ICCJ. Decizia nr. 341/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 341/2012
Dosar nr. 36435/3/2009
Şedinţa publică din 24 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 17 septembrie 2009, reclamanţii M.C. şi T.R. au chemat în judecată pârâtul M. Bucureşti, prin P.G., solicitând să se constate preluarea abuzivă de către S.R., prin M. Bucureşti, a imobilului situat în fosta stradă Gilăului, în prezent situat în Bulevardul Alexandru Obregia, fără număr poştal, Bucureşti; să se dispună retrocedarea în natură a unui teren cu suprafaţă de 171 m.p., liber şi neafectat de elemente de sistematizare, situat în Bulevardul Alexandru Obregia, fără număr poştal, Bucureşti; acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru diferenţa de 369 m.p. teren, situat la adresa de mai sus, ocupat de elemente de sistematizare (B-dul Metalurgiei şi spaţiul aferent acestuia); obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 549 din 23 aprilie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis acţiunea şi a obligat pârâtul să emită în favoarea reclamanţilor dispoziţie motivată de acordare a despăgubirilor la valoarea de circulaţie actuală a imobilului teren în suprafaţă de 540 m.p., situat în Bucureşti, Drumul Gilăului, în condiţiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Totodată, a fost obligat pârâtul la 4270 lei cheltuieli de judecată către reclamanţi.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţa a reţinut următoarele :
Notificarea formulată de reclamanţi în baza Legii nr. 10/2001 nu a fost soluţionată în termenul prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, ceea ce deschide acestora calea acţiunii în justiţie pentru soluţionarea pe fond a notificării, prezenta acţiune fiind admisibilă şi având natura unei contestaţii împotriva lipsei răspunsului unităţii deţinătoare asimilat unui răspuns negativ, astfel cum a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 20/2007, pronunţată în recursul în interesul legii.
Pe fondul cererii, tribunalul constată că prin actul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1293 din 18 martie 1960, M.R. şi M.C. au dobândit dreptul de proprietate asupra unei cote indivize de 540 m.p. din terenul arabil situat în Bucureşti, str. Drumul Gilăului în suprafaţă totală de 3600 m.p.
Ulterior, în baza Decretului nr. 465 din 3 noiembrie 1970, imobilul a fost expropriat, reclamanţii fiind înscrişi la poziţia 9 în anexe, imobil teren cu 540 m.p., din care 50 m.p. teren construit, fără a primi vreo despăgubire.
În prezent, terenul se află într-o zonă construită din punct de vedere urbanistic, fiind afectat parţial de B-dul Metalurgiei.
Din raportul de expertiză topografică întocmit în cauză, instanţa a reţinut că din terenul de 540 m.p., ce a aparţinut reclamanţilor, suprafaţa de 370 m.p. este ocupată de B-dul Metalurgiei şi suprafaţa de 180 m.p. este deţinută de RATB, fiind ocupată de construcţii.
În raport de această situaţie de fapt, tribunalul a apreciat acţiunea ca fiind întemeiată, preluarea imobilului făcându-se în mod abuziv, în sensul art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, întrucât preluarea fără despăgubire încalcă prevederile art. 480 – art. 481 C. civ., art. 8 şi 10 din Constituţia României din 1965 şi art. 17 din D.U.D.O.
În ceea ce priveşte măsurile reparatorii aplicabile în cauză, tribunalul a constatat că imobilul nu poate fi restituit în natură întrucât este ocupat de lucrări de utilitate publică şi de construcţii, astfel că sunt aplicabile dispoziţiile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, reclamanţii fiind îndreptăţiţi să obţină despăgubiri la valoarea de circulaţie actuală a imobilului, în condiţiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Apelul declarat de pârâtul M. Bucureşti, prin P.G., împotriva acestei sentinţe a fost respins, ca nefundat, prin Decizia nr. 63/ A din 22 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
În considerentele deciziei, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Referitor la termenul de 60 de zile invocat de apelant, curtea de apel a constatat că acest termen nu poate fi prelungit sine die, aşa cum susţine apelantul, art. 25 din Legea nr. 10/2001 menţionând în mod expres obligaţia unităţii deţinătoare de a se pronunţa asupra cererii în termen de 60 de zile de la depunerea notificării sau de la depunerea actelor doveditoare în condiţiile art. 23 din aceeaşi lege.
Dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001 sunt prevăzute în favoarea celui care a formulat notificarea şi, în lipsa unei manifestări de voinţă a acestuia, în sensul de amânare a soluţionării notificării, aceste dispoziţii nu pot fi invocate de unitatea deţinătoare pentru a amâna fără termen soluţionarea notificării.
Prin sentinţa apelata nu s-a stabilit în sarcina pârâtului să determine cuantumul despăgubirilor cuvenite intimaţilor-reclamanţi, ci obligaţia de a emite o dispoziţie motivată prin care să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel ca instanţa de apel a apreciat ca nefondate criticile formulate de apelant cu privire la acest aspect.
