ICCJ. Decizia nr. 338/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 338/2012
Dosar nr. 3380/89/2008
Şedinţa publică din 24 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la 23 octombrie 2008, T.L.M. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu P.M. Iaşi, obligarea pârâtului de a emite o dispoziţie prin care să răspundă notificării nr. 188/2001, ce viza restituirea în natură a terenului intravilan în suprafaţă de 775,87 m.p., precum şi a 2 construcţii edificate pe acest teren, imobile situate în Municipiul Huşi – str. Maior Popovici.
Investit în primă instanţă, Tribunalul Vaslui, secţia civilă, prin sentinţa nr. 2662 din 24 noiembrie 2009, a respins acţiunea reţinând, în esenţă, că în faza administrativă a soluţionării notificării s-a stabilit corect că preluarea fostei proprietăţi a soţilor S.G. şi M., a fost abuzivă.
S-a constatat însă că reclamantul, împreună cu fratele său T.O.C.F. sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii, numai pentru cota de 1/8 din imobil, ce a făcut obiectul înstrăinării, întrucât fosta proprietară, S.M., a vândut ginerelui său T.N. (tatăl reclamantului) numai locuinţa în cotă de 5/3, terenul aferent fiind preluat de stat, conform art. 30 al Legii nr. 58/1971.
Pentru suprafaţa aferentă construcţiei, mai reţine prima instanţă, sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii, numai moştenitorii M.S.
Mai arată tribunalul că, întrucât prin notificare s-a solicitat restituirea doar pentru suprafaţa de 594 m.p., cei în cauză nu pot solicita mai mult decât s-a cerut.
Apelul declarat de reclamant, ale cărui efecte au fost extinse şi în privinţa fratelui acestuia, T.O.C.F., a fost admis de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, care, prin Decizia nr. 13 din 28 ianuarie 2011, a schimbat în tot sentinţa şi admiţând acţiunea, a anulat în parte dispoziţia nr. 6544 din 2 decembrie 2008 (emisă de P.M. Huşi pe parcursul soluţionării litigiului) şi a constatat că T.N.L.M. şi T.O.C.F., sunt persoane, îndreptăţite la măsuri reparatorii pentru imobilul preluat abuziv de stat, situat în Municipiul Huşi, str. Maior Popovici, compus din două construcţii în suprafaţă de 113 m.p. şi terenul aferent de 490,50 m.p., total suprafaţă construită şi neconstruită de 603,50 m.p.
A obligat P.M. Huşi să propună acordarea de despăgubiri pentru construcţiile demolate şi suprafaţa de 529,20 m.p. teren, conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
A menţinut celelalte măsuri din dispoziţia nr. 6544/2008 emisă de P.M. Huşi.
A obligat reclamantul apelant T.L.M. să plătească Biroului local de expertize de pe lângă Tribunalul Iaşi, suma de 1000 lei, diferenţă onorariu de expertiză.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut în esenţă că, autorii reclamantului apelant au cumpărat ¾ din suprafaţa de teren liberă, 654 m.p., ceea ce reprezintă 490,50 m.p. şi două construcţii în suprafaţă de 66 m.p. şi 47 m.p., în total teren construit de 113 m.p.
Potrivit dispoziţiilor art. 11 alin. (3) şi art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 mai arată instanţa de apel, dat fiind cele două modalităţi de preluare, urmează a se restitui în natură, partea de teren rămasă liberă, iar pentru cea ocupată de construcţii noi, autorizate şi cea afectată servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică, măsurile reparatorii urmează a fi stabilite prin echivalent.
Or, conchide instanţa de control judiciar, în cauză s-a făcut dovada că lucrările pentru care s-a dispus exproprierea au fost executate în totalitate, pe amplasamentul fostei proprietăţi fiind edificate construcţii noi şi alte utilităţi publice.
În cauză, a declarat recurs în termen legal reclamantul T.L. care, fără a indica temeiul pe care-şi fundamentează calea extraordinară de atac, critică hotărârea din apel pe considerentul că în mod greşit s-a apreciat asupra suprafeţei în legătură cu care li se cuvin măsuri reparatorii, care este de 603,50 m.p., iar nu de 529,20 m.p., cum greşit s-a reţinut.
Tot astfel, se arată, imobilul solicitat pe calea notificării, trebuia restituit în natură iar nu prin echivalent.
