ICCJ. Decizia nr. 3305/2012. Civil

Decizii civile ICCJ 2012

Prin Sentința civilă nr. 1174 din 7 iulie 2008 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, s-a respins incidența în cauză a dispozițiilor art. 96 alin. (5) din Legea nr. 303/2004, susținută ca apărare de fond de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare; s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul S.S.I. (n. S.), împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Satu Mare și în consecință a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 200.000 RON daune morale și 800.000 RON daune materiale, ca reparație pentru prejudiciul suferit, precum și suma de 16.000 RON cheltuieli de judecată; s-au respins restul pretențiilor solicitate de reclamant, ca nefondate.

Pentru a pronunța astfel, instanța de fond a reținut următoarele:

în primul rând, tribunalul, analizând apărarea de fond invocată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare, respectiv incidența în cauză a dispozițiilor art. 96 alin. (5) din Legea nr. 303/2004, în conformitate cu care: "nu este îndreptățită la repararea pagubei persoana care în cursul procesului a contribuit în orice mod la săvârșirea erorii judiciare de către judecător sau procuror" apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile impuse de textul de lege precitat, câtă vreme independent de atitudinea reclamantului (învinuit-inculpat în faza de urmărire penală) existența faptei penale, respectiv săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală depindea în mare măsură de interpretarea dispozițiilor legale (art. VII din Acordul G.A.T.T., ratificat prin Decretul nr. 183/1980) și întemeiat pe acestea instanța de judecată a dispus achitarea inculpatului de sub acuzația săvârșirii infracțiunii prevăzută și pedepsită de art. 12 din Legea nr. 87/1994, luând în considerare concluziile cuprinse în raportul de expertiză întocmit de expert G.R.

în considerentele Sentinței penale nr. 1106/2003 cât și în Sentința penală nr. 859/2004 pronunțată în rejudecare de Judecătoria Satu Mare, se concluzionează că "(_) articolele de reclamă, marketing și management nu erau în măsură să mărească prețul produsului importat, nu erau supuse taxării separate".

în consecință, conduita avută de reclamant în perioada urmăririi penale de a lua legătura cu martorii audiați în această fază, cum ar fi de exemplu cu martorul V.I. și de a discuta asupra ceea ce urma să declare în fața organelor de anchetă, nu este suficientă pentru a da eficiență dispozițiilor art. 96 alin. (5) din Legea nr. 303/2004 și de a respinge pretențiile formulate întemeiat pe efectul normei de drept precitate.

Independent de depozițiile martorilor audiați în faza de urmărire penală, rechizitoriul a fost emis în sarcina reclamantului (inculpat) ținând seama de modul în care s-a realizat facturarea contravalorii produsului (bere), respectiv divizarea prețului berii făcut în scopul diminuării valorii în vamă și implicit a obligațiilor fiscale către Stat, ceea ce în opinia Parchetului a conturat existența faptei penale, respectiv a infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută și pedepsită de art. 12 din Legea nr. 87/1994.

în consecință, nu poate fi reținută contribuția reclamantului la zădărnicirea anchetei penale sau a cercetării judecătorești, cea din urmă având drept rezultat pronunțarea unei hotărâri de achitare pentru fapta penală imputată.

întemeiat pe aceste considerente, tribunalul a respins incidența în cauză a dispozițiilor art. 96 alin. (5) din Legea nr. 303/2004.

Pe fond, tribunalul analizând acțiunea ce formează obiectul cauzei, în raport de dispozițiile legale în materie și a probelor administrate, a apreciat ca întemeiat demersul juridic exercitat de reclamant, întemeiat pe următoarele considerente:

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare din 18 decembrie 2001, reclamantul în calitate de inculpat a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută și pedepsită de art. 12 din Legea nr. 87/1994.

Prin același rechizitoriu și față de aceeași persoană, Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare a dispus scoaterea de sub urmărirea penală pentru infracțiunile prevăzute și pedepsite de art. 194 pct. 5 din Legea nr. 31/1990 și pentru infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 12 din Legea nr. 87/1994, iar în baza art. 243 și art. 10 lit. g) C. proc. pen., a dispus încetarea urmăririi penale efectuate pentru infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 291 C. pen., reținând intervenția prescripției răspunderii penale.

Inițial, față de reclamant [învinuit pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute și pedepsite de art. 12 din Legea nr. 87/1994, folosirea bunurilor societății cu rea-credință în scop contrar intereselor acesteia, prevăzute de art. 194 pct. 5 din Legea nr. 31/1990, fals în evidențe contabile prevăzută și pedepsită de art. 40 din Legea nr. 82/1990 raportat la art. 289 alin. (1) C. pen.] s-a luat măsura reținerii pentru 24 ore prin Ordonanța emisă de I.P.J. Satu Mare la 30 noiembrie 1995, înlocuită cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea emisă de procuror prin Ordonanța din 1 decembrie 1995 de M.P. - Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare.

Ulterior, la 12 februarie 1996 același organ de cercetare penală I.P.J. Satu Mare, dispune din nou reținerea reclamantului prin ordonanță, după care Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare la 13 februarie 1996 dispune arestarea preventivă pe timp de 5 zile cu începere din 13 februarie 1996 până la 17 februarie 1996, conform mandatului de arestare preventivă nr. X/1996, iar la 17 februarie 1996 după punerea în mișcare a acțiunii penale prin ordonanța din aceiași dată emite pentru 25 de zile mandat de arestare preventivă până la data de 12 martie 1996.

Luarea măsurii de arestare preventivă se întemeiază conform datelor cuprinse în ordonanță și mandat pe împrejurarea că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea de evaziune fiscală este mai mare de 2 ani și lăsarea sa în libertate ar prezenta pericol public, conform art. 148 lit. h) C. proc. pen.

Prin încheierea nr. 543 din 13 martie 1996, Judecătoria Satu Mare la sesizarea Parchetului a prelungit durata arestării preventive cu 30 de zile începând cu data de 13 martie 1996 până la 11 aprilie 1996 inclusiv, iar cu încheierea nr. 826 din 11 aprilie 1006 din nou se admite sesizarea Parchetului și instanța prelungește cu încă 30 de zile durata arestării preventive începând cu data de 12 aprilie 1996 până la data de 11 mai 1996.

Prin încheierea nr. 1060 din 10 mai 1996, Judecătoria Satu Mare respinge sesizarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare pentru prelungirea duratei arestării preventive a inculpatului S.I., precizând că motivele invocate de Parchet în ultima sesizare (cea din 11 aprilie 1996) au fost solicitate și anterior, iar persoana inculpatului oferă suficiente garanții că nu se va sustrage urmăririi penale în cazul în care va fi cercetat în stare de libertate.

încheierea pronunțată în cauză a fost menținută prin Decizia penală nr. 74/1996 a Tribunalului Satu Mare, sens în care a dispus respingerea recursului ca nefondat, declarat în cauză de Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare.

