ICCJ. Decizia nr. 3206/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea civilă înregistrată la Tribunalul Caraș-Severin sub nr. 1932/115/04 mai 2010, reclamantul S.I. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Finanțelor Publice Caraș-Severin, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța în cauză să dispună obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 500.000 euro pentru prejudiciul moral suferit, având în vedere că în perioada 11 mai 1944 - 15 iulie 1948, tatăl acestuia, S.Ș., a fost prizonier de război în U.R.S.S.
în motivarea acțiunii, s-a arătat că, la data de 11 mai 1944, tatăl reclamantului, S.Ș., aflat pe frontul din Moldova, cu Regimentul 85 Infanterie, a fost luat prizonier de către armata sovietică. A fost eliberat și s-a întors acasă în data de 15 iulie 1948, conform certificatului din 12 martie 2010 eliberat de Ministerul Apărării Naționale.
Prin Sentința civilă nr. 1932 din 22 iunie 2010, Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul S.I., împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Finanțelor Publice Caraș-Severin și a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 15.000 euro, echivalată în lei la data efectuării plății, reprezentând daune morale și la plata sumei de 1.000 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, cu privire la calitatea de persoane îndreptățite la despăgubiri în baza Legea nr. 221/2009, a urmașilor celor care au fost deportați în Rusia, că aceste persoane beneficiază de despăgubiri în baza art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, întrucât interpretarea acestei norme trebuie făcută și în coroborare cu prev. art. 5 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Legea nr. 221/2009, prevederi conform cărora au dreptul la despăgubiri și persoanele care au fost deportate în străinătate ori constituite din prizonieri.
Această interpretare rezultă logic din prevederile legii care fac referire la aceste persoane față de care se va ține seama dacă au beneficiat sau nu de măsuri reparatorii în baza Legea nr. 118/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare și ale O.U.G. nr. 214/1999 care la art. 2 alin. (1) prevede că "constituie infracțiuni săvârșite din motive politice infracțiunile care au avut drept scop [lit. e)] înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenență politică, de avere ori de origine socială", ordonanță de urgență din care se constată totodată la art. 3 lit. e) "deportarea în străinătate, după 23 august 1944, din motive politice".
Prin Decizia nr. 681/A din 5 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, a fost respins apelul reclamantului și a fost admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin, fiind schimbată hotărârea atacată, în sensul că a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul S.I.
Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că, pentru a putea accede la beneficiul Legii nr. 221/2009, se cer a fi îndeplinite cumulativ mai multe condiții.
Prima dintre ele vizează existența unei condamnări penale sau măsuri administrative cu caracter politic. Chiar dacă am aprecia că tatăl reclamantului a fost supus unei astfel de măsuri administrative cu caracter politic, având ca obiect internarea într-un lagăr de prizonieri de război din U.R.S.S., nu este îndeplinită cea de-a doua condiție cumulativă inserată în textul art. 3 alin. (1) raportată la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, în sensul că măsura nu a fost luată de fosta miliție ori securitate comunistă sub imperiul regimului comunist instaurat în România după data de 6 martie 1945.
în realitate, tatăl reclamantului a fost luat prizonier de către trupele sovietice, care se aflau în stare de război cu România la momentul la care tatăl reclamantului a fost luat captiv, respectiv la data de 11 mai 1944, țara noastră fiind considerată la acea dată un stat ostil U.R.S.S.
Cu alte cuvinte, măsura internării într-un lagăr de prizonieri de război din U.R.S.S a cetățenilor români, soldați în armata română, a fost luată și pusă în practică exclusiv de către autoritățile sovietice și nu de către fosta miliție ori securitate (care la acea epocă nici nu fuseseră înființate, pe teritoriul României funcționând la acea dată Poliția și Siguranța), autoritățile române neavând nicio contribuție la această situație.
Chiar și ulterior datei de 23 august 1945, când România a întors armele împotriva Germaniei, nu se poate reține o poziție de aliați în raport de U.R.S.S. în realitate, trupele de ocupație sovietice se aflau pe teritoriul României, țara noastră fiind considerată la acea dată un stat ostil U.R.S.S. și aflată sub armistițiu, guvernele provizorii ale României din perioada 23 august 1944 - 6 martie 1945 având atribuții limitate.
Armistițiul semnat cu România la Moscova pe 12 septembrie 1944 stipula în art. 3 că Guvernul și înaltul Comandament al României vor asigura Sovieticilor și altor forțe aliate facilități pentru a se mișca liber pe teritoriul României în orice direcție, fiind oferită unor astfel de mișcări orice asistență posibilă cu propriile mijloace de comunicare românești și pe cheltuiala Statului Român, indiferent că erau pe pământ, apă sau în aer, iar art. 18 preciza că "O Comisie Aliată de Control va fi stabilită și va prelua sarcina de punere în practică și control a prezentelor termene, sub comanda înaltului Comandament Sovietic."
