ICCJ. Decizia nr. 328/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 328/2012
Dosar nr.5730/111/2008
Şedinţa publică din 23 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Tribunalul Bihor, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 48 din 24 februarie 2010, a admis în parte acţiunea formulată şi precizată de către reclamantul M.M.A., în contradictoriu cu pârâta SC D.C. SRL şi pe cale de consecinţă: pârâta a fost obligată să plătească reclamantului suma de 16.000 lei cu titlu de daune morale şi să publice în termen de 7 zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii a unui material rectificabil.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
În numărul 166, seria a III-a ediţie 12 - 18 august 2008 al ziarului „I.V." s-a înscris un articol intitulat „Moarte misterioasă" în care, autorul articolului, anonim, a relatat cazul unui tânăr de 36 ani care a decedat la Spitalul Judeţean din Oradea după ce a fost operat de apendicită de către reclamant.
Conţinutul articolului este următorul: „în urmă cu aproximativ două săptămâni, un tânăr de 36 ani a murit, la Spitalul Judeţean din Oradea, după ce a fost operat de apendicită. Condiţiile în care a survenit decesul nu au fost încă elucidate, singura certitudine fiind aceea că tânărul a fost pacientul decanului Facultăţii de Medicină şi farmacie din Oradea. Cazul a fost analizat de o comisie profesională care nu a găsit, se pare, nici o culpă medicală. Poate şi datorită faptului că, de regulă, aceasta este condusă de acelaşi A.M."
Falsitatea celor relatate prin articolul amintit rezultă din adresele emise de către Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Oradea şi de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, respectiv Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea.
Deontologia profesională a jurnaliştilor presupune o informare corectă şi profesionistă. Critica transmisă prin presă nu trebuie împiedicată, dar aceasta trebuie să fie realistă, iar informaţiile pe care se bazează trebuie să fie veridice.
În speţă, articolul litigios conţine afirmaţii false şi virulente ce-l vizează direct pe reclamant, afirmaţii care indiscutabil au avut un impact negativ asupra reputaţiei profesionale a reclamantului, condiţiile în care reclamantul deţine titlul de doctor în medicină, titlul ştiinţific de profesor universitar şi exercită funcţia de decan al facultăţii de Medicină din cadrul Universităţii din Oradea. De asemenea, reclamantul deţine calitatea de asociat fondator în cadrul SC P.I. SRL, firmă care desfăşoară activităţi în domeniul privat medical de aproape 15 ani. A se vedea în acest sens înscrisurile depuse la dosar.
Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, prin Decizia civilă nr. 34 din 4 februarie 2011, a admis, ca fondat, apelul declarat de pârâta SC D.C. SRL, în contradictoriu cu reclamantul M.M.A., împotriva sentinţei civile nr. 48 din 24 februarie 2010 pronunţată de tribunalul Bihor, pe care a schimbat-o în totalitate în sensul că: a respins acţiunea formulată de reclamantul M.M.A. împotriva pârâtei SC D.C. SRL Oradea.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Acţiunea promovată de reclamant împotriva pârâtei apelante este în esenţă o acţiune în răspunderea civilă delictuală, iar instanţa de fond a apreciat că prin articolul apărut în ziarul „I.V." nr. 166 ediţia 12 – 18 august 2008, intitulat „Moarte misterioasă", s-au produs reclamantului prejudicii de natură morală, încălcându-i-se dreptul la imagine şi reputaţie, câtă vreme s-au depăşit limitele normale ale exercitării dreptului la liberă exprimare prevăzut de art. 10 din C.E.D.O. şi art. 33 şi 31 din Constituţia României.
Analizând articolul incriminat, probele administrate în cauză, raportat la dispoziţiile legale şi jurisprudenţa C.E.D.O., s-a apreciat că apelul este fondat, acţiunea reclamantului fiind neîntemeiată faţă de cele ce urmează:
În cuprinsul articolului incriminat se face referire la „moartea misterioasă" a unui tânăr care a decedat în spital, arătându-se că acesta a fost operat, condiţiile în care a survenit decesul nu au fost încă elucidate, că singura certitudine este aceea că a fost pacientul doctorului M., decanul facultăţii de medicină, reclamantul din prezenta cauză.