Așa cum s-a arătat anterior, rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare în privința reclamantului s-a emis la 18 decembrie 2001 pentru faptele arătate, iar instanța de judecată pronunță prima hotărâre în cauză la data de 30 mai 2003 (Sentința penală nr. 1106/2003), prin care în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., dispune achitarea inculpatului S.I. de sub acuzația săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută și pedepsită de art. 12 din Legea nr. 87/1994 și cum la data de 11 februarie 2002 instanța a încuviințat în baza art. 13 alin. (1) C. pen. continuarea judecării procesului și pentru infracțiunea de uz de fals reținută la pct. 2 din rechizitoriu, dar pentru care a intervenit prescripția răspunderii penale, la finalizarea cercetării judecătorești prin aceeași hotărâre, instanța în baza acelorași texte de lege, dispune achitarea inculpatului și de sub acuzația săvârșirii acestei din urmă infracțiuni.

Se constată că inculpatul a executat în stare de arest perioada din 12 februarie 1996 până la 11 mai 1996.

Ca urmare a apelurilor exercitate în cauză împotriva acestor hotărâri, tribunalul prin Decizia penală nr. 378 din 2 octombrie 2003 desființează sentința și trimite cauze spre rejudecare la aceiași instanță.

în rejudecare, Dosarul fiind înregistrat din nou instanța admite cererea formulată în baza art. 13 alin. (2) C. proc. pen. și dispune continuarea procesului penal, pronunțând pe fond soluții de achitare pentru ambele infracțiuni, conform Sentinței penale nr. 859 din 6 mai 2004 menținută în apel prin Decizia penală nr. 329 din 11 noiembrie 2004 a Tribunalului Satu Mare și modificată în parte prin Decizia penală nr. 138 din 17 februarie 2005 a Curții de Apel Oradea.

Ulterior, în urma exercitării contestației în anulare, această din urmă hotărâre a fost desființată și rejudecând recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare împotriva Deciziei penale nr. 329 din 11 noiembrie 2004 pronunțată de Tribunalul Satu Mare și a Sentinței penale nr. 859 din 6 mai 2004 a Judecătoriei Satu Mare, Curtea de Apel Oradea a admis calea de atac exercitată de Parchet și a înlăturat din încheierea de ședință din 18 martie 2004 a Judecătoriei Satu Mare dispoziția de continuare a cercetărilor față de inculpat pentru săvârșirea infracțiunii de uz de fals prevăzută și pedepsită de art. 289 C. proc. pen. și art. 40 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), precum și dispoziția de achitare a inculpatului luată în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. de sub învinuirea comiteri infracțiunii de uz de fals prevăzută și pedepsită de art. 291 C. pen. luată prin Sentința penală nr. 859/2004 a aceleiași instanțe, conform Deciziei penale nr. 645 din 20 octombrie 2005.

După rămânerea definitivă a acestei sentințe penale, reclamantul a promovat prezenta acțiune înregistrată în Dosar al Tribunalului Satu Mare, având ca obiect pretenții izvorâte din încălcarea unor drepturi recunoscute de Convenție și Constituția României, pe parcursul celor 10 ani cât a durat procesul penal, începând cu 30 noiembrie 1995 până la 20 octombrie 2005.

Natura juridică a acestor pretenții sunt fundamentate în principal pe dispozițiile art. 5 și 6 din Convenție, respectiv pe violarea dreptului la libertate și siguranță a persoanei, cât și a celui de a obține finalizarea procedurii într-un termen optim și rezonabil și a efectelor produse în plan moral și material.

în urma ratificării Convenției prin Legea nr. 30/1994, drepturile conferite și garantate de aceasta obligă autoritățile, ca în raport de conținutul concret al garanției, să pună la dispoziția oricărei persoane un mijloc de corectare a unei situații contrare Convenției, ca obligație pozitivă ce revine Statului în raport cu cetățeanul, respectiv dreptul la un remediu intern în sensul prevăzut de art. 13 din Convenție și care reprezintă posibilitatea oricărei persoane care se pretinde victimă de a sesiza o autoritate de stat cu o acțiune prin care să solicite constatarea acestei violări, încetarea sa și repararea prejudiciului produs.

încorporarea Convenției în dreptul intern național român, conform art. 11 din Constituție, are drept efect aplicarea directă a Convenției de către instanțele naționale, atât în privința apărării drepturilor fundamentale ale cetățenilor prin garanțiile conferite de Convenție cât și prin repararea unor prejudicii pentru violările produse, sub formă de despăgubiri, instanțele naționale fiind astfel competente a se pronunța în cauză, ținând seama de jurisprudența Curții recunoscută fără rezerve și obligatorie, conform art. 3 din Legea nr. 30/1994. Deciziile Curții Europene de Justiție se bucură de autoritatea de lucru interpretat, fiind opozabile tuturor statelor care au recunoscut Convenția.

Totuși, atunci când reglementările interne conțin prevederi mai favorabile comparativ cu cele internaționale, prin Legea nr. 429/2003 de revizuire a Constituției s-a stabilit principiul subsidiarității normei internaționale în materia drepturilor omului față de normele din sistemul juridic național, formulat în mod expres prin art. 20 din Constituție, în acest sens fiind și dispozițiile art. 60 din Convenție.

La data la care reclamantul a fost privat de libertate, începând cu 30 noiembrie 1995, era în vigoare Constituția din 1991 care în materia drepturilor omului a instituit o prioritate absolută a reglementărilor internaționale în materie față de dreptul intern iar România ratificase deja Convenția prin Legea nr. 30/1994.

Atât norma europeană prin art. 5 cât și cea constituțională încă din 1991 apără și garantează libertatea individuală și siguranța persoanei, declarate inviolabile art. 23 din Constituție.

Dreptul la libertate fizică al persoanei nu este unul absolut, fiind susceptibil de limitări serioase, dar pentru ca privarea de libertate a unei persoane să fie considerată licită trebuie să îndeplinească cumulativ două condiții - conformitatea măsurii cu dreptul intern și obligativitatea ca măsura internă să se înscrie într-unul dintre cazurile prevăzute în convenție, măsuri instituite în scopul evitării deținerii arbitrare a unei persoane.

Fundamentul juridic al unei astfel de măsuri îl reprezintă suspiciunea că persoana în cauză ar fi comis o infracțiune, iar statul prin autoritățile sale trebuie să probeze faptul că actele materiale care i se reproșează persoanei reținute întrunesc conținutul constitutiv al unei infracțiuni determinate - cauza Lukanov c/a Bulgariei - 1997.

în speță, autoritățile statului la data luării măsurii arestării preventive a reclamantului aveau obligația să verifice dacă acțiunea privind divizarea prețului la produsul de import realizată de reclamant reprezintă latura obiectivă a infracțiunii de evaziune fiscală prin diminuarea prețului în mod intenționat și în scop de a obține taxe vamale mult mai mici, cu prejudicii în acest sens, evident pentru Stat, rezultate din nerespectarea tarifului vamal de import și export de mărfuri.