În ceea ce priveşte solicitarea de diminuare a cheltuielilor de judecată acordate de prima instanţa, curtea de apel a constatat că şi aceasta este nefondată, întrucât cheltuielile acordate nu se compun doar din onorariul de avocat (3000 lei), ci şi din TVA (570 lei) şi onorariu de expertiză (700 lei).
De asemenea, susţinerea apelantului în sensul că onorariul de avocat este prea mare în raport cu contribuţia apărătorului nu poate fi primită întrucât onorariul se stabileşte prin înţelegerea între client şi avocat si poate fi diminuată doar în măsura în care există o disproporţie vădită între obiectul cauzei şi prestaţiile concrete în cauza şi cuantumul acestui onorariu, situaţie care nu se regăseşte în prezenta cauză.
Având în vedere culpa procesuala a apelantului, în temeiul art. 274 C. proc. civ., instanţa de apel a obligat pe acesta la plata către intimaţi a sumei de 2.480 lei, reprezentând cheltuieli de judecata compuse din 2000 lei onorariu de avocat si 480 lei TVA.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul M. Bucureşti, prin P.G., invocând motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi solicitând modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.
Un prim motiv de recurs vizează faptul că instanţa de apel nu a avut în vedere dispoziţiile din Normele metodologice care fac vorbire de necesitatea existenţei, alături de notificare şi celelalte acte, a unei precizări a persoanei îndreptăţite la restituire (sub forma unei declaraţii exprese), în sensul că nu mai deţine probe, precizare ce condiţionează pârâtul în a se pronunţa asupra notificării.
Un al doilea motiv de recurs se referă la încălcarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., în sensul că, raportat la poziţia procesuală a reclamanţilor şi la activitatea depusă de apărătorul acestora, soluţia pronunţată de instanţa de fond cu privire la obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată este vădit nejustificată sau, cel mult, se justifică doar până la „concurenţa sumei care s-a plătit, reprezentând taxă judiciară de timbru".
Analizând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce succed:
Critica formulată prin motivele de recurs referitoare la faptul că instanţa de apel nu a avut în vedere dispoziţiile din Normele metodologice care fac vorbire de necesitatea existenţei, alături de notificare şi celelalte acte, a unei precizări a persoanei îndreptăţite la restituire (sub forma unei declaraţii exprese), în sensul că nu mai deţine probe, precizare ce condiţionează pârâtul în a se pronunţa asupra notificării, nu va fi analizată întrucât a fost invocată omisso medio, direct în recurs, fără a constitui obiectul motivelor de apel îndreptate împotriva sentinţei primei instanţe.
Astfel, respectarea principiului ierarhiei în exercitarea căilor de atac impune nu numai ca părţile să le exercite în ordinea instituită de legiuitor, partea care nu a declarat apel neputând declara recurs, dar şi faptul că partea care a declarat apel, dar nu a formulat o anumită critică prin intermediul acestei căi de atac împotriva sentinţei primei instanţe, nu o poate formula pentru prima oară în recurs.
În ceea ce priveşte critica vizând încălcarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., în sensul obligării pârâtei la plata cheltuielilor de judecată într-un cuantum exagerat, se constată că este nefondată.
Se constată, în primul rând, că recurenta face vorbire de faptul că cererea de acordare a cheltuielilor de judecată se justifică, cel mult, până la „concurenţa sumei care s-a plătit, reprezentând taxă judiciară de timbru", susţinere nefondată, întrucât, în cauză, nu a fost achitată taxă de timbru, prezenta cerere de chemare în judecată fiind scutită de plata taxei judiciare de timbru potrivit dispoziţiilor art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte obligarea la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat, se reţin următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
Dispoziţia legală menţionată prevede o singură condiţie pentru obligarea uneia dintre părţile litigante la plata cheltuielilor avansate de cealaltă parte pe parcursul desfăşurării procesului, anume faptul ca aceasta să fi căzut în pretenţii, adică să fi pierdut procesul.
Altfel spus, obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată se fundamentează, în mod exclusiv, pe ideea de culpă procesuală care aparţine acelei părţi care a ocazionat, în mod nelegal, declanşarea unei proceduri judiciare iar faptul pierderii procesului se dovedeşte cu însăşi cuprinsul hotărârii judecătoreşti prin care acesta s-a finalizat.
Aşa fiind, cum pârâta a pierdut procesul, concluzie care se impune în raport de faptul că tribunalul a admis pretenţiile reclamanţilor, pe cale de consecinţă, aceasta îi datora cheltuielile de judecată avansate pe parcursul procesului.
Referitor la onorariile avocaţilor, potrivit dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., judecătorii au dreptul să le mărească sau să le micşoreze, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
În cauză, cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligată pârâta către reclamanţi, reprezentând onorariu de avocat, raportat la complexitatea pricinii, numărul termenelor acordate şi activitatea avocatului care i-a asistat pe reclamanţi pe parcursul procesului, este unul rezonabil şi pe deplin justificat.
Având în vedere toate aceste considerente, se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul M. Bucureşti, prin P.G. împotriva deciziei nr. 63/ A din 22 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefundat, recursul declarat de pârâtul M. Bucureşti, prin P.G. împotriva deciziei nr. 63/ A din 22 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 344/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 340/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