Subiectul abordat în articolul de faţă este unul de interes general, social, actual pentru societatea românească, astfel cum este activitatea medicală.
Conform jurisprudenţei bine conturate a C.E.D.O., presa are un rol esenţial într-o societate democratică, fiind considerată de altfel a patra putere în stat şi care pe de o parte nu poate depăşi anumite limite, care ţin de protejarea reputaţiei şi drepturilor persoanelor dar care, pe de altă parte, are obligaţia de a comunica informaţii, idei, discuţii cu privire la toate problemele de interes general.
Aşadar, în speţă, sunt în discuţie două valori garantate de Convenţie, libertatea de exprimare prevăzută de art. 10, respectiv dreptul la reputaţie, accesoriu dreptului la respectarea vieţii private, ocrotit de art. 8, iar între acestea trebuie păstrat tot timpul un just echilibru.
Astfel, cum rezultă din probele administrate în cauză, cele relatate prin articolul incriminat nu sunt false în totalitatea lor: persoana, respectiv tânărul a decedat în spital, a fost la un moment dat pacientul reclamantului, a fost operat, nu se stipulează că reclamantul ar fi fost medicul care l-a operat sau că din această cauză ar fi decedat, singura certitudine, astfel cum este inserată în articol, este că tânărul a fost pacientul reclamantului, ceea ce este şi confirmat de altfel prin adresa D.S.P. Bihor – Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Oradea nr. 2257 din 20 ianuarie 2010.
Nu s-a putut reţine, aşadar, că întreg articolul este fals şi virulent şi a avut un impact negativ asupra reputaţiei profesionale a reclamantului, care de altfel, conform probelor dosarului, este persoană publică, doctor în medicină, profesor universitar şi decan al Facultăţii de Medicină Oradea, a fost şeful secţiei de chirurgie la Spitalul Judeţean Oradea, etc., o activitate prodigioasă de altfel.
În baza probelor administrate nu s-a putut reţine că jurnalistul publicaţiei ar fi încălcat prevederile art. 10 din Convenţie, astfel cum a reţinut instanţa de fond.
Faţă de prevederile art. 30 şi 31 alin. (1) din Constituţia României, raportat la art. 10 din Convenţie, care conform art. 11 alin. (3), art. 20 şi 148 alin. (2) din Constituţie constituie izvor de drept, instanţa a apreciat că un element esenţial pe care trebuie să-l aibă în vedere este buna credinţă a autorului relatării.
În cauză s-a apreciat că buna credinţă a autorului articolului raportat la faptul că având obligaţia conform art. 2 C. deontologic, de a publica doar informaţiile de a căror veridicitate este singur, după ce în prealabil le-a verificat de regulă din cel puţin două surse credibile, a fost dovedită în speţă, acestea au fost urmarea unor investigaţii prealabile, surse din cadrul instituţiei medicale, familiei victimei, astfel cum rezultă şi din proba testimonială administrată în apel. Nu s-a putut reţine, aşadar, încălcarea libertăţii de exprimare şi libertatea presei astfel cum aceasta este reglementată de art. 30 din Constituţie, nefăcându-se dovada că aceasta a fost exercitată peste condiţiile şi limitele impuse de art. 30 alin. (3), nefiind lezat, în opinia instanţei de apel, dreptul subiectiv al reclamantului la respectarea demnităţii onoarei şi a dreptului acestuia la propria imagine.
De asemenea, nu s-a putut reţine că în cauză sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, neputându-se aprecia că fapta ilicită, respectiv neexercitarea libertăţii de exprimare în condiţiile impuse de alin. (3) al art. 30 din Constituţie, prin articolul incriminat nefăcându-se dovada unui prejudiciu suferit de reclamant sau lezarea dreptului subiectiv la respectarea demnităţii, onoarei, propriei imagini şi reputaţiei profesionale, astfel cum sunt acestea reţinute în textele legale mai sus menţionate.