Așa cum rezultă din art. 5 § 1 lit. c) din Convenție pentru a se dispune arestarea preventivă a unei persoane este necesar să existe motive verosimile de a crede că aceasta a comis o infracțiune, iar autoritățile să producă probele care să susțină acuzația penală îndreptată împotriva celui arestat (cauza Murray c/a Marea Britanie - 1996), ori în speță suspiciunea întemeiată obiectiv emisă de autoritățile statului privind săvârșirea unei fapte penale de către reclamant, a depins de interpretarea dată a prevederilor art. VII din Acordul G.A.T.T. (O.G. nr. 26/1993 privind tariful vamal de import al României).

Direcția Generală a Vămilor la solicitarea Inspectoratului Județean de Poliție Satu Mare, în privința acestei interpretări, a transmis cu adresa nr. 119/15 februarie 1996 că valoarea în vamă ca bază de calcul a taxelor vamale și a celorlalte drepturi datorate bugetului este valoare tranzacțională sau prețul efectiv plătit sau de plătit al mărfurilor pe care cumpărătorul trebuie să-l achite furnizorului pentru mărfurile importate, la care se adaugă, în măsura în care au fost efectuate dar nu au fost incluse în preț elementele prevăzute de art. VIII din Acordul G.A.T.T. (cheltuieli de transport pe parcurs extern, cheltuieli de încărcare/descărcare, manipulare pe parcurs extern, cheltuieli de asigurare pe parcurs extern). Prin aceste elemente precizează Direcția Generală a Vămilor București, nu intră cheltuielile de reclamă sau marketing, în același sens opinând și Direcția Generală a Impozitelor Indirecte din cadrul Ministerului Finanțelor conform adresei nr. 272445/30 mai 1996.

în faza cercetării judecătorești, instanța a luat în considerare aceeași interpretare confirmată și de poziția expertului, condiții în care probele prezentate de acuzare nu au fost de natură să conducă la condamnarea reclamantului și mai mult instanța a constatat că fapta nu există, adică nu s-a produs nicio tulburare a ordinii juridice sociale și nu a fost necesară intervenția statului prin declanșarea acțiunii penale.

în aceste condiții, la data arestării se poate conchide că a fost violat dreptul la libertate și siguranță a persoanei garantat de Constituție și Convenție, iar limitarea permisă nu satisface cerința impusă de art. 5 § 1 lit. c) pentru a putea fi reținut caracterul ilicit al privării de libertate, fiind încălcată și prezumția de nevinovăție.

Cât privește garanția oferită de § 3 al art. 5 din Convenție, acesta consacră două garanții speciale pentru persoanele lipsite de libertate în baza art. 5 § 1 lit. c) și anume: dreptul de a fi adus de îndată în fața unui judecător pe de o parte și dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil pe de altă parte și implicit obligații pentru autorități de îndeplinire a acestor obligații.

Referitor la prima garanție, pornind de la autoritatea de lucru interpretat sub acest aspect, prin decizia pronunțată de Curte în cauza Vasilescu c/a României - 1998 sau Pantea c/a României - 2003 (ce pot fi considerate hotărâri pilot care au condus la modificarea substanțială a C. proc. pen. prin Legea nr. 281/2003 și inclusiv a revizuirii Constituției prin Legea nr. 429/2003 sub aspectul luării măsurii arestării preventive de către judecător), s-a statuat că procurorul nu oferă garanțiile de independență și imparțialitate pe care le presupune noțiunea de magistrat (§ 236 - 238 cauza Pantea), fiind subordonați mai întâi Procurorului General apoi Ministrului Justiției, astfel că nu îndeplinesc condiția de independență în raport cu executivul, dar nici față de părți (cauza Huber c/a Elveția).

împotriva reclamantului, măsura arestării preventive a fost emisă de procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare, conform ordonanțelor din 13 februarie 1996, 17 februarie 1996 și respectiv a mandatelor de arestare preventivă, așa cum prevedeau dispozițiile C. proc. pen., în vigoare la vremea respectivă.

Legat de cea de a doua garanție, art. 5 § 3 din Convenție impune intervenția de îndată a controlului judecătoresc asupra legalității măsurii arestării preventive, promptitudinea unei asemenea proceduri fiind apreciată in concreto, în raport de circumstanțele cauzei, fără ca în interpretarea și aplicarea noțiunii de promptitudine să poată fi aplicat principiul flexibilității decât într-o foarte mică măsură, întrucât un control judecătoresc rapid constituie pentru persoana în cauză o garanție împotriva unor rele tratamente (§ 240 - cauza Pantea precum și cauza Aksoy c/a Turciei - 1996).

în hotărârea Brogan sus-menționată, Curtea a statuat că o perioadă de 4 luni și 6 ore de la data la care mandatul de arestare a fost pus în executare până la data la care legalitatea măsurii a fost supusă controlului judecătoresc, depășește limitele temporare stricte fixate de art. 5 § 3 din Convenție, chiar dacă arestarea era necesară în scopul protejării colectivității în ansamblul său împotriva terorismului (§ 242 cauza Pantea).

Potrivit dispozițiilor legale în materia procedurii penale de la data la care a avut loc arestarea reclamantului, măsura reținerii putea fi luată de organul de cercetare penală iar arestarea preventivă precum și obligarea de a nu părăsi localitatea, puteau fi luate numai de procuror sau de instanța de instanță conform art. 136 C. proc. pen.

împotriva ordonanței de arestare preventivă emisă de procuror, era prevăzută cale de atac sub forma plângerii la instanța căreia i-ar fi revenit competența să judece cauza pe fond - art. 140¹C. proc. pen., astfel cum a fost introdus prin Legea nr. 32/1990 cu completările ulterioare și în tot cursul procesului penal dispozițiile art. 160¹C. proc. pen. permiteau inculpatului arestat preventiv să ceară punerea sa în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune, competența de rezolvare a cererii revenind, în cursul urmăririi penale procurorului, conform art. 160⁶alin. (5) C. proc. pen., iar împotriva ordonanței de respingere la fel se putea face plângere la instanța căreia i-ar fi revenit competența să judece cauza în fond, inclusiv încheierea instanței era supusă recursului conform art. 160⁹C. proc. pen.

Din datele cuprinse în dosarul de urmărire penală, rezultă că reclamantul în calitate de învinuit-inculpat arestat la data de 17 februarie 1996, a fost prezentat judecătorului pentru soluționarea plângerii formulată împotriva ordonanței de respingere a cererii de punere în libertate sub control judiciar din data de 19 februarie 1996 din Dosar al Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare.