în anexa la art. 18, era specificat clar faptul că "Guvernul României și toate organele sale vor îndeplini toate instrucțiunile Comisiei Aliate de Control definite", și că această comisie își va avea sediul.
Prin urmare, Curtea de Apel a reținut că Legea nr. 221/2009 nu se referă explicit și la situațiile și persecuțiile suferite de prizonierii români de război anterior datei de 6 martie 1945, ca urmare a capturării lor de către armata U.R.S.S., indiferent că prizonierilor de război din U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin Legea nr. 44/1994.
în această privință, așa cum se poate lesne observa chiar din titlul Decretului-Lege nr. 118/1990, republicat, voința legiuitorului român a fost clar și neechivoc exprimată, stabilindu-se acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, sintagmă ce nu a fost reluată de către legiuitor și în textul Legii nr. 221/2009.
în plus, în cuprinsul legii este delimitată expres perioada în cuprinsul căreia trebuiau aplicate sancțiunile cu caracter politic, iar tatăl reclamantului nu se încadrează în cerințele legii nici sub acest aspect, atâta timp cât acesta a fost luat prizonier de război în U.R.S.S. anterior datei de 6 martie 1945.
împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul S.I.
în dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a arătat că beneficiază de despăgubiri în baza art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, întrucât interpretarea acestui text de lege trebuie făcută și în coroborare cu prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Legea nr. 221/2009, conform cărora au dreptul la despăgubiri și persoanele care au fost deportate în străinătate ori constituite prizonieri.
Recurentul a susținut că această interpretare rezultă logic din prevederile legii care fac referire la aceste persoane față de care se va ține seama dacă au beneficiat sau nu de măsuri reparatorii în baza Decretului-Lege nr. 118/1990 și ale O.U.G. nr. 214/1999 care la art. 2 1.1 prevede că "constituie infracțiuni săvârșite din motive politice infracțiunile care au avut drept scop înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenență politică, de avere ori de origine socială" ordonanță din care se constată la art. 3 lit. e) "deportarea în străinătate după 23 august 1944 din motiv e politice".
De asemenea, recurentul a arătat că, deși la data de 23 august 1944 armata română a întors armele și a devenit aliata U.R.S.S., Statul Român nu a întreprins nimic pentru a anula această măsură și a obține repatrierea prizonierilor unui stat aliat, nici după instaurarea regimului P.G. la 06 martie 1945. Inacțiunea Statului Român de a-și recupera oamenii este la fel de gravă ca și faptul de a-i condamna politic și se încadrează în prevederile Legii nr. 221/2009.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, ce se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată următoarele:
în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 care constituie temeiul juridic al pretențiilor formulate de reclamant în prezenta cauză, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
în cauză, reclamantul solicită obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a situației în care s-a aflat tatăl său, aceea de prizonier de război în fosta U.R.S.S.
însă, așa cum rezultă din cuprinsul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 numai o condamnare cu caracter politic în perioada de referință a legii sau o măsură administrativă cu caracter politic, dispusă în aceeași perioadă, pot naște dreptul persoanelor îndreptățite la plata de despăgubiri pentru prejudiciul moral încercat printr-o astfel de condamnare sau de măsură administrativă.
Or, împrejurarea că tatăl reclamantului a fost prizonier de război în fosta U.R.S.S., ca urmare a participării la cel de-al doilea război mondial nu poate fi asimilată nici unei condamnări politice, astfel cum aceasta este definită în art. 1 din lege și nici unei măsuri administrative cu caracter politic în condițiile art. 3 din același act normativ.
Din interpretarea prevederilor art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, rezultă că trimiterea făcută de legiuitor la prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990 s-a făcut exclusiv în scopul de a reglementa un criteriu de cuantificare a daunelor morale (la stabilirea cărora instanța urmează a avea în vedere și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul acestui decret-lege), fără a institui un nou izvor de acordare a acestor daune.
Prin urmare, constatând că situația de prizonier de război în fosta U.R.S.S., ca urmare a participării la cel de-al doilea război mondial, nu putea fi circumscrisă unei condamnări politice sau unei măsuri administrative cu caracter politic, și că numai în temeiul unei astfel de condamnări ori unei astfel de măsuri administrative, s-a născut dreptul de a obține despăgubiri în condițiile Legii nr. 221/2009, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., s-a respins recursul declarat de reclamant, ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3207/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3201/2012. Civil → |
|---|