În acest context şi necontestat de altfel, faptele evocate în articolul susmenţionat nu au fost false în totalitate, atât decesul cât şi internarea sau operaţia, faptul că a fost pacientul reclamantului la un moment dat, sunt confirmate. De altfel, se şi specifică în articolul care a fost inserat la ultima pagină a ziarului, în rubrica de bârfe „prinşi în of-side", că singura certitudine este faptul că a fost pacientul reclamantului la un moment dat, ceea ce, astfel cum s-a arătat, a fost confirmat.
În jurisprudenţa sa, C.E.D.O. face referire la protejarea persoanelor publice de atacuri grave şi nefundamentate, dar şi la faptul că atitudinea sau activitatea lor poate constitui preocupare legitimă a presei, justificată şi de interesul general al informaţiei prezentate, iar presa nu trebuie descurajată să participe la discutarea problemelor de interes general, social, economic, legitim, prin măsurile luate sau sancţiunile aplicare acesteia.
Chiar dacă s-ar aprecia că jurnalistul publicaţiei nu a respectat întru totul obligaţia ce îi revenea potrivit Codului deontologic de a utiliza în materialele de presă doar informaţia certă, „verificată în general din cel puţin două surse credibile", în ansamblu nu s-a putut aprecia atitudinea acestuia ca fiind făcută cu rea credinţă, afirmaţiile şi opinia sa înscriindu-se în doza de exagerare şi de provocare acceptată şi chiar informaţiile greşite sau dubitative nu justifică acţiunea în răspunderea civilă delictuală, obligaţia pârâtei la plata unor daune morale, cu atât mai mult cu cât reclamantul avea şi posibilitatea de a solicita dreptul la replică, conform prevederilor legale.
În cauza B. contra României, C.E.D.O. face vorbire de faptul că indiferent că afirmaţiile ziaristului reprezintă imputări ale unor fapte sau judecăţi de valoare, faptul trebuie să aibă o bază factuală suficientă, care înlătură reaua credinţă ori, astfel cum am arătat, articolul incriminat are această bază factuală.
În aceeaşi hotărâre C.E.D.O., cu trimitere şi la cauzele P. şi O. contra Austriei, C. şi M. contra României, se face referire şi la faptul că nu se poate reţine reaua credinţă câtă vreme articolul se înscrie în doza de exagerare şi de provocare acceptabilă.
În cauza B. şi SC R contra României, C.E.D.O. înţelege să reamintească, ca de altfel şi în celelalte hotărâri mai sus enunţate, principiile fundamentale care se desprind din jurisprudenţa sa referitoare la libertatea de exprimare. Se face totodată vorbire că, în condiţiile în care imputările de fapte sau judecăţi de valoare au temei faptic, acestea nu pot fi catalogate ca „afirmaţii în mod deliberat calomnioase, ci drept echivalentul unei libertăţi jurnalistice ce include şi eventuala recurgere la o anumită doză de exagerare, chiar de provocare".
Aşadar, conform jurisprudenţei constante a Curţii Europene, este recomandată analizarea cu prudenţă a situaţiilor de descurajare a presei de a participa la discutarea problemelor de interes legitim general, iar pe de altă parte se cere şi responsabilităţi şi obligaţii şi din partea jurnaliştilor, care sunt datori să acţioneze cu bună credinţă pentru furnizarea informaţiilor, conform eticii profesionale (cauza B.T. şi S.).
Raportat la aceste obligaţii, nu s-a putut reţine, în opinia instanţei de apel, că prin articolul incriminat s-au prezentat fapte despre viaţa privată, respectiv activitatea profesională a reclamantului, de natură a edicta cu titlu de adevăr şi certitudine existenţa unei legături de compatibilitate între activitatea medicală sau profesională a reclamantului şi decesul unui pacient.
Împotriva deciziei civile mai sus menţionată a declarat recurs reclamantul M.M.A., criticând-o ca fiind nelegală, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., deoarece:
- Articolul incriminat are un caracter mincinos, neadevărat, împrejurare care rezultă cu prisosinţă din documentele comunicate de autorităţile cărora li s-au solicitat lămuriri în cauză. Este evident caracterul mincinos şi defăimător al articolului incriminat, menit să lovească în reputaţia profesională a reclamantului recurent.