Judecătoria Satu Mare cu încheierea nr. 400 din 22 februarie 1996, a admis cererea de punere în libertate provizorie sub control judiciar, soluție care ulterior a fost modificată de instanța de control judiciar, câtă vreme după această dată parchetul a cerut prelungirea duratei arestării preventive, ultima sesizare a parchetului fiind însă respinsă de instanța de judecată cu încheierea nr. 1060 din 10 mai 1996 menținută de Tribunalul Satu Mare prin Decizia penală nr. 74/1996.

Esențial este însă pentru a se stabili dacă a avut loc o încălcare a garanției conferită de Convenție prin prisma § 3 al art. 5, dacă legalitatea măsurii arestării preventive a fost supusă controlului judecătoresc, ori din datele prezentate rezultă inclusiv posibilitatea legală aflată la dispoziția persoanei arestate de a contesta ordonanța de arestare preventivă emisă de procuror și de a fi adus în fața judecătorului. Promptitudinea prin care reclamantul a fost prezentat în fața judecătorului rezultă din data pronunțării încheierii nr. 400 din 22 februarie 1996, apreciată în raport cu data de 17 februarie 1996 ca fiind rezonabilă și de acceptat, cu atât mai mult cu cât existau dispoziții legale în dreptul intern care permiteau contestarea în instanță a ordonanței de arestare preventivă emisă de procuror.

Prin urmare, singura garanție încălcată din acest paragraf (§ 3 al art. 5) apare ca fiind în legătură cu emiterea mandatului de arestare de către procuror, unde în raport de reperele stabilite de Curte prin deciziile ce se bucură de autoritate de lucru interpretat, tribunalul a constatat încălcarea acestei garanții, doar sub acest aspect.

Prin considerentele de mai sus, tribunalul a apreciat că aceleași argumente pot fi folosite și pentru ceea ce garantează § 4 al art. 5 din Convenție sub forma dreptului la recurs contra privării de libertate, încheierile și hotărârile judecătorești pronunțate în cauză aparțin instanțelor de judecată competente, despre care reclamantul a fost înștiințat și prezentat în fața judecătorului pentru susținerea cauzei în prezența avocatului, condiții în care tribunalul a apreciat că nu poate fi reținută vreo îngrădire a acestui drept.

Concluzionând, din perspectiva acestor garanții tribunalul a reținut că în cursul procesului penal (urmărire penală) reclamantul a fost victima unei arestări nelegale, limitarea dreptului la libertate și siguranță nu a avut un caracter licit prin faptul că motivele verosimile prezentate de autoritățile statului nu au condus la pronunțarea unei hotărâri de condamnare, iar instanța a constatat definitiv că fapta nu există.

Cât privește pretinsa încălcare a articolului 6 alin. (1) din Convenție, judecarea cauzei în timp rezonabil sau mai nou denumit termen optim și previzibil, ridicat la rang de drept fundamental prin cuprinderea sa în Constituție, art. 21 alin. (3), tribunalul a apreciat că perioada celor 10 ani de zile, descrisă pe larg mai sus, nu respectă exigențele de celeritate, fiind înregistrate și perioade de inactivitate a autorităților, de nerespectare a unor dispoziții legale de citare, ceea ce a condus la dilatarea procedurii prin rejudecare, iar complexitatea cauzei poate fi considerată de tip mediu, motive pentru care tribunalul a luat în considerare și această încălcare.

Remediul intern pentru a obține repararea pagubei, sub aspectele sesizate mai sus, a fost creat prin legiferarea expresă în acest sens a condițiilor în care intervine răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, conform principiului înscris în Legea fundamentată prin art. 52 alin. (3), fiind însă vorba de o eroare comisă într-un proces penal, repararea pagubei materiale sau a daunelor morale în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal, se realizează în condițiile art. 504 alin. (1) și (2) C. proc. pen., raportat la art. 998,art. 999 C. civ., corelate cu art. 5 și 6 din Convenție.

Reținând că reclamantul nu a fost condamnat definitiv și în urma rejudecării cauzei să se fi pronunțat o hotărâre definitivă de achitare, remediul intern în repararea prejudiciului suferit se întemeiază pe dispozițiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen., în conformitate cu care "are dreptul la repararea pagubei și persona care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal", din acest punct de vedere fiind justificată obiecțiunea Statului Român privind stabilirea temeiului de drept care asigură repararea prejudiciului suferit de către reclamant.

Răspunderea patrimonială a Statului pentru erorile judiciare se fundamentează pe principiile răspunderii civile delictuale, sens în care se abordează din perspectiva celor patru condiții clasice în materie: existența prejudiciului, fapta ilicită, vinovăția și legătura de cauzalitate.

în cazul în care eroarea judiciară a produs un prejudiciu, persoana vătămată poate cere repararea acestuia, fie că este vorba de prejudiciu moral sau material. Prejudiciul reprezintă rezultatul încălcării unui drept și în speță acesta reprezintă dreptul la libertatea și inviolabilitatea persoanei, care odată produs dă dreptul la reparație, pentru a se acoperi pierderea suferită.

în condițiile răspunderii civile delictuale, pentru a se putea obține repararea prejudiciului, se cere ca acesta să fie cert și să nu fi fost reparat încă. Caracterul cert al prejudiciului presupune că acesta este sigur atât în privința existenței cât și în privința de evaluare.

Pentru repararea pagubelor materiale și a daunelor morale legiuitorul prin art. 505 C. proc. pen. a prevăzut criteriile pentru stabilirea întinderii reparației în funcție de durata privării de libertate, de consecințele produse asupra persoanei, iar ca modalitate reparația constă și în plata unei sume de bani, ținând seama de condițiile celui îndreptățit la repararea pagubei și de natura daunei produse.

Dacă fapta ilicită se identifică cu însăși eroarea judiciară comisă, raportul de cauzalitate evident că trebuie să existe între aceasta din urmă și prejudiciul produs.

Prin cuantificarea pretențiilor, reclamantul a considerat că suma de 24.402.568 RON răspunde cerinței de a obține repararea prejudiciului material suferit alături de cel moral pretins la suma de 3.000.000 RON.

Raționamentul folosit de reclamant pentru justificarea pretențiilor materiale în suma totală de mai sus, a fost găsit de tribunal ca nefondat întrucât:

Proiecția de dezvoltare a societății comerciale SC R.M.B.K. - SRL Satu Mare cuprinsă în expertiza contabilă întocmită de o comisie de experți și descrisă anterior la capitolul probațiune, observăm că folosește o metodă lineară, aplicând creșterea de 60% prognozată până în anul 2006, fără a demonstra ipoteze plauzibile, certe de menținere a valabilității creșterii economice în acest procent pe parcursul a 10 ani, în raport cu ceilalți factori macroeconomici determinanți, în perioada în care la nivel național, creșterea economiei era de aproximativ 4 - 5%, pentru perioada de până în anul 2000, iar pe piață au pătruns deja marile branduri de bere naționale și internaționale.

