tribunalul Militar Constanța, defunctul G.P., tatăl reclamanților, a fost condamnat în temeiul dispozițiilor art. 258 - 260 C. pen. din 1936 la 6 ani de închisoare corecțională și 2 ani interdicție corecțională, dispunându-se și confiscarea totală a averii.
Tribunalul a constatat că defunctul G.P. a fost condamnat pentru săvârșirea unei infracțiuni prevăzute în art. 258 - 260 C. pen., astfel că instanța nu mai este îndreptățită să cerceteze dacă faptele săvârșite de defunctul G.P. au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945, legiuitorul considerând, de drept, că toate faptele prevăzute în art. 258 - 260 C. pen. au urmărit un astfel de scop, circumstanțe în care condamnarea dispusă este considerată, de drept, condamnare politică.
în condițiile în care condamnarea suferită de defunctul G.P. este o condamnare cu caracter politic, tribunalul, făcând aplicarea dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 221/2009 a constatat că este întemeiat și al doilea capăt de cerere din acțiune.
în ceea ce privește cel de-al treilea capăt de cerere, tribunalul a constatat că reclamanții nu au suferit personal vreo condamnare cu caracter politic, această condamnare fiind suportată de tatăl lor, decedat în anul 1990, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009.
Astfel, tribunalul a reținut că interpretarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu poate conduce la concluzia că reclamanții din prezenta acțiune beneficiază de dreptul la obținerea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare de către tatăl său deoarece, pe de o parte, interpretarea exclusiv literală nu poate sta la baza soluției întrucât nu sunt îndeplinite o serie de condiții de validitate ale cerințelor logicii formale, în ceea ce privește modul de redactare a textului iar, pe de altă parte, această soluție ar putea fi trasă doar pe baza unei interpretări literale, însă interpretarea istorico-teleologică, sistematică, logică și prin analogie nu converg către o astfel de soluție.
în consecință, prima instanță a constatat că este nefondat capătul trei de cerere, urmând a fi respins în acest sens.
în ceea ce privește cel de-al patrulea capăt de cerere, prin care reclamanții au solicitat să fie obligat pârâtul la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul în lei a bunurilor confiscate, tribunalul a reținut că reclamanții nu au indicat ce bunuri ar fi fost confiscate tatălui lor prin hotărârea de condamnare, astfel că solicitarea lor de a li se acorda despăgubiri pentru bunurile confiscate autorului lor este nefondată, urmând a fi respinsă în acest sens.
Prin Decizia nr. 67/A din 18 aprilie 2011 a Curții de Apel Galați, secția civilă, a fost admis apelul declarat de către reclamanții G.C. și G.V. și a fost schimbată în parte Sentința civilă nr. 504 din 29 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Vrancea, în ceea ce privește capătul de cerere privind plata de daune morale și, pe cale de consecință, a fost obligat pârâtul către reclamanți la plata a 2.200 euro (echivalentul în lei la data plății) cu titlu de daune morale.
Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că, prin Deciziile nr. 1358, 1360 și 1354 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) teza I precum și dispozițiile art. 1 pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009, astfel încât temeiul juridic invocat de reclamanți prin acțiune nu mai există.
în aceste condiții, instanța de apel a constatat că principala problemă juridică ce se ridică în speța de față este aceea de a se stabili în ce măsură reclamanții se mai pot prevala de dispozițiile Legii nr. 221/2009 în condițiile în care Curtea Constituțională, după ce a declarat neconstituțională plafonarea despăgubirilor morale instituită prin O.U.G. nr. 62/2010, prin Decizia nr. 1354/2010, a declarat neconstituționale și prevederile Legii nr. 221/2009 în ceea ce privește posibilitatea acordării daunelor morale pentru suferințele încercate de persoanele condamnate politic, soțiile acestora precum și de descendenții acestora, până la gradul al doilea inclusiv
Raportat la această împrejurare, instanța de apel a apreciat că decizia Curții Constituționale nu își produce efectele specifice în cazul în care, la data publicării în M. Of., cauza se afla deja pe rolul instanței de fond, și, cu atât mai puțin, în cazul în care, în respectiva cauză fusese deja dată o hotărâre în primă instanță.
în speță, s-a reținut că reclamanții au promovat acțiunea la data de 04 mai 2010, deci înainte de pronunțarea celor două decizii de neconstituționalitate.
Totodată, instanța de apel a reținut că reclamanții aveau o "speranță legitimă" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel că pretențiile acestora constând în acordarea de daune morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a condamnării politice a autorului lor trebuie analizate în raport de prevederile Legii nr. 221/2009.
Sub un prim aspect, Curtea de Apel a constatat că în mod greșit tribunalul a reținut că cererea reclamanților de acordare a daunelor morale nu poate fi primită pe considerentul că Legea nr. 221/2009 nu permite acordarea de despăgubiri descendenților pentru prejudiciul moral suferit de autorul lor.
Astfel, așa cum în mod expres se prevede în textul art. 5 din actul normativ mai sus menționat, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative și repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară.
Prin urmare, reclamanții, în calitate de descendenți ai autorului lor au calitate de persoane îndreptățite, în sensul Legii nr. 221/2009, și pot solicita acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare de tatăl lor.