Recursul este nefondat.
Examinând Decizia recurată de reclamantul M.M.A. prin prisma motivelor de recurs invocate şi cele din oficiu se reţin următoarele:
Acţiunea pronunţată de reclamant împotriva pârâtei-intimate SC D.C. SRL Oradea, este o acţiune în răspunderea civilă delictuală, iar prin articolul apărut în ziarul „I.V." nr. 166 ediţia 12 - 18 august 2008 intitulat „Moarte misterioasă", s-ar fi produs reclamantului prejudicii de natură morală, încălcându-i-se dreptul la reputaţia prevăzută de art. 10 din C.E.D.O. şi art. 33 şi 31 din Constituţia României.
În cuprinsul articolului incriminat se face referire la „moartea misterioasă" a unui tânăr care a decedat în spital, arătându-se că acesta a fost operat, condiţiile în care a survenit decesul nu au fost încă elucidate, şi că singura certitudine este aceea că a fost pacientul doctorului M., decanul facultăţii de medicină.
Subiectul abordat în articolul de faţă este unul de interes personal, social, actual pentru societatea românească, astfel cum este activitatea medicală.
Conform jurisprudenţei bine conturate a C.E.D.O. presa are un rol, esenţial într-o societate democratică, având obligaţia de a proteja reputaţia şi drepturile persoanelor, dar şi obligaţia de a comunica informaţii, idei, discuţii cu privire la toate problemele de interes general.
În speţă, sunt în discuţie două valori garantate de Convenţie, libertatea de exprimare prevăzută de art. 10, respectiv dreptul la reputaţie, accesoriul dreptului la respectarea vieţii private, ocrotit de art. 8, iar între acestea trebuie păstrat tot timpul un just echilibru.
Aşa cum rezultă din probele administrate în cauză, cele relatate prin articolul incriminat nu sunt false în totalitatea lor; persoana, respectiv tânărul a decedat în spital, a fost la un moment dat pacientul reclamantului, a fost operat, nu se stipulează că reclamantul ar fi fost medicul care l-a operat sau că din această cauză ar fi decedat, singura certitudine, astfel cum este menţionată în articol, este că tânărul a fost pacientul reclamantului, lucru care este conformat şi de D.S.P. Bihor – Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Oradea.
Prin urmare, nu se poate reţine că întreg articolul este fals şi virulent şi că, a avut impact negativ asupra reputaţiei profesionale a reclamantului, care de altfel, conform probelor existente la dosarul cauzei, este persoană publică, doctor în medicină, profesor universitar şi Decan al Facultăţii de Medicină Oradea.
Nu se poate reţine în baza probelor administrate că jurnalistul publicaţiei ar fi încălcat dispoziţiile art. 10 din Convenţie.
Faţă de dispoziţiile art. 30 şi 31 alin. (1) din Constituţia României, raportat la art. 10 din Convenţie care, conform art. 11 alin. (3), art. 20 şi art. 148 alin. (2) din Constituţie constituie izvor de drept, instanţa apreciază că un element esenţial, ce trebuie avut în vedere este buna-credinţă a autorului articolului menţionat mai sus.
În cauză, se apreciază că buna-credinţă a autorului articolului raportat la faptul că obligaţia conform art. 2 C. deontologic, de a publica doar informaţiile de a căror veridicitate este sigur, după ce în prealabil le-a verificat de regulă din cel puţin două surse credibile, acestea au fost urmarea unor investigaţii prealabile, surse din cadrul instituţiei medicale, familiei victimei, aşa cum rezultă şi din proba testimonială administrată şi în faza de apel. Nu se poate reţine, aşadar, încălcarea libertăţii de exprimare şi libertatea presei, astfel cum aceasta este reglementată de art. 30 din Constituţie, nefăcându-se dovada că aceasta a fost exercitată peste condiţiile şi limitele impuse de art. 30 alin. (3), nefiind lezat dreptul subiectiv al reclamantului la respectarea demnităţii, onoarei şi a dreptului acestuia la propria imagine.