Dezvoltarea spectaculoasă a societății din punct de vedere economic și managerial susținută de experți apare totuși ca fiind infirmată de starea de faliment declanșată încă din anul 1998, când lipsa disponibilităților bănești din cont a condus la inițierea acestei proceduri de insolvență din partea creditorilor, finalizată prin încheierea pronunțată de Tribunalul Satu Mare la 20 aprilie 2000.

Pierderea poziției de administrator al societății ca urmare a hotărârii Adunării Generale a Asociaților de la societate din 28 noiembrie 1995, nu poate fi pusă exclusiv pe seama declanșării acțiunii penale împotriva reclamantului, deși martorul audiat în această procedură B.S.C. a atribuit o legătură exclusiv de cauzalitate între cele două evenimente ca de altfel și reclamantul. Acesta a fost reținut pentru prima dată 24 ore la 30 noiembrie 1995 în baza unei ordonanțe emise de organul de cercetare penală, eveniment situat după data eliberării din funcția de director, fiind foarte apropiate în timp cele două evenimente, nu este exclusă legătura dintre ele.

Conform prevederilor art. 9 din contractul de societate, Adunarea Generală a Asociaților avea dreptul să aleagă cu o majoritate de 75% din voturi pe o perioadă de 2 ani directorul care va administra societatea, prelungirea mandatului fiind hotărâtă de același organ de conducere și cu aceiași majoritate, ori în acord cu prevederile statutare la data precitată asociații au aprobat eliberarea din funcția de director al societății a reclamantului al cărui mandat a expirat la data de 1 octombrie 1995 și a numit în funcția de director pe noul administrator V.J.Z. Motivele pentru care Adunarea Generală a Asociaților nu a înțeles să prelungească mandatul de director în persoana reclamantului, nu pot fi puse exclusiv pe seama declanșării acțiunii penale, dar nici excluse în totalitate, ceea ce evident că este în beneficiul acestuia la stabilirea cuantumului prejudiciului.

Exercitarea unui alt tip de management de către noul administrator, dar care din poziția de 24% din capitalul social deținut, reclamantul nu avea posibilitatea statutară de a schimba forma de organizare, atribut aflat în competența asociatului majoritar SC K.S. SA Ungaria, a fost mereu imputat de reclamant și considerat cauza principală a declinului economic al societății, așa cum rezultă în mod constant din apărările susținute în procedura de faliment, până la data renunțării la cererea de atragere a răspunderii administratorului.

Prin urmare, pierderea bunului de care se plânge reclamantul, ca rezultat al declanșării acțiunii penale împotriva sa, nu poate fi privit ca fiind rezultatul exclusiv al acestui eveniment, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu nu este unul direct, ci conex, conjugat cu alte împrejurări.

Situația economică a societății la data arestării reclamantului și a declanșării procesului penal, nu poate fi prezumată că ar fi putut subzista la același nivel, motive pentru care Statul nu poate fi obligat la plata dividendelor cuantificate de comisia de experți, la suma arătată, astfel că în lipsa unei certitudini, a transformării eventualității în probabilitate, s-a apelat la judecata în echitate, și pentru repararea prejudiciului material.

în raționamentul făcut de instanță sub acest aspect, nu au fost luate în considerare, sub nicio formă pretinsa valoare a părților sociale, evaluată de experți, la suma arătată mai sus, întemeiat pe faptul că o astfel de obligație nu cade în sarcina Statului, nu rezultă dintr-un raport juridic obligațional de natură contractuală sau legală, privește raporturile dintre asociați; și în prezent reclamantul a rămas asociat, cel puțin așa rezultă din actele statutare.

Factorul prejudiciabil se limitează la durata arestării, a depășirii termenului rezonabil și a încălcării garanției prevăzută de parag. 3 al art. 5 din Convenție.

Prin aceste argumente, nu este înlăturată calitatea de victimă a reclamantului, ci dimpotrivă s-a păstrat dreptul subiectiv în limitele legii, a rezonabilității și a echității, fiind înlăturată orice formă de exercitare abuzivă sau speculativă, aspecte care constituie o preocupare constantă și a Curții Europene care a oferit de multe ori satisfacții doar prin constatarea încălcării dreptului, fără compensare materială, iar atunci când acordă astfel de compensări valoarea este rezonabilă (în cauza Pantea s-au acordat 40.000 euro, sau 10.000 euro în cauza Bursuc, victime ale torturii).

Așadar, judecând în echitate, prejudiciul moral suferit de reclamant a fost apreciat la suma de 20.000 RON, ținând seama de consecințele negative suferite personal cât și de familie, în urma arestării, de intensitatea cu care a perceput și trăit evenimentele, măsura în care i-a fost afectată viața personală și profesională, relațiile sociale și nu în ultimul rând faptul deosebit de grav că a fost vătămată o valoare socială de prim rang, care este libertatea individuală, declarată de Constituție inviolabilă.

Statutul profesional al reclamantului de profesie economist, cu reale aptitudini manageriale, a suferit modificări, prin lipsa de acordare a unui credit moral, a recunoașterii calităților în relațiile de afaceri care au fost reluate la câțiva ani după ce opinia publică nu a mai reacționat, presa nu a mai considerat subiectul de actualitate, fiind astfel știrbit prestigiul și reputația persoanei, valori care definesc personalitatea umană.

Vătămarea acestor drepturi nepatrimoniale acordă celui lezat dreptul la despăgubiri echitabile, compensatorii și proporțional cu dimensiunea suferințelor sale, criterii care au stat și la baza compensării prejudiciului material, stabilit de tribunal la suma de 80.000 RON, folosind aceeași statuare în echitate, dar și ceea ce pare mai aproape de realitate, prezumat cu mai multă certitudine și dincolo de orice îndoială rezonabilă.

în considerarea celor arătate mai sus, prima instanță, în baza art. 5,art. 6 din Convenție, art. 52 alin. (3) din Constituție, art. 504 alin. (2), art. 505,art. 506 C. proc. pen., art. 998 C. civ., a admis în parte acțiunea reclamantului conform dispozitivului prezentei hotărâri, cu obligarea Statului la plata cheltuielilor de judecată suportate de reclamant, constând în onorarii experți, conform chitanțelor de la dosar.

împotriva acestei hotărâri a declarat apel Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare, Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare și S.S.I., iar prin Decizia civilă nr. 144 din 10 mai 2001 a Curții de Apel Oradea în rejudecare după casare, s-a admis apelul reclamantului S.S.I. și s-a respins apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare și s-a respins apelul reclamantului împotriva încheierii de ședință din 18 mai 2008, 9 mai 2008, 21 mai 2008, 6 iunie 2008 și 13 iunie 2008 a Tribunalului Satu Mare, reținându-se următoarele considerente:

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare din 18 decembrie 2001, reclamantul în calitate de inculpat, a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută și pedepsită de art. 12 din Legea nr. 87/1994.