Cât privește cuantumul despăgubirilor cu titlu de daune morale, raportat la situația de fapt concretă din speța dedusă judecății, având în vedere și faptul că împrejurările care conturează dreptul reclamanților la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit s-au întâmplat cu destul de mulți ani în urmă, în vreme ce cuantificarea acestuia se realizează în prezent, curtea de apel a apreciat că o sumă de 2.200 euro este deopotrivă suficientă și îndestulătoare pentru a compensa prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Decizia Curții de Apel a fost atacată cu recurs de către reclamanții G.C. și G.V. și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.
Recurenții-reclamanți au criticat decizia sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, susținând că, în raport de suferințele îndurate ca urmare a condamnării cu caracter politic, s-ar fi impus acordarea sumei de 400.000 euro cu titlu de daune morale, și nu 2.200 euro cât a stabilit instanța de apel.
Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a invocat lipsa de temei legal a cererii reclamanților de acordare a daunelor morale, ca urmare a declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, susținând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 147 alin. (1) și (4) din Constituție, art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992,art. 6 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, atunci când a considerat inaplicabilă în cauză Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale.
în subsidiar, recurentul-pârât a criticat decizia instanței de apel sub aspectul întinderii daunelor morale acordate reclamanților și a criteriilor de evaluare a prejudiciului moral.
în ședința publică din 10 mai 2012, înalta Curte a pus în discuție excepția tardivității recursului declarat de reclamanți, excepție care va fi admisă pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 301 C. proc. civ., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii dacă legea nu dispune altfel, iar potrivit art. 103 alin. (1) C. proc. civ., neexercitarea căii de atac în termenul legal atrage decăderea părții din dreptul de a mai exercita respectiva cale de atac, afară de cazul când legea dispune altfel sau partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei.
în speță, decizia recurată a fost comunicată reclamanților la data de 19 mai 2011 către G.C. și, respectiv, la data de 23 mai 2011 către G.V., așa cum rezultă din dovezile de comunicare, care îndeplinesc toate condițiile de validitate prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 100 alin. (3) C. proc. civ.
Prin raportare la data comunicării deciziei recurate, aplicând modul de calcul pe zile libere, prescris de art. 101 alin. (1) C. proc. civ. pentru termenele statornicite pe zile (conform căruia nu intră în calcul nici ziua când a început și nici ziua când s-a sfârșit termenul), urmează a se reține că, pentru reclamantul G.C., termenul de recurs s-a împlinit la data de 04 iunie 2011. Cum aceasta a fost o zi de sâmbătă, conform art. 101 alin. (5) C. proc. civ., termenul de recurs s-a prelungit până la sfârșitul primei zile de lucru următoare, respectiv luni, 06 iunie 2011. în ceea ce îl privește pe reclamantul G.V., pentru acesta termenul de recurs s-a împlinit la data de 08 iunie 2011.
Reclamanții au declarat, însă, recurs cu mult după aceste date, și anume la 28 iunie 2011, aceasta fiind data trimiterii prin poștă a recursului, care rezultă din ștampila de pe plicul aflat la dosar.
Reținând, așadar, că recursul reclamanților a fost declarat peste termenul legal, înalta Curte urmează să dispună respingerea recursului acestor părți ca tardiv, făcând astfel aplicarea sancțiunii decăderii, prevăzută de art. 103 alin. (1) C. proc. civ. pentru neexercitarea în termen a oricărei căi de atac.
Recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice este fondat, în raport de criticile referitoare la lipsa de temei juridic a cererii de acordare a daunelor morale, ca efect al declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Astfel, problema de drept care se punea în speță era aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat prezentei cauze, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
Așa cum susține și recurentul, această problemă de drept a fost dezlegată greșit de către instanța de apel, care a reținut că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu produce efecte în cauză.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.
în raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care, la această dată, era deja pronunțată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.
Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.
în speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanții nu erau titularii unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul lor la despăgubiri.
Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.
De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.
Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.
Nu se poate reține nici că prin aplicarea la speță a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 s-ar încălca art. 14 din Convenție.
Principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.
Situația de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul "discriminării" constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.
în același timp, nu poate fi vorba despre o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație".
Este vorba așadar de garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statelor.
în speță însă, drepturile pretinse de reclamanți nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, după cum s-a arătat deja, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.
Față de toate aceste considerente, reținute prin raportare la Decizia în interesul Legii nr. 12/2011 a înaltei Curți de Casație și Justiție, urmează a se constata că, în mod nelegal, Curtea de Apel și-a întemeiat soluția privind acordarea daunelor morale pe un text de lege declarat neconstituțional printr-o decizie a instanței de contencios constituțional, publicată anterior soluționării definitive a litigiului.
Criticile formulate de recurent pe acest aspect sunt, așadar, fondate și fac aplicabil cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
în ce privește criticile subsidiare formulate pe aspectul cuantumului și criteriilor de evaluare a daunelor morale, acestea au devenit inutil de analizat în condițiile în care s-a reținut că nu mai există temei legal pentru acordarea în cauză a daunelor morale.
în concluzie, față de inexistența temeiului juridic pe care reclamanții și-au fundamentat cererea privind acordarea daunelor morale și față de dispozițiile art. 312 alin. (1) - (3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul declarat de pârât a fost admis, iar decizia recurată a fost modificată, în sensul respingerii apelului declarat de reclamanți.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3201/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3205/2012. Civil → |
|---|