Nu se poate, de asemenea, reţine că în cauză sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, neputându-se aprecia că fapta ilicită, respectiv neexercitarea libertăţii de exprimare în condiţiile impuse de alin. (3) al art. 3 din Constituţie, prin articolul incriminat nefăcându-se dovada unui prejudiciu suferit de reclamant sau lezarea dreptului subiectiv la respectarea demnităţii, onoarei, propriei imagini şi reputaţiei profesionale, astfel cum sunt acestea reţinute în textele legale mai sus menţionate.
În acest context şi de necontestat sunt faptele evocate în articolul susmenţionat, în sensul că nu au fost false în totalitate, atât decesul cât şi internarea sau operaţia, faptul că, tânărul decedat a fost pacientul reclamantului, la un moment dat, sunt confirmate.
De altfel, se şi specifică în articolul care a fost inserat la ultima pagină a ziarului, la rubrica de bârfe „prinşi în of-side", că singura certitudine este faptul că tânărul a fost pacientul reclamantului la un moment dat, ceea ce, astfel cum s-a arătat, s-a şi dovedit.
În jurisprudenţa sa, C.E.D.O. face referire la protejarea persoanelor publice de atacuri grave şi nefundamentate, dar şi la faptul că atitudinea sau activitatea lor poate constitui preocuparea legitimă a presei, justifică şi interesul general al afirmaţiei prezentate, iar presa nu trebuie descurajată să participe la discutarea problemelor de interes general, social, economic, legitim prin măsurile luate au sancţiunile aplicate acesteia.
Chiar dacă s-ar aprecia că jurnalistul publicaţiei nu a respectat întru totul obligaţia ce-i revenea potrivit Codului deontologic de a utiliza în materialele de presă doar informaţia certă „verifică în general din cel puţin două surse credibile", în ansamblu nu se poate aprecia atitudinea acestuia ca fiind făcută cu rea-credinţă, afirmaţiile şi opinia sa înscriindu-se în doza de exagerare şi de provocare acceptată, şi chiar informaţiile greşite sau dubitative nu justifică acţiunea în răspunderea civilă delictuală şi obligaţia pârâtei la plata unor daune morale.
În cauza B. contra României, C.E.D.O. face vorbire de faptul că indiferent că afirmaţiile ziaristului reprezintă imputări ale unor fapte sau judecăţi de valoare, faptul trebuie să aibă o bază factuală suficientă, care înlătură reaua-credinţă or, astfel cum s-a arătat, articolul incriminat are această bază factuală.
În aceeaşi hotărâre C.E.D.O., cu trimitere şi la cauzele P.O. contra Austriei, C. şi M. contra României, se face referire şi la faptul că nu se poate reţine reaua-credinţă câtă vreme articolul se înscrie în doza de exagerare şi de provocare acceptabilă.
Prin urmare, conform jurisprudenţei constante a Curţii Europene, este recomandată analizarea cu prudenţă a situaţiilor de descurajare a presei de a participa la discutarea problemelor de interes legitim general, iar, pe de altă parte, se cere şi responsabilităţi şi obligaţii şi din partea jurnaliştilor, care sunt datori să acţioneze cu bună-credinţă pentru furnizarea informaţiilor, conform eticii profesionale, cauza B.T. şi S.
Faţă de cele reţinute, nu se poate reţine că prin articolul incriminat sau prezentat fapte despre viaţa privată, respectiv activitatea profesională a reclamantului, de natură a edicta cu titlu de adevăr şi certitudine existenţa unei legături de compatibilitate între activitatea medicală sau profesională a reclamantului şi decesul unui pacient.
În speţă, nu s-a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale invocate de reclamant, cum de altfel nu s-a reţinut nici că s-ar fi încălcat dispoziţiile art. 8 din C.E.D.O., care ocroteşte dreptul la respectarea vieţii private, care include şi dreptul la reputaţie.
Aşadar, faţă de cele reţinute se va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefundat, recursul declarat de reclamantul M.M.A. împotriva deciziei nr. 34/ A din 4 februarie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 334/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 321/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