Prin încheierea nr. 543 din 13 martie 1996, Judecătoria Satu Mare la sesizarea Parchetului a prelungit durata arestării preventive cu 30 de zile începând cu data de 13 martie 1996 până la 11 aprilie 1996 inclusiv, iar cu încheierea nr. 826 din 11 aprilie 1006 din nou se admite sesizarea Parchetului și Instanța prelungește cu încă 30 de zile durata arestării preventive începând cu data de 12 aprilie 1996 până la data de 11 mai 1996.

Așa cum s-a arătat anterior, rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare în privința reclamantului s-a emis la 18 decembrie 2001 pentru faptele arătate, iar instanța de judecată pronunță prima hotărâre în cauză la data de 30 mai 2003 (Sentința penală nr. 1106/2003), prin care în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a( C. proc. pen., dispune achitarea inculpatului S.I. de sub acuzația săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută și pedepsită de art. 12 din Legea nr. 87/1994 și cum la data de 11 februarie 2002 instanța a încuviințat în baza art. 13 alin. (1) C. pen. continuarea judecării procesului și pentru infracțiunea de uz de fals reținută la pct. 2 din rechizitoriu, dar pentru care a intervenit prescripția răspunderii penale, la finalizarea cercetării judecătorești prin aceeași hotărâre, instanța în baza acelorași texte de lege, dispune achitarea inculpatului și de sub acuzația săvârșirii acestei din urmă infracțiuni.

Se constată că inculpatul a executat în stare de arest perioada din 12 februarie 1996 până la 11 mai 1006.

în rejudecare, Dosarul fiind înregistrat, din nou instanța admite cererea formulată în baza art. 13 alin. (2) C. proc. pen. și dispune continuarea procesului penal, pronunțând pe fond soluții de achitare pentru ambele infracțiuni, conform Sentinței penale nr. 859 din 6 mai 2004 menținută în apel prin Decizia penală nr. 329 din 11 noiembrie 2004 a Tribunalului Satu Mare și modificată în parte prin Decizia penală nr. 138 din 17 februarie 2005 a Curții de Apel Oradea.

Referitor la criticile formulate de Statul Român în sensul reținerii eronate a incidenței art. 504 alin. (2) C. proc. civ. precum și referitor la critica Ministerului Public legată de nereținerea de către instanța de fond a incidenței art. 96 alin. (5) din Legea nr. 303/2004 le apreciem ca fiind neîntemeiate pentru considerentele arătate în cuprinsul Deciziei nr. 14/A din 03 februarie 2009 a Curții de Apel Oradea și care de altfel au fost menținute și de înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia civilă nr. 4046 din 29 iunie 2010.

De asemenea hotărârea apelată este apreciată ca fiind justă și în ceea ce privește calificarea reclamantului, drept victima ingerințelor statale în viața acestuia, reținerea îndeplinirii condițiilor prescrise de legiuitor pentru angajarea răspunderii civile delictuale a Statului Român și reținerea încălcării prevederilor art. 5 și 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aspecte care de altfel au și fost dezlegate în mod irevocabil prin Decizia nr. 4046 din 29 iunie 2010 a înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin aceiași Decizie însă (nr. 4046 din 29 iunie 2010) înalta Curte de Casație și Justiție a dispus casarea Deciziei civile nr. 14/A din 03 februarie 2009 a Curții de Apel Oradea și a trimis cauza spre rejudecare.

S-a reținut ca temei al casării cu trimitere spre rejudecare, motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ., respectiv faptul că instanța de apel nu și-a motivat hotărârea în ceea ce privește modul de cuantificare a daunelor acordate reclamantului cu titlu de daune morale și daune materiale, impunându-se și suplimentarea probatoriului în acest sens, prin care să aibă în vedere doar veniturile nerealizate în legătură directă de cauzalitate cu eroarea judiciară.

Ca urmare, în rejudecare s-a efectuat o expertiză financiar contabilă de către o comisie formată din trei experți din cadrul Biroului Local de Expertize Bihor, conform obiectivelor stabilite prin încheierea de ședință din 07 decembrie 2010.

Astfel s-a reținut că din raportul de expertiză efectuat în cauză rezultă că în perioada 01 iulie 1995 - 31 decembrie 1996 SC B.K. SRL a înregistrat pierderi în sumă de 2.136.558 RON (din care 1.725.629 RON în semestrul 2 al anului 1995 și 410.929 RON în anul 1996), deși până la data de 30 iunie 1995, data ultimului bilanț contabil semestrial, firma înregistrase profituri mari. Se reține că din lipsa actelor și evidențelor contabile în perioada 1995 - 1996 comisia de experți nu se poate pronunța asupra cauzelor pierderilor din semestrul 2 al anului 1995 și asupra valorii patrimoniului la 31 octombrie 1995, dar totuși constată că aceste pierderi s-ar putea datora reducerii semnificative a activității comerciale (cu 82%) în semestrul 2 față de semestrul 1 al anului 1995, în condițiile în care cheltuielile nu s-au redus corespunzător.

în această expertiză se arată însă că în situația în care nu se cunosc indicatorii reali de profit și capitaluri proprii, la 31 decembrie 1995 și 31 decembrie 1996, calculele sunt ipotetice și sunt făcute presupunând că activitatea s-ar fi continuat cu profit. Totodată se arată că societatea comercială expertizată, având capital străin, a fost scutită de impozit pe profit în primii 2 ani de la înființare (septembrie 1993 - septembrie 1995), dar după această dată, conform prevederilor legale, profiturile brute se impozitau cu 38% conform art. 2 din O.G. nr. 70/1994, iar profiturile nete repartizate ca dividende se impozitau cu 10% conform art. 2 din O.G. nr. 26/1995.

Rezultă că experții financiar contabili au stabilit sumele care s-ar fi cuvenit reclamantului raportat la veniturile pe care le-a obținut societatea în primul trimestru al anului 1995 și în anii anteriori, ori activitatea unei firme poate fi influențată și de mulți alți factori exteriori printre care: apariția pe piață a aceluiași gen de produse, de apariția unor firme de amploarea SC B.K. SRL Satu Mare, de faptul că această societate, după ce în primi ani de la înființare (septembrie 1993 - septembrie 1995) a beneficiat de scutire de impozit pe profit, urma ca profitul să-i fie impozitat, aspect reținut și în cuprinsul expertizei financiar contabile, astfel încât apreciem că sumele stabilite în expertiză sunt speculative și nu pot constitui temei pentru acordarea unor daune materiale reclamantului.

Referitor la existența unei legături de cauzalitate între declinul firmei și fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, în speță, eroarea judiciară comisă, apreciem că acesta există.