Ultimul motiv de recurs vizează greşita obligare la plata sumei de 1000 lei, reprezentând diferenţă onorariu de expertiză, în condiţiile în care, din actele depuse, rezultă că a achitat suma de 503,4 lei din totalul sumei reprezentând onorariul expertului.
Tot astfel, se arată, intimata C.L.A. a Legii nr. 10/2001, trebuia obligată la plata cheltuielilor de judecată şi a celor de transport, suportate de recurent.
Se constată că, criticile formulate pot fi încadrate în temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând a fi analizate în consecinţă.
Recursul însă se priveşte ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed.
Probele administrate în cauză atestă fără echivoc că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1215 din 28 noiembrie 1958, S.G. şi M., autorii reclamantului, au cumpărat doar ¾ din suprafaţa liberă de 654 m.p., aferentă celor două construcţii, cealaltă cotă de ¼ fiind cumpărată de numitul C.D.
Interpretând contractul, potrivit dispoziţiilor art. 969 şi 977 C. civ., instanţa de apel a reţinut corect că intenţia de înstrăinare a vizat terenul liber de construcţii la care se adaugă şi amprenta la sol (terenul construit) de sub edificatele ce au făcut de asemenea obiectul înstrăinării, dreptul reclamantului şi al fratelui său (ca succesori ai foştilor proprietari) purtând asupra unei suprafeţe totale de 603,50 m.p.
Din această suprafaţă totală însă, au fost scăzuţi cei 74,20 m.p. restituiţi în natură pe alt amplasament, succesorilor persoanelor îndreptăţite, prin dispoziţia nr. 6544 din 2 decembrie 2008 dată de P.M. Huşi care, prin hotărârea atacată, a fost anulată doar, în parte.
În consecinţă, obligarea pârâtului de a propune acordarea despăgubirilor, în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, doar pentru suprafaţa de 529,20 m.p. şi construcţiile demolate, este corectă.
Cât priveşte critica vizând nerestituirea în natură a întregii suprafeţe de teren ce a aparţinut antecesorilor reclamantului, se constată că instanţa de control judiciar a făcut corect aplicaţiunea dispoziţiilor art. 10.2 şi respectiv art. 11 alin. (3) din lege, precum şi a Normelor Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 potrivit cărora acordarea măsurii reparatorii a restituirii în natură nu trebuie să afecteze existenţa şi utilizarea normală a unor investiţii sau amenajări de utilitate publică.
În această sintagmă, sunt cuprinse toate acele amenajări destinate a servi nevoilor comunităţii, în cazul când se constată astfel de situaţii restituirea în natură trebuind limitată doar la terenurile libere sau acele suprafeţe care nu sunt cuprinse într-un plan urbanistic general sau zonal.
Or, în cauză s-a făcut dovada că lucrările pentru care s-a dispus exproprierea au fost executate în totalitate, pe amplasamentul fostei proprietăţi fiind edificate construcţii noi, autorizate şi utilităţi publice.
Faptul că pe o porţiune din terenul notificat se găsesc şi garaje, construcţii care prin natura lor sunt demontabile, nu impune în mod necesar restituirea în natură, în condiţiile în care şi această suprafaţă de teren este inclusă în planul urbanistic şi este afectată funcţionalităţii normale a celorlalte construcţii existente în zonă.
Nu poate fi primit nici motivul de recurs vizând plata sumei de 1000 lei, reprezentând diferenţă onorariu de expertiză, în condiţiile în care, din probele cauzei rezultă că reclamantul a achitat doar onorariul provizoriu, iar nu pe cel definitiv, al cărui cuantum a fost stabilit de instanţă potrivit art. 23 şi art. 25 din OG nr. 2/2000, raportat la complexitatea lucrării şi volumul de muncă depus de expert.
Tot astfel, critica referitoare la omisiunea instanţei de a obliga C.L.A. a Legii nr. 10/2001 la plata cheltuielilor de judecată şi a celor de transport, este străină dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia obligaţia este în sarcina părţii care cade în pretenţii.
Or, C.L.A. a Legii nr. 10/2001, nu a figurat ca parte în cauză reclamantul judecându-se în contradictoriu doar cu P.M. Huşi.
Aşa fiind, în considerarea celor ce preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefundat, recursul declarat de reclamantul T.L.M. împotriva deciziei nr. 13 din 28 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 340/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 334/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