în acest sens, pierderea de către reclamant a poziției de administrator al societății ca urmare a Hotărârii Adunării Generale a Acționarilor de la societate din 28 noiembrie 1995, deși nu poate fi pusă exclusiv pe seama declanșării acțiunii penale împotriva reclamantului, a fost influențată în mare măsură de aceasta. De altfel, în acest sens este și declarația martorului B.S.C. Precizăm că prima ordonanță de reținere a reclamantului a fost emisă în 30 noiembrie 1995, eveniment situat după data eliberării din funcția de director, dar cele două evenimente fiind foarte apropiate în timp, nu se poate exclude legătura dintre ele, cu atât mai mult cu cât reclamantul a fost cercetat penal pentru folosirea cu rea-credință a bunurilor societății și pentru evaziune fiscală.

Pe de altă parte însă, după cum s-a arătat anterior, situația economică a societății la data reținerii reclamantului și a declanșării procesului penal, nu poate fi prezumată că ar fi putut subzista la același nivel, motiv pentru care în lipsa unor date certe de cuantificare a prejudiciului material, Statul nu poate fi obligat la plata unor sume de bani pentru prejudiciul material suferit de reclamant.

Astfel, fiind cert că reclamantul a suferit și o pierdere patrimonială, (care însă nu poate fi cuantificată), instanța urmează ca la stabilirea cuantumului daunelor morale să țină seama și de acest aspect.

Referitor la daunele morale, apreciem că deși reclamantul a fost achitat, aceasta nu este o măsură suficientă pentru a-i retrage acestuia calitatea de victimă - conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului - Cauza Dolban contra României.

S-a mai reținut că prin arestarea, trimiterea în judecată, durata procedurilor (aproximativ 10 ani) reclamantul a avut de suferit atât personal, cât și familia sa. Articolele apărute în presă au adus o stare de neimaginat atât pentru acesta cât și pentru familie, cunoștințe, aspecte ce nu trebuie de altfel a fi probate, orice persoană în astfel de împrejurări, indiferent de tăria de caracter și oricât ar încerca să ascundă că nu o afectează, este pusă într-o situație inimaginabilă, iar aceste aspecte nu pot fi într-adevăr cuantificate pentru a determina câtimea unui prejudiciu. Nu există în legislația română un criteriu de apreciere a unor astfel de aspecte, o marjă minimă sau maximă, dar, este cert că instanța trebuie să ajungă la o concluzie pentru a determina acordarea unor daune cât mai aproape de suferința pricinuită, iar în speță, acordarea a 400.000 RON se apreciază față de cele expuse ca fiind suficiente pentru reparația morală. Precizăm, că la stabilirea acestei sume, pe lângă considerentele mai sus arătate s-a avut în vedere și faptul că reclamantul a suferit și un prejudiciu material, dar al cărui cuantum nu a putut fi stabilit prin criterii obiective.

Referitor la încheierile atacate de apelantul S.S.I. este de menționat faptul că apelul împotriva hotărârii de fond s-a considerat făcut și împotriva încheierilor premergătoare, astfel că hotărârea pronunțată de instanța de apel vizează atât hotărârea de fond cât și încheierile premergătoare.

în concret, instanța de fond în mod corect a luat act de renunțarea pârâtului Statul Român la efectuarea contraexpertizei, nefiind îndeplinită la data respectivă cerințele pentru decăderea din probă a acestuia pentru neplata onorariului, câtă vreme nu fusese soluționat incidentul privitor la compunerea comisiei de experți.

Pe de altă parte, indiferent de soluția adoptată de instanță (decăderea din probă sau validarea renunțării la probă) efectul produs este același, neadministrarea probei cu contraexpertiză.

împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamantul S.S.I., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea.

Astfel criticile aduse de recurenți hotărârii instanței de apel, vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:

Astfel reclamantul S.S.I. critică hotărârea instanței de apel prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 7, pct. 9 C. proc. civ. și a nerespectării dispozițiilor deciziei de casare.

Din această perspectivă reclamantul susține că hotărârea cuprinde motive de fapt și de drept străine și contradictorii, iar motivarea ei este necorespunzătoare față de dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., fiind astfel încălcate și dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

în aceeași idee se mai susține că hotărârea este de fapt nemotivată în măsura în care motivele contradictorii se anihilează reciproc, astfel încât niciunul nu poate fi reținut că sprijină hotărârea, astfel că neconcordanța dintre dispozitiv și considerentele hotărârii, (susține recurentul) constituie un motiv de nelegalitate a hotărârii.

Greșita aplicare a legii este susținută de reclamant față de nerespectarea dispozițiilor deciziei de casare și implicit a dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. solicitându-se o reapreciere și reverificare a probelor administrate în apel, și pe cale de consecință obligarea pârâtului la 31.251,55 RON daune materiale și 3.100 RON daune morale.

Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat modificarea hotărârii în parte în sensul reducerii cuantumului daunelor morale, și implicit a cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel pârâtul susține că instanța de apel nu a ținut seama de dispozițiile art. 505 C. proc. pen. și acordarea daunelor morale trebuia făcută pe baza unei aprecieri în echitate în acord și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

în ce privește situația cheltuielilor de judecată se susține că nu s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 276 C. proc. civ.

Recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea vizează nelegalitatea hotărârii sub următoarele aspecte:

Se susține că în mod greșit instanța a reținut că nu sunt incidente dispozițiile art. 96 alin. (5) din Legea nr. 303/2004 în condițiile în care din elementele de la dosar rezultă și contribuția reclamantului (inculpat în cauza penală) la săvârșire erorii judiciare.

în calcularea cuantumului daunelor morale acordate reclamantului se susține că suma de 400.000 RON este exagerată și constituie o îmbogățire fără just temei, în condițiile în care a fost ignorată și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

în ce privește cuantumul daunelor materiale, se susține că nu este dovedit în cauză.

O altă critică vizează atât considerentele hotărârii, care nu îndeplinesc cerințele prevăzute de art. 259 - 260, 261 C. proc. civ., cât și acordarea cheltuielilor de judecată, în condițiile în care instanța nu a avut în vedere și dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. înalta Curte reține următoarele:

Reglementarea legală ce stabilește în ce constau erorile judiciare, și pentru care poate fi angajată răspunderea statului, este cuprinsă în art. 504 C. proc. pen., raportat la art. 52 alin. (3) din Constituția României, care statuează că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.

Scopul art. 504 C. proc. pen., este acela de a materializa principiul constituțional, potrivit căruia statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, săvârșite în procesele penale și a permite repararea prejudiciilor cauzate atât prin condamnarea nelegală cât și prin nelegala privare, sau restrângerea de libertate, din cursul procesului penal.

Ca atare, răspunderea statului este o răspundere directă, limitată la prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale, astfel că dispozițiile art. 504 - 507 C. proc. pen., reglementează o procedura specială, prin care persoana față de care s-a comis o eroare judiciară, poate solicita statului repararea prejudiciului material suferit.

Astfel în condițiile prevăzute de art. 504 alin. (1) C. proc. pen., are dreptul la repararea prejudiciilor și a pagubei suferite persoana care a fost condamnată definitiv, dacă în urma rejudecării cauzei, s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.

De asemenea, are dreptul, la repararea pagubei și persoana care în cursul procesului penal, a fost privată de libertate, în mod nelegal.

Or, raportând cele expuse la starea de fapt conturată prin probele de la dosar, atât instanța de apel cât și cea de fond în mod legal și corect au reținut ca sunt incidente dispozițiile art. 504 C. proc. pen. și deci este antrenată răspunderea statului, în condițiile în care a rezultat fără posibilitate de echivoc, că reclamantul a fost reținut și arestat preventiv în perioada 12 februarie 1996 până la 11 mai 2001.

Astfel din perspectiva celor expuse sunt nefondate susținerile legate de neîndeplinirea cerințelor art. 505 - 507 C. proc. civ.

Nefondată este și critica legată de nerespectarea și ignorarea dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., în condițiile în care instanța a examinat raporturile juridice dintre părți raportat la starea de fapt conturată în cauză, fiind arătate motivele de fapt și de drept ce au format convingerea instanței la adoptarea soluției, motiv pentru care considerentele hotărârii se circumscriu exigențelor art 261 pct 5 C. proc. civ.

De fapt, motivarea unei hotărâri este o problemă de esență, de conținut, și nu de volum, și reprezintă de fapt încadrarea unei situații particulare, de speță, în prevederile generale și abstracte ale unei legi, .scopul ei fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță.

Or, din perspectiva celor expuse, cum hotărârea instanței de apel se circumscrie exigențelor prevăzute de art. 261 pct. 5 C. proc. civ., nu este incident nici motivul de recurs prevăzut de art 304 pct. 7 C. proc. civ..

în ce privesc daunele morale, este de reținut că stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial, include o doză de aproximare, situație în care instanța trebuie să aibă în vedere o serie de criterii cum ar fi: consecințele negative suferite de cel în cauză, pe plan fizic, psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată viața familială, profesională și socială.

La cuantificarea prejudiciului moral, aceste criterii sunt subordonate conotației aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare, a prejudiciului real și efectiv, produs victimei erorii judiciare.

Daunele morale datorate de stat trebuie să reprezinte o justă și integrală despăgubire și să cuprindă în genere, pierderea pe care reclamantul a suferit-o, precum și beneficiul de care a fost lipsit, integralitate ce are în vedere și prejudiciul moral încercat de cel aflat în situația sus-menționată.

Totodată, potrivit dispozițiilor legale sus evocate, răspunderea statului pentru fapta organelor sale, nu este condiționată decât de întinderea pagubei suferite de cel îndreptățit la acțiune, fără nicio restricție sau distincție în raport cu natura sau componentele prejudiciului, ori cu forma sau modalitatea culpei.

Din perspectiva celor expuse, instanța de apel a făcut o corectă și legală interpretare a dispozițiilor art. 504 - 505 C. proc. pen., interpretare care de altfel este în concordanță și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în aplicarea art. 5 din Convenție.

De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a reținut constant ca in cazurile de violare a art. 5 & 1 al Convenției, privind privarea nelegală de libertate, sunt întemeiate cererile de acordare a despăgubirilor bănești pentru prejudiciul material și moral produs victimei, pe perioada detenției nelegale.

Cu privire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, invocată în cauză este de reținut că, la acordarea despăgubirilor morale, Curtea Europeană nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate.

Astfel, din perspectiva celor expuse este fără posibilitate de echivoc, ca arestarea nelegală a reclamantului, a avut grave consecințe asupra acestuia, vătămându-i onoarea, creditul moral, poziția socială, dar și cea profesională și familială, criterii ce de altfel definesc persoana umană și care analizate și evaluate obiectiv, constituie fundamentul daunelor morale.

Așa fiind, raportând cele expuse, la starea de fapt conturată prin actele de la dosar, rezultă că reclamantul a fost victima unei erori judiciare, situație în care sunt pe deplin incidente dispozițiile legale sus evocate, în condițiile în care prin arestarea nelegală a reclamantului, i-au fost afectate și lezate valorile morale esențiale, precum și situația socială, profesională, dar și cea familială.

Este real că dispozițiile legii interne și ale Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale nu dau dreptul în mod automat la despăgubiri pentru prejudiciul material și moral și nici la un anumit cuantum al reparației, astfel că prejudiciul suferit trebuie dovedit.

Astfel cuantumul despăgubirilor acordate cu titlu de prejudiciu moral, dovedirea și cuantificarea acestora ridică probleme atât pentru solicitant cât și pentru instanța de judecată.

Daunele morale sunt destinate să confere o satisfacție echitabilă, dar nici nu pot fi stabilite într-un cuantum exagerat, nejustificat de circumstanțele speței, și să-i confere un folos material fără o justificare cauzală în eroarea penală și consecințele acesteia.

Ca atare, din perspectiva celor expuse și a stării de fapt conturată în cauză, a valorilor lezate, prin arestarea nelegală a reclamantului în perioada 12 februarie 1996 - 11 mai 1996, judecând în echitate, instanța apreciază că daunele morale acordate, sunt în măsură să acopere prejudiciul moral suferit de reclamant.

în ce privesc daunele materiale solicitate de reclamant este de reținut că față de lipsa unor date certe, concrete de cuantificare a prejudiciului material,instanța de apel, în mod corect a reținut că statul nu poate fi obligat la plata unor sume reprezentând prejudiciul material, dar față de existența unei legături cauzale între declinul societății și eroarea judiciară, a reținut acest aspect ca un criteriu la cuantificarea daunelor morale.

Criticile reclamantului legate de nerespectarea deciziei de casare sunt de asemenea nefondate, în condițiile în care în rejudecare instanța de apel a dispus efectuarea unei expertize contabile în sensul celor dispuse prin decizia de casare, fiind astfel respectate recomandările obligatorii ale instanței de recurs.

în ce privește critica recurentului Statului Român privind cheltuielile de judecată, este de reținut că față de poziția și culpa procesuală a făcut o legală interpretare și aplicare a dispozițiilor art 274, 276 C. proc. civ.

Nefondată este și critica recurentului Ministerul Public Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea în ce privește aplicarea art. 96 alin. (5) din Legea nr. 303/2004, legată de existența unei culpe a reclamantului în producerea erorii judiciare, în condițiile în care o astfel de situație nu s-a dovedit în cauză și în condițiile în care pentru fapta penală reținută în sarcina reclamantului, s-a dispus ulterior achitarea acestuia.

Din perspectiva celor expuse, nici unul din criteriile recurenților nu se circumscrie dispozițiilor art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., motiv pentru care toate recursurile declarate în cauză au fost respinse ca nefondate.

← ICCJ. Decizia nr. 3328/2012. Civil		ICCJ. Decizia nr. 3322/2012. Civil →

ICCJ. Decizia nr. 3305/2012. Civil

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 3305/2012. Civil